Preot Gheoghe Ghiordunescu

„Iertarea, ce lucru delicat!”

Cecilia Păun

Întâi de toate vă mulțumesc pentru aprecierea făcută umilelor mele cuvinte rostite în necrologul pentru Domnişoara Profesoară Cecilia.

Precizez că nu am avut nici o notiță dinainte scrisă pentru rostirea acelui necrolog, fapt care, acum pentru dorința dumneavoastră de a avea întregul conținut, aduce o puținătate a mesajului sufletesc ce l-aţi perceput atunci, întrucât vă voi relata mai jos doar câteva idei principale pe care nu le-am uitat deoarece au izvorât din suflet pentru cea în faţa căreia aveam deosebita bucurie doar de a o asculta şi mai puțin de a vorbi.

Nu avea oricine prea multe de spus în prezenta unei personalități ca a domnişoarei Cecilia. Am reuşit s-o cunosc atât cât am putut şi cred că n-am s-o uit niciodată.

Din tot ce am văzut şi am auzit de la dânsa, am reuşit să-mi conturez ideile principale şi să creionez, într-o oarecare măsură, portretul psihologic al acestei ființe care n-a trecut în nefiinţă, ci a adormit un pic spre a merge la Dumnezeu, față de care n-a fost indiferentă şi distantă, ci a fost chiar preocupată să-L cunoască, dorind să-şi înțeleagă mai bine rostul existenței.

Domnişoara Cecilia a fost întâi de toate un OM. Dacă n-ar fi fost aşa nu ar fi putut fi receptată de oameni şi chiar de neoameni în cele din urmă.

Cel mai dureros însă e faptul că această ființă devotată oamenilor nu a fost de multe ori înţeleasă, şi nu pentru faptul că n-a ştiut a se face înțeleasă, ci pentru faptul că cercul strâmt al existenţei oamenilor obişnuiți din preajma dânsei nu s-a circumscris cercului vast de percepere al domnişoarei Cecilia. Majoritatea au fost tangenţiali şi chiar asta au acceptat.

Cumva a trăit ca acei pustnici întelepţi la care mergi când ai mare nevoie şi de la care te împărtăşeşti de puterea cuvântului lor, după care te întorci la ale tale şi, uşor-uşor, furat de ale vieții valuri, uiți de acel pustnic.

A pus în sufletul multor copii, astăzi oameni mari şi cu familii, bazele unei gândiri şi perceperi aparte. A înnobilat multe case, prin transmiterea învăţăturilor sale, copiilor unor oameni care aşteptau ca odraslele lor să acceadă mai sus de condiţia comună.

A fost omul care n-a pretins decât mulţumirea de a vedea că cei pe care îi instruieşte ori îi sfătuieşte dau roadele sufletului ce l-a pus în acei inşi. A fost în general intransigentă, dar cu suflet mare şi doar cine ştia ce vrea putea descoperi căldura şi mărinimia dânsei.

Însă pentru cei mai mulţi a fost greu de înțeles şi de aceea au păstrat doar o relaţie tangenţială şi chiar distantă la un moment dat. Aşa se explică de ce s-a acutizat starea de singurătate a acestui om mărinimos, care era permanent dispus să ofere tot ce putea pentru oricine îi cerea ajutorul.

Este atât de trist că a fost însoţită pe ultimul drum de o atât de mică parte a comunităţii în care şi-a pus toată dăruirea. Nu este o acuză, ci doar o constatare tristă. Spuneam, însă, că, pentru cei care am cunoscut-o aşa cum se cuvenea, urma să vină momentul impadobirii pomului de Crăciun şi, când vom vedea luminile frumos colorate și cadourile de sub pom, ne vom gândi cu duioșie și multă dragoste la cea care iubea atât de mult colindele și transmitea atât de mult rnăreția şi bucuria acestei sărbâtori, aşa încât noi am urma să înâlțăm către Domnul Durnnezeu rugăcluni pentru sufletul dânsei în acele momente de aducere-aminte pioase, privind la Pomul de Crăciun și simțind-o încă lângă noi.

Mai spuneam că, om flind si dânsa, cu slăbiciuni și trecând prin provocări, uneori mai presus de puterile sale, cu siguranţă a greșit şi poate a supărat pe cineva. Dar mai spunem că noi suntem datori să-i cerem iertare că n-am înţeles-o și n-am apreciat-o atât cât trebuie, iar pe de altă parte trebuie s-o iertărn şi să zicem cu toții: Durnnezeu s-o ierte pentru toate câte a greşit în neputinţa sa omenească.

Nu în ultimul rând, ne revine marea responsabilitate de a-i păstra o vie amintire şi a căuta pe orice cale să facem tot ce putem pentru a da viață celor învățate de la dânsa, căci un om de anvergura sa se naşte poate odată la o sută de ani într-o comunitate.

Cu speranța că cele scrise vă vor reconstitui starea sufletească din momentul când am rostit acel necrolog, vă mulțumesc încă o dată pentru apreciere și vă doresc sănătate, împliniri şi Dumnezeu să vă aibă in pazăl