Stradă de aprilie. Casă de pe deal. Au trecut doi ani de când am părăsit meleagurile osicene. Îmi place tot mai mult modul frumos în care cuvintele Osica şi osicean îmi răsună de prin liceu, când a început, pentru mine cel puţin, mândria de a face parte din această comunitate, dorinţa de împărtăşi altora faptul că eu vin din acest minunat loc în care s-au creat atât de multe lucruri şi care îşi continuă evoluţia. Tot ce îmi pot dori acum pentru Osica este să contribui şi eu la această evoluție.
Revenind, au trecut doi ani. Doi ani în care am simţit că am pierdut mai mult decât dimineţi în curte, cafea sub nuc, „minunatul’’ sentiment de a te trezi cu orătănii prin curte. Am pierdut amintiri, prietenii, legături. Căci distanţa le mai stinge pe unele dintre acestea. Acum câteva zile am fost acasă. Trecuse de ora şapte şi strada prinsese luciul asfinţitului. Mă gândesc să imortalizez acest moment şi îi fac o poză, deloc artistică, mai degrabă banală, cu maşini, stâlpi, stradă. M-am gândit, în acei puţini pași pe care îi aveam de făcut până acasă, la acea stradă cât n-am făcut-o niciodată. Nu-i simţisem lipsa. Era prea curând să simt asta. Ţin să cred că încă este. Flori şi parfumul lor cuprinzând strada. Parcă fiecare amintire revenită brusc era legată de o primăvară eternă. Mereu un aprilie molcom, mereu o vacanţă de Paşti.
Ieşeam mai toţi vecinii din acea parte la poartă, pe iarbă, mâncând prăjituri şi ciocnind ouă. Pe iarbă verde şi sub pomi înfloriţi, despărţiţi de „celălalt mal’’ de o stradă gălăgioasă în care maşinile erau nişte elemente la fel de naturale ca iarba, spulberând de la început ideea de uliţă de poveste. Nimic mai brutal decât acele maşini zgomotoase. Dar nu era atât de neprielnică trecerea lor. Nici noi nu eram atât de calzi şi plini de spiritualitate şi nici Paştele nu avea acea semnificație divină. Ai noştri, oameni simpli, împărtăşeau bârfe şi probleme, se pomeneau morţii, se râdea zgomotos. Mereu venea cineva care din priviri ne spunea că a încercat ţuica a bună şi vinul (dacă o fi rămas după iarna grea) şi care destindea atmosfera, mai ales pentru noi, copiii.
Şi în mijlocul acestor amintiri îl văd pe nea Păcală. Nea Păcală care ne oprea pe toţi să ciocnim un ou roşu, Păcală care ne spunea poveşti din copilărie. Nu era un bătrân cu viaţa plină de tâlc, era unul de-al nostru, cu probleme şi greutăţi, cu griji şi zile grele, dar care îmi aducea mereu aminte de un astfel de personaj de carte. Timpul îl domolise din tinereţile tumultoase. Era un om masiv, dar cu un zâmbet cald. Omul care exprimă prietenie şi optimism, om care, fără să ştie, ne spunea că viaţa la ţară nu trebuie mereu să fie aşa grea şi că amărăciunea ne-o mai facem şi noi. Trăiam cu ideea, şi văd că încă se mai trăieşte cu ea, că viaţa la ţară e cruntă şi presărată cu nefericiri şi multă muncă. Că eşti mereu prins într-un lanţ al resemnării, că viaţa ta nu are în ce direcţie să evolueze. Ei bine, omul ăsta, prin starea lui, nega această idee şi cred că asta m-a impresionat la el. Nu-mi amintesc faţa lui, dar îl văd stând pe o bucată de ciment din faţa porţii cu ouăle roşii ascunse în spatele ei. Şi noi, jucându-ne pe lângă el cu mingea, învăţând stângaci să facem coroniţe din flori. Odată cu plecarea lui din această lume, această mică tradiţie parcă a încetat. Nu-mi amintesc să mai fi făcut asta şi parcă nici ai noştri nu au mai continuat.
Gândindu-mă la el îmi dau seama că pentru mine oamenii de lângă mine sunt dominaţi de o trăsătură de caracter, asemeni unui basm. Şi basmul acesta trecea de ochii oricărui povestitor pentru că prezenta persoanajele în viaţa lor de zi cu zi, aşteptând parcă să ajute vreun Făt-Frumos să-şi câştige aleasa. Cred că proba la care s-ar fi înhămat mulţi este proba băutului de vin. Căci se bea mult – ca la ţară. Asta nu mi s-a părut niciodată atât de trist cum mi se pare în Bucureşti, de exemplu. Era o normalitate, un lucru rău, dar prezent. Avea hazul lui câteodată.
Continuând basmul nostru, îi aveam ca protagonist pe nea Ion, omul cu ziarul, om care m-a inspirat, mi-a dat încredere că dacă muncesc, dorinţele mele se pot îndeplini. M-a inspirat să citesc şi să ştiu, să gândesc şi să simt. Era amuzant când o chema pe mama şi pe mine să citim ziarul. Mama făcea cafea şi eu mă uitam la poze (nu cred că ştiam să citesc prea bine pe atunci oricum). „Să fim mereu la curent’’, asta îmi amintesc că spunea. Da, şi oamenii de la ţară sunt conectaţi la societate şi, deși mai e mult de muncă până la o comunitate activă, fiecare pas are rolul lui.
Într-un alt pol e nea Bebe, omul de rând, vecin, dar atât de îndepărtat de aspiraţiile mele pentru viaţă. Îmi ţinuse loc de părinte spiritual şi asta se simţea, chiar dacă nu era mai aproape de un „săru’mâna“ . El este lecţia despre legături – nu contează cât de departe sunt gândurile noastre, pe ce muzică şi gânduri creştem, ce cultură ne defineşte, căci atâta timp cât sunt legături vechi, acestea pot dăinui. Lumea noastră, o lume a ideilor. Simt că trebuie să caut oameni cu idei diferite pentru a şti în ce vreau să se concretizeze gândurile mele.
Căutând un alt personaj, îmi sare în minte tanti Ioana – femeie de casă, ruptă mai degrabă dintr-o poveste mai îndepărtată decât povestea lui Ion al lui Rebreanu. Muncea din noapte până-n noapte şi părea că nu avea odihnă. Avea cea mai curată gospodărie şi mă minuna că şedea în fiecare zi să smulgă şi cel mai mic fir de buruiană ce îi invada răzoarele. Nici pietrele nu le lăsa, curtea ei semănând mai degrabă a ceva arid şi nu a curte de sat din câmpie. Supusă şi muncitoare şi încăpăţânată în atribuţiile ei îmi aducea aminte de bunica mea, mamaie, care nu se gândea la fericire şi împlinire, dar care îşi trăia bucuriile prin nepoţi, prin copii. Lucruri simple. Dar de ținut minte. Căci pare că încercăm să găsim cine ştie ce împlinire când ea vine, cred eu, către sfârşitul vieţii când îţi aduni, inconştient, toate momentele de bine din fiecare zi. Mă gândeam că femeia aceasta are în gând numai treburile gospodăriei, însă când ni se alătura pe iarbă de Paşti la poveşti îţi dădeai seama că în toate acestea nu era nefericită. Îşi trăia cursul vieţii aşa cum văzuse, cum credea, şi asta nu o întrista. Cred că este vorba de mulţumire-mulţumire pentru ce ai şi apoi gândul la ce vei avea, dacă te mai încumeţi la a cere mai mult.
Sunt mulţi oameni care îmi năvălesc acum în cap şi care mi-au rămas în suflet prin ceea ce reprezintă ei acum pentru mine. Aceste lecţii au venit mult mai târziu, dar oamenii, ei au fost cu mine de când m-am născut. Am încercat să leg de aceşti oameni câte o lecţie. Lucruri la care ţin şi care mi-au fost inspirate de aceşti oameni.
Acum, cu cât mă gândesc mai mult cu atât e mai estompat trecutul. Cu atât oamenii pierd mai multe fețe şi rămân doar nişte gânduri. Purtăm poveşti şi aceştia şi le-au purtat pe cele pentru mine… Da, strada mea lungă cu malurile ei, cu oamenii ei de basm. Malul meu atât de cunoscut şi oamenii la fel. Totul e atât de familiar. Malul cu pruni, cu zarzări, cu cireşul fetelor din deal (dragi prietene cu care mi-am petrecut copilăria), cu iarbă şi poteci strâmbe, neîngrijit, dar blând. Strada mea, s-o fi vrând ea drum naţional, dar eu o simt ca pe o uliţă la margine de sat. Mi-am trăit copilăria acolo şi mă întorc cu drag.
Eram un băieţel cu părul lung şi ochi mari şi căprui care se juca în nisip în faţa porţii, căutându-şi prieteni. Acum pare doar un vis, dar pe strada mea încă mai creşte un băieţel, prea încet într-o primăvară parcă eternă.