O credeam nemuritoare, în timpul scurtei mele vieţi, pe Cecilia Păun. Și deodată aflu, printr-un telefon, că nu mai e.

Am rămas tablou!

Era destul că o ştiam acasă, la Osica. Prezenţa sa acolo, la baştină, la rădăcini, îmi dădea un sentiment de Iinişte şi siguranţă. Un sentiment care-mi permisese să imaginez şi să scriu tot felul de „jucării” esopic-subsersive, unele cu iz de lagăr concentraţionar. Ca aceasta, din anii ’80 şi ceva, zisă, după prelucrări succesive, O bufniţă de zece tone. Cici savura „şopârlele”:

N-au întâlnit armonia.
Tunetul armoniei prea tari
asta da, lanţuri-lanțuri într-o casă departe
chiar zăpada subţire a îmbrățişării prin moarte.

N-au întâlnit armonia.
Tunetul picurând otrava
armoniei prea tari cu un scurt zuruit
sub o rază târzie. Şi dulăii — dulăi: doar urechi
sub o rază târzie.
Şi din nou un foarte scurt zuruit lanţuri-lanțuri.

N-am întâlnit armonia nici eu.
Am întâlnit — ca să vezi —
seara la masă între ai mei
arborele fix ai muţeniei.
Şi vertebrele clevetind şi ai mei
acel ram de vârf înflorind în şira spinării mele
acel ram de vârf
acel ram.

Şi pe ram
o bufniță de zece tone —
îmi apăru clar destinul.

Cecilia reprezentase pentru mine — pe lângă Osica familiei, a rudelor, a vecinilor, a pădurii Bercica, a Oltetului etc. —, Osicata mea intelectuală, elevată, cultă. Cititorul cel mai avizat. Dispariția ei îmi apare, din perspectiva asta, inacceptabilă. Autorul moare primul, nu cititorul. Cititorul, de regulă, îi supraviețuiește, dă mărturie în timp despre el. Despre cât de breaz a fost şi este. Altminteri, autorul acela, vai de capul lui, e-n aer. leşind brusc din peisaj, Cecilia a răsturnat clasica ordine a lucrurilor. Va trebui, iată, să dau eu, sibilinic, mărturie despre dumneaei. Şi nu invers, cum e normal, de când lumea şi pământul. Dacă a încălcat regula asta sacrosanctă, ea, Cecilia Păun, care era mai degrabă, între prieteni, exemplu de fair play, trebuie că i se pusese rău pata pe viață. Pe prieteni. Tot mai însingurată de la an la an, i-a fost deodată insuportabil să mai trălască. Din inimă rea şi boală necruţătoare, stare clinică în care regulile şi fair play-ul nu mai valorează, în ochii celui lovit, nici doi bani…

Deşi mai mic cu patru ani, distanță astronomică la vârsta şcolarităţii, prin anii ’60 ai secolului trecut, ţin bine minte că eleva Păun Cecilia deja îşi câştigase o aură a ei, personală, de fată deşteaptă-foc, serioasă, citită. Nu tocilară. Colegi de clasă, băieţoii de pe strada mea, gemenii Emil şi Vasilică Mierlăcioiu, Adi al lui Băcănuş, dar şi Fila doctorului Voicu, de obicei clamoroşi cu specia premiantului ahtiat de note mari, pe Cici o tratau, când apărea în zonă, prin Vlăduleni, cu sănătoasă, pură şi simplă voioşie. Fără mişto.

Din creştet până-n tălpi, toată fiinţa Ceciliei, copilă-adolescentă-studentă, iradia inteligenţă şi o libertate a spiritului, voluntară, contagioasă. Ca tânără profesoară, aşa cum o ştiu eu, rămăsese la fel, doar că (puţin) mai importantă.

Vocea ei pe la 18-20-30 de ani răzbătea prin şi peste garduri, tonică, răsunătoare, când Cici venea în vecini pe la Fila şi pe la Tuca, fetele doctorului Voicu, sau când vorbea, pe „zoană”, pe sub duzii bătrâni, cu careva ivit în cale. Râdeau, tustrele, fetele, şi doamna doctorului Voicu, aci, gard în gard cu ai mei, din te miri ce, hohotitor, de se cutremurau în vale, la heleşteu – fin, o adiere! – şi plopii, şi sălciile, şi tufele de mure. Râdeau de se limpezea izvorul.

La râsul lor de fete-n floare, din vară-n vară pe lângă moară, am crescut băiat mare. De moara lui Take Coliopol, arsă din temelii în ’74, altădată vorbesc,

Mersul Ceciliei, elansat, îi descria întreaga personalitate încrezătoare, temerară, cu un piept dezinvolt împins în faţă, cu părul de abanos abundent legat în cozi groase sau mai degrabă despletit, şi acei neverosimili, imenşi ochi negri, de tânără grecoaică – cum n-am mai văzut decât în filme cu Irene Papas –, totul la Cici, în anii săi buni, când avea toată viaţa în faţă, respira libertate, forţă şi delicateţe, bucurie de a trăi…

Dintr-o bucată, Cecilia se bucura pe bune când se bucura. Când se mânia, să fugi din calea ei. Intelectual serios, nu scria, „scârţa-scârţa pe hârtie”, proză sau poezii, dar îşi educase, cu profesori ca Al. Piru sau Eugen Negrici, pe care-i venera, un gust sigur al valorii textului, altoit pe un instinct mai degrabă rar. Cum în comună nu avusesem un înainte-mergător în ale scrisului poeziei, pentru mine Cici a jucat, cum s-a priceput, rolul ăsta. Ea fiind, deşi nu se da, mai mare. lar eu considerând-o bucuros ca atare. A contat enorm…

Ce ne-a salvat minţile în anii ceauşismului detestabil, invaziv până în cele mai intime cotloane, gânduri şi alte date personale, a fost tocmai literatura, poezia. Versurile, da! Sentimentul că adevărul e, subtil, rafinat, prezent în ele. Citeam şi ne transmiteam, în cerc restrâns, cele mai noi apariţii din autori numai unul şi unul, români şi străini. Traduceriie de la Univers şi Minerva, din sud-americani, americani, ruşi, francezi, nemţi etc. Revista Secolul 20 nu ne scăpa. Panoroma poeziei universale moderne, antologie grandioasă, din cei mai extraordinari poeţi lirici ai lumii, a făcut şi la Osica şcoală.

Nu scriam deloc, dar deloc, pe linia impusă de regim. Chiar şi aşa, sporadic, după lungi aşteptări chinuitoare, eram publicat prin reviste. Şi deodată se făcea o mică sărbătoare, de prea puţini ştiută, în Vlăduleni şi pe Linia Mare. Rectific, să nu apar chiar tâmpit: era prompt interceptată, turnată, descusută, îndosariată, orice mişcare.

Detestatari ai regimului nu contestatari, nu protestatari: detestatari – noi ne făceam că plouă, „ei” se făceau că usturoi n-au mâncat. Toate întâlnirile şi discuțiile din casa şi raza Ceciliei se încadrează perfect ca spirit în ceea ce, după Revoluție, s-a numit rezistenţă prin cultură. Eram periculoşi, fiindcă ne vedeam de viaţa noastră, eram normali. Notez aici, telegrafic, trei situații, ca exemplu:

În 1983, nişte poeme de-ale mele publicate în Viaţa Românească — revista la care lucrez acum — au fost citite de Virgil lerunca la Radio Europa Liberă. Între puţinii din sat care s-au bucurat a fost, bineînţeles, Cici.

Tot în 1983, Ştefan Aug. Doinaş, cea mai respectată personalitate literar-culturală la vremea aceea, îmi scria la Osica, exact aşa: „…pentru dumneavoastră este destul să vă spun: sunteţi un excelent Poet. Pentru ceilalți, care au nevoie de diverse acoperiri, de parcă descoperirea unui autentic talent ar fi un act blamabil, aveţi alăturat expresia desfăşurată a preţuirii mele. 14 martie 1983.” Şi alăturat, pe o pagină şi jumate era prefaţat volumul de debut, pe care i-l trimisesem în plic, dactilografiat, cum îmi ceruseră redactorii Editurii Scrisul Românesc din Craiova. O recomandare-acoperire de la un mare scriitor mi-ar spori, spuneau ei, şansele să apar în volum. Ca un fel de pilă oficială, de proptea. Aiurea, n-a contat deloc prefaţa domnului Doinaş. Elogioasă, probabil şi din spirit de solidaritate cu un marginalizat – el însuşi fusese marginalizat ani de zile şi ştia bine cu ce se mănâncă marginalizarea –, scrisa lui a trecut din mână în mână, citită, admirată, invidiată – şi-atât. Originalul prefeţei s-a pierdut în editură. O copie, singura care se mai păstra, e în casa Ceciliei.

În 1985, tot la Osica eram, când Marin Sorescu, într-un gest extraordinar, instituie Premiul revistei Ramuri pentru volum in manuscris – doar-doar vom sparge, cu acest premiu, gheaţa insuflată de Cabinetul 2 al CC al PCR şi voi apărea în volum. N-a fost să fie.

Aveam să apar taman în 1988, la Cartea Românească, în Bucureşti, după ce zăcusem în sertarele editurii, lăudat, mângâiat pe creştet şi amânat, cinci ani. De ce era important să apari in volum? Cu două cărţi publicate şi ecouri bune în presa literară parveneai la statutul de scriitor profesionist, membru al Uniunii Scriitorilor, pe-atunci o breaslă / castă închisă, supraveghetă / privilegiată, cu case de creaţie la munte şi Ia mare, reviste, editură, drepturi băneşti, călătorii în străinătate etc. Până când, aşa cum dărâma biserici, funesta Coană Leana ce s-a gândit? la să dărâme, prin îmbătrânire, şi Uniunea Scriitorilor. Instituţia, nu clădirea. Sistând, prin ordin ocult, primirile de tineri membri. Ca să dispară, adică, scrisul profesionist, prea independent. Literatura, tovarăşi, să se serie de nişte amatori, de-ai noştri, cântăreți al Cârmaciulul, ai „mărețelor realizări”, gen Festivalul Cântatea României. Cum nu servisem „cauza”, nu am pupat acces în Uniunea Scrlitorilor decât după Revoluție. Aşa consider evenimentele din decembrie ‘89, Revoluție. În 12 ianuarie 1990, mi-am văzut numele în presă, într-un comunicat al noii conduceri USR, pe o listă de noi primiți.

Ce legătură au toate astea cu Cici?, veți întreba. Au. O conțin, mai mult sau mai puțin, ca file de istorie locală — nu ştiu cât de istorle, şi nici cât de locală — ce nu va fi probabil niciodată scrisă. Abia acum, după moartea-i tragică, îmi dau searna că unele versuri scrise cu ani în urmă se referă la ea, sunt inspirate într-un fel nepremeditat, tainic, de personalitatea ei din anii tineri. Până şi un poem mai dincoace, din 2000, Negresa, de nereprodus aici ca prea lung, o exprimă în chip hiperbolic. Un altul mai scurt, îi plăcuse lui Cici:

Ah indiferenţa ta măreaţo
umflă praful pe străzi
mişcă morile de vânt în capui lui Dumnezeu
perverteşte lucrurile pâtiă la a face din tine
bunăoară un zid negru.
Un zid absolut negru.
Un zid.

Ai fost pentru mine un zid negru
una dintre cele patru mori de vânt
din capul lui Dumnezeu (muzica femela vinul şi însuși Dumnezeu).

Gol cu mâna mea m-am strâns de pe arie
gol la patru mori de vânt m-am măcinat. Indiferenţei
tale îi spun: după morţi succesive, iată-mă viu. Credibil. Măcinat
bob cu bob. Atâtea nopţi m-a privit un duh negru

că din mine se va face o pâine neagră
va exploda a muzică neagră.
O femeie neagră va veni şi-mi va duce ca pe nimic
inima neagră intr-un vas de vin negru
înaintea unui Dumnezeu
gol, orbitor de negru.

Este ceva din flința Ceciliei, din enigma ferninității ei tragic-existențială, în versurile de mai sus? Da, este.

Nici nu ştie spiritul locului cât de mult îi datorează Cecillei. Fără ea, Osica din ultima jumătate de veac este de neimaginat. La fel şi noi, cei câțiva prieteni apropiați, avuserăm şansa binecuvântată de-a o fi cunoscut, iubit şi prețuit. Este de obrazul nostru să valorizărn măcar simbolic contribuția sa la zestrea vetrei bătrâne, cum se spune. Un festival, o manifestare, Zilele culturale Cecilia Păun, ceva care să-i perpetueze memoria, îmbogățindu-ne şi pe noi şi pe urmaşii atâtor generații de osicani cărora le-a fost profesoară – se cuvine făcut. Dumnezeu s-o răsplătească!

14 februarie 2012
Articol apărut în numărul 1 al revistei – mai 2012