Îmi amintesc anumite lucruri ca şi cum ar fi fost acolo dintotdeauna şi nu îmi pot aminti sub niciun chip cum au început. Să o luăm cu începutul – copilăria mea. Unele întâmplări obişnuite sunt atât de colorate, de detaliate şi de fireşti în tot amalgamul de amintiri, încât parcă s-au întâmplat ieri. Însă a trecut ceva timp de atunci. Am douăzeci de ani şi pot să vizualizez cu ochii minţii ce haine purtam în ziua în care am fost la Olteţ pentru prima dată sau ce mi-a spus mama când, la cinci ani, am cumpărat orez în loc de griş de la magazin. De asemenea, sunt şi lucruri pe care oricât le-aş căuta în sertarul cu amintiri, nu pot, în ciuda străduinţelor mele, să mi le amintesc (de exemplu, cum arăta curtea şcolii înainte de reconstrucţie şi de toate schimbările, cum a fost primul sunet de clopoţel sau prima dată când m-am aşezat în bancă ori cum mi-am cunoscut colegii cu care aveam să fiu prietenă o viaţă). Ştiu doar că m-am trezit în prima zi de şcoală că stau lângă o colegă, în prima bancă, pe rândul de lângă fereastră. Şi chiar dacă pe unii copii îi ştiam de la grădiniţă, îmi era greu să vorbesc cu ei. Cu toate acestea, unii mi-au rămas prieteni şi acum.
Cred că un lucru pe care mi-l voi aminti mereu din primii ani de şcoală este cum am învăţat să fim prieteni unii cu alţii sub îndrumarea doamnei învăţătoare cu părul roşcat. Dumneaei a venit cu un an mai târziu după ce începuserăm şcoala, însă a avut o contribuţie imensă la cunoştinţele, pasiunile şi succesele noastre. Îmi amintesc cu nostalgie că peste toate acele portofolii şi desene pe care le aveam de făcut şi la care munceam cu orele, s-au aşternut primăveri.
Doamnei învăţătoare îi era drag de noi. Ştiam acest lucru după cum, stând la catedră, îşi lua ochii din caietele noastre – aşezate grămadă pe catedră, pline de cerneală şi mâzgălituri – şi ne privea zâmbind, cu ochii ei calzi. Îi era drag de când ne vedea că suntem creativi, că ne jucăm frumos în pauze, că lucrăm la matematică sau că vorbim despre desene animate. Şi dacă ne vedea supăraţi, ne punea să lucrăm pe echipe, să pictăm sau să scriem împreună, aşa încât ajungeam să ne împăcăm. Ştia că supărarea copiilor nu ţine mai mult de treizeci de minute. Ne lăsa să mergem «la nea Icu», la chioşcul din colţul străzii să ne cumpărăm pufuleţi sau batoane cu miere şi mac şi avea încredere în noi că nu vom vrea să trecem strada neatenţi la maşini. Nu uita nicio clipă că menirea dumneaei era să modeleze cu atenţie şi migală suflete, caractere, oameni. Şi an de an, în fiecare toamnă şi din patru în patru ani cu altă generaţie, relua lupta cu indolenţa, cu ignoranţa, cu nepăsarea, acele lucruri care subminează temeliile societăţii, căci educaţia, dacă nu porneşte din familie, este imperativ să pornească de la şcoală şi de la vârste fragede.
Ştiu că de câte ori ne îndruma să participăm la olimpiade şi concursuri, parcă ne transmitea că suntem deja cu un pas în faţa altora, că suntem pregătiţi şi că, indiferent de rezultat, vom avea multe de câştigat. Se mândea cu noi. Mă impresionau răbdarea, disponibilitatea pentru comunicare, concentrarea şi pasiunea cu care făcea lucrurile pentru copii. Şi în câte excursii ne-a însoţit! Nu uita nicio clipă de copiii ei. Chiar şi după ce nu am mai fost elevii dumneaei, a rămas alături de noi ca un tovarăş de drum, ne-a îndrăgit şi apreciat în continuare şi ne-a încurajat din multe perspective să dăm glas întrebărilor sau propriilor convingeri. Îmi voi aminti întotdeauna cu drag de învăţătoarea noastră cu părul roşcat, care ne-a făcut adeseori să găsim două idei acolo unde era doar una.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-copy-2.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-copy-2-150x150.jpgPatricia Elena PîinicicăJUNII OSICENIPatricia Elena PîinicicăÎmi amintesc anumite lucruri ca şi cum ar fi fost acolo dintotdeauna şi nu îmi pot aminti sub niciun chip cum au început. Să o luăm cu începutul - copilăria mea. Unele întâmplări obişnuite sunt atât de colorate, de detaliate şi de fireşti în tot amalgamul de amintiri, încât...Osica de Sus