Ca multe alte ocupații pe care omul și le-a asumat în devenirea sa odată ce și-a abandonat statutul de vânător-culegător, a fost și aceasta de asigurare a unor surse de apă, în vatra pe care s-a stabilizat. Probabil că pentru început s-a folosit de izvoarele din imediata apropiere. Ulterior, comunitatea dezvoltându-se pe o întindere tot mai mare, concomitent crescând și nevoile de consum și capacitatea de cunoaștere a mediului înconjurător și de confecționare a uneltelor necesare nevoilor sale s-a ajuns la căutarea acestor surse, în subsolul vetrei sale.

Pentru început crearea acestor surse presupun că a fost mai ușoară, întrucât ele erau produse făcute în luncile apelor de care, treptat, primele comunități stabile se depărtau din cauza deselor inundații. Ajungând pe terasele superioare ale apelor realizarea acestor surse a devenit mai complicată, crescând considerabil adâncimea la care se găsea pânza freatică.

Comuna noastră situându-se la confluența celor două râuri, Oltul și Oltețul, are pânza freatică la o adâncime accesibilă, 10 metri, variind cu câțiva metri plus sau minus de la o zonă la alta. Primele modele de fântâni au fost de utilitate publică fiind construite prin contribuția locuitorilor din apropierea acestora. Inițial pereții fântânilor erau din bârne de esență moale, (era lemn din abundență în lunca Oltețului), apoi din zidărie, din pietre mari de râu, înlocuite mai târziu cu cărămizi curbate din beton. Acestea asigurau o formă circulară construcției care se ridica cu aproximativ un metru deasupra solului, terminându-se cu un brâu din tablă groasă. De reținut că pereții din zidărie, atât cei din piatră de râu, cât și cei din cărămizi de beton, în partea de jos, în apă se sprijineau pentru stabilitate pe bârne de lemn de esență tare.
Ele au rămas în mentalul colectiv sub denumirea de fântâni cu cumpănă. Despre fântâni ca importanță și multiplele lor semnificații am scris mai mulți osiceni în nr. 2 al revistei Rădăcini din decembrie 2012. Astăzi încercăm să scriem câteva rânduri despre meșterii care le-au construit, prin ele susținând tot ce a însemnat viață: oameni, animale, plante, în acest colț de lume.
Această breaslă ca multe altele devenite de-a lungul timpului clasice, azi sunt pe cale de dispariție. Tăvălugul modernismului le îngroapă brutal în adâncul istoriei, înlocuindu-le cu instalații lipsite de identitate și spiritualitate.
Miresele noastre nu vor mai schimba apa la robinetul din centrul comunei, gospodinele nu vor mai arunca prima pâinicică, făcută din făina spicelor de grâu proaspăt treierate, în bazinul de apă din Dealul Viilor, iar alaiul copiilor plecați cu Muma Ploii nu se va mai strânge în jurul fântânii lui Ghermele, în serile de vară, cu dovleacul lor scobit de miez, decupat pe margini, din interiorul căruia pâlpâia flacăra lumânărilor.
După ultimul război, părinții noștri, care cunoscuseră stepa rusească, au venit cu mesajul cutremurător că vom mânca de la cazanul colhozului-colectiv – în variantă românească. Spre norocul nostru n-am mâncat din cazanul colectivului, dar azi ne adăpăm cu apa noastră, dintr-o țeavă pe care, în multe cazuri, o închid și o deschid străinii.
Fântânile cu cumpănă și jgheab au primit prima lovitură năucitoare în urma procesului de colectivizare care a golit gospodăriile țărănești de cai și boi, le-a luat țăranilor pământul de la câmp, unde aceștia își produceau legumele necesare și l-a înghesuit cu acestea în grădina din spatele casei, care până atunci folosea doar pentru păsări, animale, glugi de coceni și nelipsita șiră de paie.
Legumele cultivate în grădină nu puteau fi întreținute cu apa adusă de la sute de metri, țăranul nu mai era plugarul de altădată ca să vadă banii în mâna lui o dată pe an, când își vindea recolta. Acum era muncitor salariat la întreprinderi din Balș, Slatina, Caracal și i-a dat mâna să-și facă propria fântână în curte, fără să-l mai intereseze fântâna din stradă din a cărei apă crescuse.
Acesta este momentul cănd în Osica iese la rampă o generație densă și entuziastă de fântânari, grupați preponderent înVlăduleni, în primele case, la intrarea dinspre Brâncoveni. De precizat că în Osica se mai foraseră astfel de fântâni chiar în perioada interbelică, dar sporadic.
Unde se calificase această generație? La locul de muncă, așa cum se calificaseră zecile de zidari, tâmplari, fierari și alți meseriași care au prosperat într-o lume în care a fost nevoie de ei. Dascăl le-a fost Florea Bobiceanu, căzut pe front în cel de al Doilea Război Mondial, înlocuit la conducere de fiul său Gorică, urmat și acesta de fiul său Marian. În clanul acesta al Bobicenilor, fântânari de cel puțin trei generații, este cunoscut ca lider autoritar al noii generații Gheorghe Bobiceanu, poreclit Țiganu. Acesta s-a impus, printr-o înaltă competență, disciplină severă și seriozitate în respectarea înțelegerilor angajate cu beneficiarii.
În această echipă trebuie să îi amintim pe Bebe Țârcu, Câțu, fratele său Gheorghe, Puf, Ilie Cojocaru și Marian Toma care a avut parte de un sfârșit tragic. Pe lângă aceștia au mai lucrat cu aceeași pasiune și alți tineri curajoși care, ulterior și-au format propriile echipe, împrumutând utilajele de la cei pe care vârsta le ceruse să se dea deoparte. O astfel de echipă era alcătuită din Surdanu, frații Bărăscu și Socarel.
La fel de cunoscut ca și Bobicenii a fost și Cimpoi, pe numele său Ristea Andrei, care și-a petrecut bătrânețele în pușcărie pentru uciderea fiului său Gicu, în urma unei altercații pe fondul consumului exagerat de alcool. Fiul său era unul dintre cei mai promițători fântânari, la cei 27 de ani avea o experiență impresionantă acumulată prin participarea la forajul a zeci de fântâni.
Spre finele anilor 1990 a mai apărut în Osica o nouă echipă de fântânari, a lui Ion Țiganu (Ciocan) și a fiilor săi, Costică, decedat prematur, și mezinul Victorel, care produceau în regie proprie și tuburile necesare, într-o gamă completă de lărgimi. Specific acestei echipe este faptul că toate utilajele necesare forării unei fântâni, fiind fierari, și le-au construit în propriul atelier. Acest aspect le oferea un avantaj major în fața altor echipe locale sau din împrejurimi prin faptul că reușeau să înlăture orice defecțiune tehnică apărută la vreun utilaj în timp foarte scurt.
Forarea unei fântâni presupune un efort fizic și psihic împins la limita maximă, dar și un moment de inspirație care poate să fie reușit sau nu, acesta referindu-se la locul ales pentru executarea lucrării.
Alegerea aparținea de cele mai multe ori beneficiarului și era hotărâtă în mod empiric, ținându-se cont, în principal, de apropierea de casă sau de grădina de legume.
Personal, cred că am fost norocos atunci când am hotărât locul fântânii pe care mi-au forat-o Ion Țiganu și feciorii săi. Întâmplător, pe la mine era o rudă apropiată, din județul Vâlcea care, auzind de lucrarea ce urma să aibă loc mi-a cerut voie să stabilească dumnealui locul forajului. Din politețe am acceptat. Mi-a cerut doi electrozi de sudură, pe care i-a îndoit la 90 de grade, la capetele unde se prind în clește, i-a curățat de pastă la celelalte capete și început să se plimbe cu ei în mâini, ținuți paralel, la o distanță de 5-7 cm, prin zona extinsă unde urma să lucrăm.
După câteva minute, s-a oprit, a înfipt un țăruș în pământ și mi-a spus că din acel loc voi avea apă să irig și grădinile vecinilor. A avut dreptate !
Mi-a arătat apoi cum a găsit locul. Venind din cele patru puncte cardinale spre locul ales, cu cât se apropia mai mult de acesta, vârfurile electrozilor se apropiau până la atingere. După plecarea sa, am exersat și noi, cei care fusesem de față la demonstrație, procedeul prezentat, și uluiți ne-am convins că nu a fost scamatorie.
Forarea unei fântâni, așa cum am menționat, reprezintă un efort fizic epuizant pentru cei care lucrează, dar și unul logistic, pe măsură, pentru proprietar. Ca timp, o fântână de adâncime medie se realizează de regulă în 3-5zile, dar sunt și situații când durează o săptămână. Echipa de lucru este formată din 4-5 fântânari, plus alți 4-5 care, cu forța pieptului și a brațelor, împing câte doi la cele patru brațe ale crucii care transmite forța de rotație către cuțit.
Inițial lucrarea începe cu cazmaua până la adâncimea unde se dă de apă, de regulă 7-8 metri, apoi se recurge la cuțite sau clapetă. Dacă straturile au fost din piatră sau nisip lucrarea s-a executat numai la cazma. Ulterior se continuă prin clapetare. Astfel de cazuri au fost destul de rare.
Săpatul la cazma se execută de o singură persoană, echipată cu o cazma de mici dimensiuni, o lopată identică ca mărime și la brâu atârnă găleata în care se încarcă materialul ce urmează să fie scos la suprafață. La puțin timp, cel epuizat este înlocuit de un alt coleg din echipă. Când nu se mai poate săpa la cazma se montează cuțitele tubulare, din tablă oțelită. Acestea sunt diferite ca diametru, în funcție de lărgimea tuburilor achiziționate, având în partea de jos fundul plat cu o mică secțiune radială, în două planuri cu diferență de câțiva centimetri între acestea. Diferența între cele două planuri, în urma rotirii cuțitului, încarcă tubul cu pământul desprins, înaintând în sol asemenea unui tirbușon. Tubul prevăzut cu cuțit are o înălțime de aproximativ 60 cm și când s-a încărcat suficient cu pământ este scos la suprafață și descărcat.
Viteza de înaintare a cuțitului este determinată de natura stratului întâlnit și de forța celor opt persoane care rotesc cuțitul. Referitor la straturile întâlnite acestea sunt accesibile până la adâncimea de zece metri, greutatea începând de aici în jos unde se întâlnește stratul de marnă gălbuie, gros de trei-patru metri, dincolo de care se dă de primul strat acvifer, cu apă acceptată pentru consum. Apa care apare pe la șapte-opt metri aparține de pânza freatică și nu este bună de consum, fiind de regulă contaminată.
Prezența acestor fântâni în curțile oamenilor a fost și încă mai este de utilitate. Cu timpul și ele ca și meșterii fântânari vor ieși din peisaj, urmare a unui alt standard de viață, când imensa noastră majoritate va folosi apa doar pentru hidratare și igiena personală, nu și în scopuri economice.
Prin aceste modeste rânduri am dorit să transmit un sincer omagiu acelor oameni puternici și neînfricați, care prin munca lor ne-au potolit dogoarea cu simbolicul pahar de apă rece, nelipsit vieții noastre și o mângâiere pentru cei patru copii ai lui MARIAN TOMA, rămași orfani de mici, atunci când tatăl lor și-a pierdut viața sub povara malurilor de pământ care s-au surpat asupra sa.