Zâmbetul ei unic, vocea sa rară
Nicolae Coande
Zâmbetul ei unic, uşor ironic, dar cald — iată ce mă atrăgea în copilărie, atunci când făceam ore sau o salutam în drum spre şcoală. Ca şi acel timbru aspru, de fumător rasat, al vocii care impunea gavroşilor din noi. Îmi plăcea casa ei, pe rotund, spre Linia Mare, cu fereastra apărată de un brad. Ce mai, o casă de intelectuală, îmi spuneam!
Cu toate astea, trebuie să spun că nu am avut o relație mai strânsă cu ea decât în perioada claselor V-VIll, cât i-am fost elev la Şcoala din Vale, cum alintam noi şcoala unde învățam. Ar fi fost bine să studiez cu ea franceză şi după clasa a IX-a, poate aşa aş fi vorbit şi eu limba lui Mallarmé la nivelul Şerban Foarţă…
Am învățat franceză de la ea cu acel accent uşor british, aşa cum am auzit două doamne profesoare care veniseră o dată la o lecție deschisă. Ele o ştiau pe Cecilia şi o bârfeau amical: ai văzut că elevii ei au pronunția cu un evanescent accent englezesc? M-a amuzat să rețin asta, nu ştiu de ce.
Aşadar, a fost o relație profesor-elev, nicidecum una privilegiată. Nu am fost în casa ei cu prilejul vreunei meditații, cum procedau colegi ai mei, să apuc să-i văd biblioteca excelentă, aşa cum s-a întâmplat mai târziu, când eram deja la liceu. Am avut altă doamnă care s-a îngrijit să-mi dea cărțile copilăriei (şi chiar ale adolescenței): doarnna Tina Ciuculescu, extraordinara bibliotecară de la Căminul Cultural din Vlăduleni. Acolo am citit după pofta inimii tot ce am vrut şi am vrut şi ce nu era de nasul meu. Cu Cecilia Păun am avut mai târziu, după 20 de ani, discuții despre literatură sau despre autori (bunăoară, despre Eugen Negrici, profesorul ei de inimă, care venea la Osica să umble cu tălpile goale prin grădina verde, după cum îmi mărturisise cândva).
Mă vedea când veneam în sat, dinspre gară, şi ajungeam în răscruciul unde era casa ei. Era prin curte sau pe la magazinul din colt şi mă aborda imediat: ei, ce mai scrii, când mai scoți o carte, mi-ai adus revista de la teatru? Încercam să fac față torentului de întrebări (mă simţeam aproape din nou examinat la „verbele auxiliare ale inimii”!) şi discutam un ceas câte-n lună şi-n stele. Ultima oară, în vara anului trecut, era furioasă că nu fusesem invitat de primar la zilele fillor comunei. Mă — şi îl — apăram spunând că sunt fii mai buni şi cu blazon mai vechi decât mine, aşa că nu mă pot supăra. Replica venea hotărâtă, iradia din ochii aceia negri din care ieşeau fulgerele mâniei sale: cine sunt ei să nu ţină cont de cărţile tale! Eram uimit de felul în care punea problema — sunt gospodari care nu au timp de poeți, spuneam fără convingere, şi fără urmă de ironie — şi atunci iar începea diatriba împotriva „intenţionatei” omisiuni.
I-am dus aproape toate cărţile mele şi îmi spunea imediat ce părere avea după ce le citea. Admirația ei era teribilă, căci constrângătoare, mă simţeam obligat şi, iarăşi, examinat de o ființă care te citea până în litera obscură a genomului tău intim. Îmi venea să mă evapor când îmi spunea ce mult ţine la poezia mea şi încercam să intâmpin elogiile ei cu replici urmuziene — să scap cumva din acea iubire exprimată pe faţă. Nu mi-a vorbit în ultima vreme niciodată de boala ei, deşi aflasem. Nu i-am spus nici eu nimic — din laşitate, probabil. Îmi amintesc un poem al lui Montale, unde poetul, care scria despre o prietenă pierdută, parcă ar fi pomenit-o pe ea: „Moartea nu te privea… // La funeralii trebuia să merg şi eu, / ascuns într-un taxi, rămas departe, ca să evit lacrimi şi-ncurcături. Și nici / că îţi păsa de viaţă şi de-ale ei bâlciuri / de deşertăciuni şi de lăcomie, şi cu-atât mai puţin / de cangrena universală ce-i transformă în lupi pe oameni…” Ei, ba de ultima îi păsa!
Voiam în primăvara asta să-i dau antologia mea de poeme, ca și ultima carte de eseuri. Despre ultima îi povestisem — ei, care era atât de necrutățoare când venea vorba, şi venea des, despre trădarea intelectualilor. A fost o adevărată intelectuală — onestitatea atât de preţioasă de a spune direct ce gândeşte şi crede — şi un caracter cum rar am văzut oriunde am ajuns. O Pasionaria eşuată în ţinuturile Oltului. Aş fi vrut să fi fost profesoara mea de franceză şi de caracter până la maturitate. A mea, fireşte. Uite că nu am avut această şansă şi îmi va rămâne gravat în memorie zâmbetul ei unic, ideala combinaţie de caracter şi inteligență cu care îmi căptuşea orele în care discutam în Linia Mare, indiferentă la mirările osicenilor care treceau pe acolo şi auzeau, zâmbind, atât de popularul debit al ei fantastic. Vocea ei rară.
Articol apărut în numărul 1 al revistei – mai 2012