Pe unchiul prietenului Costi îl chema Ionel. Asta dacă te uitai în buletin, pentru că osicenii îl știau de ”Dambla”. Pentru replicile lui, spuse mai tot timpul la beție, și asta pentru că omul ridica beția la rang de artă. Nu sunt nici acum convins că l-am văzut vreodată treaz, sau cu adevărat beat. Știu că îi plăcea băutura și o consuma sub toate formele ei, dar cumva identificase linia perfectă de demarcație între beat și treaz, acolo unde umorul hâtru și ursuz, câteodată indignat și alteori resemnat, producea efectul maxim, făcând din el un personaj notoriu. Atât de notoriu, încât Costi al meu era identificat în sat ca ”a lu’ Dambla” deși Ionel era doar unchiul său. Omul era personajul reprezentativ al familiei. Punct.
Eu l-am știut ca ”Neica Onel”. Așa îl botezaseră Costi și sora Nana când erau mici, că vocala aia în plus genera dificultăți inutil de depășit, și pentru mine a fost Neica Onel mulți ani. Neica Onel, omul bine legat, cu o șapcă comunistă veșnic în cap, pe care o aranja în anume fel ca să puncteze însemnăteatea următoarei declarații. Neica Onel, care după vreo două căsnicii și încă câteva femei, a înțeles că geniul bahic se poartă solitar, fără influențele disruptive ale muierii. De abia mai târziu, în vremea liceului, i-am schimbat numele în ceea ce simt că îl reprezintă cel mai bine – Leocainen, the drunken master, omul care postulează esențialul într-o singură frază, fără a mai lăsa nimic de adăugat întru înțelegerea sensului vieții raportat la momentul respectiv.
Numele s-a născut într-o seară cu table, vin alb și nuci proaspete, când împreună cu prietenul Costi admiram cerul înstelat al Osicăi, cerul ”Enterprise”, cum îi ziceam noi, în care ne simțeam pierduți, absorbiți și neînsemnați. Imaginam atunci împreună o carte science-fiction, în care personajele care populau stația spațială ”Osica” eram noi și apropiații noștri. Gândisem un sistem în care ierarhia socială era reflectată în numele personajelor. Clasa de jos se identifica printr-un singur nume, format din 3-4 litere. Clasa de mijloc, din care ar fi trebuit să fac parte și eu și Costi, avea dreptul la două nume scurte, pe care le obținusem din anagramarea prenumelor noastre: eu eram Ari Den și Costel era Set Col. Imperatorul, șeful tuturor, avea un nume foarte lung, precedat de o singură literă care, cu cât era mai departe în alfabet, denota mai multă importanță. Așa a ajuns Tata să fie U Segenorin, anagrama lui Sorin-Eugen, puterea politică și militară absolută, distantă și ușor dezinteresată de destinul oamnilor de rând ca Ari sau Set. Între cele două clase sociale se afla liantul, omul esențial, cel care știe mersul lucrurilor și înțelegea ce și cum, deținătorul unui singur nume mai lung, care denota importanța lui majoră în funcționarea stației spațiale. Fără doar și poate, acest om nu putea fi decât Neica Onel, anagramat în “Leocainen”.
Leocainen deținea sensul ascuns al vieții, postulat în adagii determinante, care nu lăsau loc de dezbatere și care stabileau cert cursul acțiunii viitoare, la care muritorii de rând nu puteau sa facă altceva decât să se alinieze. Noaptea târziu, așezat împreună cu tovarășii de băutură în semicerc pe scaunele de fier și placaj moștenite din altă epocă, plasate în fața discotecii din sat, aparent doborât de alcoolul consumat care genera acea tăcere de grup insensibilă la hărmălaia puștimii gălăgioase din jur, Leocainen găsea acele resurse necesare pentru motivarea grupului spre continuarea luptei: ”E greu, știu. Bani nu mai sunt. Dar tot ne întristăm suficient și mai luăm o sticlă de metilic”. Avântul era insuflat, mărunțișul uitat prin buzunare se strângea, iar grupul își putea continua aventura bahică la îndemnul neabătut al liderului.
Am fost cu Costi, Leocainen și prietenul lui bun, Patria (nu mă întreba de unde vine numele că nu știu, omul ăla era Patria și atât) la secerat de coceni de porumb. Și am râs de ei că erau îmbracați cu mânecă lungă și cu batice la gât când afară erau 40 de grade. Și Leocainen a tăcut, m-a lăsat să tai cu secera cocenii ăia de la rădăcină, sprijiniți mănunchi de gâtul gol, până când frunzele uscate și tăioase m-au tăiat și iritat de nu mai puteam să țin capul drept. La sfârșitul zilei de muncă, a sintetizat esențialul într-o singură frază: ”Așa, bună treabă. Bucureștene, acu’ râzi cu gâtu’ strâmb. Și Patria, noi acu’ mergem acasă, ne berberim și ieșim pe faleză”. Nimic de adăugat, totul avea sens.
Altă dată, toată familia era în fierbere: se treiera grâul, și nu aveau cu ce să-l aducă acasă. Era prea din scurt, ăla nu s-a ținut de cuvânt, celălalt nu s-a ocupat, combina nu se poate arvuni în altă zi… în stilul specific oltenesc, vorbă multă, drăcuieli, panică. Leocainen stătea departe de hărmălaie, ușor abțiguit, neimplicat și superior. Când i-a ajuns, a drăcuit cu poftă pe toată lumea, s-a urcat pe bicicletă nesigur, imun la replicile panicate de genul ”Unde te duci, Ionele?”, ”Ești beat, ce dracu’ faci?”, ”Hai bă, ne lași așa și pleci?”, și a dispărut, spre dezamăgirea și drăcuiala familiei. A revenit jumătate de oră mai târziu, anunțând că vine imediat Ion țiganu’ cu grâul proaspăt treierat. A oprit toată cascada de întrebări cu un deget ridicat zicând ”Bă!”, iar în liniștea care a urmat, ”O secundă tre’ să fii deștept!”, încheind astfel socotelile și nemailăsând loc de replică.
Când beția era din cele mai aprige, Leocainen își aducea aminte cele două lucruri esențiale pe care avea de gând să le lase posterității, prin contribuția sa nemijlocită: să arunce în aer benzinăria lui Nicu Badii, afaceristul local al Osicii, și să-l pună pe U Segenorin primar în sat. Norocul nostru, al tuturor, dar mai ales al lui Nicu Badii, a fost că noi locuiam pe traseul spre benzinărie – om meticulos și aranjat, Leocainen făcea lucrurile în ordinea lor firească, geografică. Astfel, consuma majoritatea energiei disponibile explicând detaliat cui se găsea la noi acasă (eu sau Ștefan de obicei, pe Tata cred că l-a prins o singură dată) cum primăreala lui U Segenorin avea să salveze satul și cum prostimea e prea înapoiată ca să poată înțelege, și cum o să se ocupe el direct ca soluția salvatoare să devină realitate. Obosită de demersul intelectual necesar luminării amărâților interlocutori încuiați la minte, încleiată de alcoolul alimentator al argumentației solide, rezoluția criminală de pus foc la pompe se recunoștea în cele din urmă învinsă, culcușindu-se resemnată în unul din șanțurile care despărțeau casa noastră de benzinăria-țintă, fiind amânată pentru următorul moment de claritate bahică.
Cea mai dragă amintire a mea despre Neica Onel este însă Ciorba lui Leocainen – da, cu ”C” mare, o să vedeți de ce imediat. La Osica, unul dintre evenimentele cele mai așteptate ale anului era focul de Paște. În noaptea Învierii, în curtea bisericii se adunau, pe lângă mulțimea de oameni, cauciucuri de tractor, puse unul peste altul, în care se stivuiau lemne, dând naștere celui mai mare foc de care îmi pot aduce aminte, care ținea până în zori, martor al slujbei, sporovăielii cuminți a bătrânilor și larmei copiilor atrași de foc ca fluturele de bec. În acel an, fiind mai măricei, eu, Costi și Adiță ne-am simțit obligați să facem două lucruri: să contribuim cu lemne la focul de Paște și să furăm lemnele respective de la Loredan, prietenul nostru căzut în dizgrație și botezat în acel sezon ”Șoamacarâm” (Costi ne convinsese didact că asta era traducerea punctuală a lui Loredan în țigănește). Am reușit și să subtilizăm câte o buturugă de căciulă, și să ajungem cu ele la foc, supraviețuind întâlnirii cu Șoamacarâm care nu a sesizat zgomotul produs de cele trei lemne prăvălite temporar în șanț. Îmbătați de victorie, am trecut pe la Costi pe acasă și ne-am lăudat lui Leocainen. ”Bravo, bă băieți”, a zis el. ”După foc, veniți colea la mine să vă dau o ciorbă”, a mai adăugat, cu sclipire veselă în ochi. Fără să știm, la cei 12-13 ani cât aveam atunci, Leocainen hotărâse că suntem demni să trecem un prag important al vieții.
Noaptea târziu, după slujba de Înviere, ne-am prezentat toți în curtea lui Costi. Leocainen era pregătit corespunzător, întinsese masă lungă cu mușama sub bolta de viță, două băncuțe de o parte și de alta, și o sumedenie de pahare. Ne-a așezat la masă, și până să întrebăm de farfurii a apărut cu o oală de zeci de litri cu un polonic imens în ea. A așezat-o victorios în mijlocul mesei și a declarat satisfăcut ”E gata ciorba”, după care a apucat primul pahar la îndemână și, cu gesturi atente, a început să îl umple cu polonicul.
– Bre Neica Onele, ăsta e vin! a remarcat uimit Adiță.
– Nu, Andreane, l-a alintat patern Leocainen. E ciorbă! a postulat el, cu ton definitiv. După care, ducând mâna la cozorocul șepcii, a adăugat cu înțeles tainic: Bucățile sunt la fund.
Ăla e primul vin băut de care îmi aduc aminte. Ne-am luptat cu el și am câștigat aprecierea lui Leocainen, deși nu am rezistat mult și ne-am împrăștiat, amețiți, pe la casele noastre. Bucățile de la fundul oalei le-a găsit Leocainen spre zori, cu aplecarea mândră a maestrului inițiator.
Mi-a rămas la suflet dragul lui Leocainen de noi, puștimea, exprimată cald și șugubăț în replici care azi ar fi jignitoare. Doar că zâmbetul lui, sclipirea aia din ochi, le făceau inofensive. Cum a fost când a zis cu drag că prietenul nostru e băiat cuminte, ”da’ e prost de pute” – zâmbetul lui înțelegător și vorba tărăgănată nu lăsa loc de supărare. Sau când s-a plâns de frate-meu, spunându-mi ”păi mie nu-mi fu drag de Ștefănuț, că n-am dormit tată vara de muzica lui?”. Nu era acolo niciun fel de supărare, orice avea haz, la cum le spunea Leocainen.
Neica Onel ne-a părăsit într-o seară de octombrie, răpus de boală grea și necruțătoare. A rămas până la sfârșit același om, egal cu sine însuși și cu filozofia lui exprimată în adagii care nu lăsau loc de replică. O secundă tre’ să fii deștept, iar dacă te înhami la ceva, să știi că bucățile sunt la fund.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-2.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-2-150x150.jpgAndrei ConstantinescuAMINTIRI DIN COPILĂRIE ȘI DUPĂPe unchiul prietenului Costi îl chema Ionel. Asta dacă te uitai în buletin, pentru că osicenii îl știau de ”Dambla”. Pentru replicile lui, spuse mai tot timpul la beție, și asta pentru că omul ridica beția la rang de artă. Nu sunt nici acum convins că l-am văzut vreodată...Osica de Sus