Recunosc ulița copilăriei mele după miros, după miresmele fiecărui anotimp. Pot spune că am două ulițe pentru că am crescut în două părți: acasă, cu mama, tata, sora și bunica din partea tatălui pe linia lui Ochescu, și la bunica din partea mamei unde ulița copilărilei era altfel, cu mai mult spațiu,multă libertate, cu locuri mai sălbatice și cu mulți, mulți copii. Șase dintre ei erau colegii mei de clasă. Plecam împreună dimineața și ne întorceam împreună, după orele de curs. Acolo îmi plăcea mai mult. Nu mă punea nimeni să învăț sau să fac ordine în lucrurile cu care mă jucam pentru că bunica se ocupa de ordine și curățenie toată ziua și în orice clipă. Acolo îmi place să spun că am trăit copilăria în toată splendoarea uliței ei.
Ulița copilăriei mele este așezată la un capăt de lume, capăt la propriu pentru că locuința bunicii mele era ultima din sat. După ea urma o carieră cu pământ roșu. Atunci când ne jucam ne imaginam că suntem la poalele marelui canion, și cele câteva ”lacuri” mici, calea ferată și câmpul cât vedeam cu ochii constituiau vestul nostru sălbatic. Câmpul era colorat în mii de nuanțe de primăvara până toamna târziu, având parfum de fân și flori de câmp, de caiși de la floare până la fructele zemoase, de struguri și gutui coapte.
Și apropo de mirosuri, cele din casa bunicii mele Lizica erau unicat. Când urcam scările casei simțeam mirosul de mâncare de cartofi ”gătită” în cratița de tuci pe lampă cu gaz, care veșnic avea fitilul stricat și făcea o flacără mare ce scotea un miros specific. Adoram acest amalgam de mirosuri mai ales iarna, când ea îmi deschidea ușa și mă întreba dacă sunt înghețată, apoi îmi punea ghetele la uscat pe plită, scotea pâinea caldă din cuptor, lua un carton negru de funinginea depusă de pe fundul cratiței, folosit și refolosit de nu știu câte ori, scotea murături dintr-o oală mare de pământ, punea masa cu trei picioare, iar eu, în genunchi, pe rogojină, înfulecam de zor.
Casa avea două camere, o bucătărie mare cu două rogojini pe jos, plita și o masă cu o poliță de depozitare sub ea, un fel de cămară minusculă unde bunica își punea biscuiții, borcanele cu șerbet, dulceața și rahatul. Mult timp am crezut că baubaul este un borcan cu șerbet frumos colorat pentru că ea îmi spunea să nu caut acolo că e baubaul. Pe pereți avea tablouri cu multe fotografii vechi și noi. Spunea că prezența lor o face să nu se simtă singură. Pentru că ea chiar era singură. Văduvă de război, rămăsese cu trei copii mici, doi născuți de ea și o fată dintr-o căsătorie anterioară a soțului mort în război. Nu-i fusese viața ușoară. Norocul ei era că o mai ajutau frații și părinții.
Camera unde dormea avea două paturi, ambele cu saltele din paie. În fiecare vară schimbam paiele din salteaua patului pe care îl foloseam. Până se aranjau paiele, toamna târziu, dormeam pe o movilă riscând, adesea, s-o iau într-o parte sau alta a patului și să cad.
Pe jos avea preșuri țesute din cârpe albe cu albastru deschis, iar peste ele avea celofan ca nu cumva să le murdărim. Nu aveam voie să dormim decât într-un pat, cel în care dormea și ea, celălalt avea scoarță nouă și la capătul lui erau așezate două rânduri de perne albe, cu fețele cusute cu motive artistice sau broderii albe, scrobite, pe care le spăla la Paști și la Crăciun chiar dacă nu le folosea nimeni, niciodată.
Perdelele nu le suporta. Fără ele putea să zărească orice om care trecea pe drum de la intrarea pe linia ei, din Deluș, până când ajungea la carieră. Și treceau destui pentru că drumul acela era drumul către gară și către câmp pe care munceau de primăvara până toamna târziu.
Avea un difuzor de culoare maro care mergea foarte tare( deseori adormeam greu din cauza lui), iar când rămânea singură vorbea cu el. În serile de iarnă ascultam teatru radiofonic de care eram efectiv îndrăgostită. Mai târziu am învățat să asociez vocile de la difuzor cu actorii văzuți la televizor și eram fascinată.
Televizor nu avea, iar la rețeaua de curent electric s-a legat destul de târziu, pe la mijlocul anilor ’70. Dar stăteam la lampa cu gaz pe care o foloseam numai iarna. Bunica împletea ciorapi din lână pentru tot neamul în timp ce eu mă jucam cu păpușa în pătuțul de după sobă. Vara stăteam pe drum cu copiii până la miezul nopții, dar niciodată fără bunica Lizica. Ea era cea care aducea tuciul pentru a fierbe porumbi sau cartofi, ne făcea focul în în jurul căruia dansam sau spuneam povești cu strigoi.
Curtea arăta ca un gazon din troscot, era totul verde; în fața cerdacului îmbătrânea mărul cu mere timpurii sub care stăteam cu fetele și ne jucam cu păpușile.
Într-o dimineață, Florică, câinele nostru, ne-a adus o păpușă cu nasul și cu degetele roase, murdară, dar suficient de mare cât să prindem drag de ea. Mama a luat-o, a spălat-o, a opărit-o în trei ape și ne-a dat-o să ne jucăm cu ea. Pentru noi nu era de ajuns pentru că nu era una cu păr așa cum erau cele mai frumoase păpuși din vremea aceea, dar era o păpușă. Și pentru a fi frumoasă și cu păr, mama și-a tăiat din cozi( avea niște cozi lungi și groase pe care le purta coc sub bazma) și a lipit părul ei de capul păpușii. Cu prenandez. De atunci ni se părea prea scurtă ziua și nu ne săturam jucându-ne cu ea.
Când m-am făcut mai mare, toamna, împreună cu mai mulți copii mergeam să furăm porumb de pe lanurile colectivului. Părinții noștri nu știau, ne luptam cu sacii după ce urmăream paznicii când pleacă în vremea prânzului acasă, să mănânce.
Odată am ajuns cu sacii acasă la bunica, dar paznicul ne-a urmărit și a văzut unde am intrat. Eram mai mulți copii. Ea ne-a spus să mergem cu tot cu saci după cerdac pentru că paznicul nu are voie să intre la ea în curte. Și așa a fost. Pentru că ne-a văzut că am intrat acolo, a strigat la poartă. Ea a ieșit cu un făcăleț în mână și i-a spus că la ea în curte nu a intrat niciun copil. Noi chicoteam fericiți că cineva încearcă să ne apere, iar ea îl amenița că dacă cumva încercă să forțeze poarta îi sparge capul cu făcălețul. Paznicul s-a lăsat păgubaș și i-a spus că altădată nu va mai accepta așa ceva.
Când bunica Lizica a căzut și n-a mai putut merge, mama a luat-o la noi acasă. Era târziu, departe mult de copilăria mea, era copilăria fiicei mele. S-a despărțit greu de casa ei și după ce a plecat de-acolo, n-a vrut să-și mai vadă casa niciodată. Am înțeles greu gestul ei, cum greu înțelesese și ea semnificația versurilor “Bătrânețe haine grele/ Cum să fac să scap de ele”. În ultimii ani de viață am tratat-o ca pe un copil mai mare. Stătea numai cu mama și se bucura mult când noi veneam acasă și încercam să-i satisfacem fel de fel de capricii.
Ulița copilăriei mele există și astăzi, deși oamenii ei nu mai sunt aceiași. Și casa copilăriei mele există, dar nu mai este a noastră. Mereu mi-a plăcut să cred că acestea, precum oamenii, au suflet, că ele suferă, că și ele plâng. Casa aceea are sufletul stins. Așa simt eu. Nu vreau să trec pe-acolo pentru că mă doare sufletul. A trebuit totuși să merg într-o vară, acum vreo doi ani, în iunie, după o ploaie de câteva zile. Am stat o jumătate de zi în zonă așa că am avut timp să fac câteva fotografii pe care le-am arătat mamei, surorii și verișorilor mei. Aparatul a surprins merii din jurul casei încărcați cu fructe, acoperișul îmbătrânit și cerdacul în care mă adăposteam de ploi. Am reușit să mângâi frunzele crude și umede ale pomilor din fața casei, am atins cu mâinile poarta și gardul care erau aceleași. Am recunoscut fiecare scândură din care era făcută poarta mică și le-am simțit ca pe un obraz brăzdat de riduri. Fântâna de la poartă era modernizată, nu mai avea cumpăna de care mă agățam adesea atunci când cineva dorea să scoată apă (ca să mă ridice tot mai aproape de cer). În după-amiaza aceea cerul și-a schimbat culorile de zeci de ori așa că fotografiile mele au prins fel de fel de nuanțe: de la gri întunecat la albastru și până la cea a curcubeului, care mi-a dat speranța că locul acela nu va muri curând și cu toată criza demografică din România, ulița copilăriei mele urma să devină ulița copilăriei altor câteva zeci de generații.

8 Martie 2018