Îndeletnicirea cultivării legumelor are semnificaţii profunde în istoria omenirii. Trecerea omului de la statutul de vânător şi culegător la cel de crescător şi cultivator, a însemnat o adevărată revoluție în viața acestuia. Asigurarea ordonată a hranei a devenit o preocupare a individului şi a comunităţii din care acesta făcea parte, permiţând îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi diversificarea dietei zilnice.
În general, în zona Olteniei, etnicii bulgari din proximitatea Dunării sunt creditaţi ca fiind grădinari iscusiți, însă se cuvine ca istoria locului să fie completată cu exemple de legumicultori pasionați.
Înainte de colectivizare, se pare că în Osica erau puțini săteni care se ocupau cu grădinăritul, iar rodul muncii lor asigura în principal rezervele de hrană ale familiilor acestora. Cele mai cunoscute locuri pentru cultivarea legumelor erau cele care beneficiau de aportul de apă din surse naturale: Balta Mare, grădinile de la Cheleştină şi loturile „de sub Vlăduleni” (începând de la Vistirie până în zona heleşteelor de sub coastă). Ulterior colectivizării au apărut familii care au făcut din grădinărit o adevărată pasiune, care şi-a arătat beneficiile în timp. Putem să-i menționăm, fără pretenția de a-i fi cuprins pe toţi, pe Ion al lui Filip, Fană al lui Voinea, Ristache al lui Dilică sau Ion Preda.
În anii 1960 – 1961, familia Băluţă (Ion al lui Zbancă şi Niculiţa – soţia lui) au pus bazele unei asemenea exploataţii de tip familial la care, în mod inerent, au fost cooptați şi cei doi fii ai lor: Nicu şi Gică. Terenul cultivat era grădina din spatele casei din Medinţi, iar apa folosită pentru irigații era scoasă cu roata de udat. „Aveam 6-7 ani când tăticu ne punea să învârtim calul la roată. Prima dată a fost o țeavă cu un singur lanț, apoi am îmbunătățit sistemul şi am trecut la două țevi. Scotea apă mai multă, dar calul trăgea mai greu” îşi amintește Gică. Pânza freatică era undeva pe la 3 metri, însă cu timpul nivelul a scăzut iar apa se scoate acum cam de la adâncimea de 7 metri cu motopompa. Roți de udat în câmp mai aveau Ioniţă al lui Beu şi Vanta lui Stupăriţă.
Mânatul calului la roată nu era tocmai o îndeletnicire pe placul lui Nicu sau al lui Gică, deși toată activitatea consta în îndemnarea de la spate a căluțului ca să se deplaseze constant în cerc pentru acționarea roţii. Marea problemă era că în acest mod copiii parcurgeau, fără să-şi dea seama câţiva kilometri pe zi şi oboseau. „Când ne dureau picioarele, ne aşezam pe oiştea roţii să ne odihnim. Ferească Dumnezeu dacă ne vedea tăticu. Ne alerga şi ne mustra fiindcă adăugam şi greutatea noastră la sarcina şi așa mare a bietului căluț”. Pentru activitatea pe care o prestau, Nea Ion trebuia să-i motiveze cumva: o minge de fotbal din bâlci, mai târziu o bicicletă ….
Deoarece prin sat nu am găsit fotografii ale roţilor de udat folosite în trecut, am apelat la Muzeul Național al Țăranului Român din Bucureşti, iar prin amabilitatea personalului de la Arhiva Etnologică ne-au fost puse la dispoziţie cu titlu gratuit fotografiile pentru „Roată de apă pentru irigarea grădinilor de zarzavat, jud. Constanța. Emil Schwarze, cca. 1910-1911” (Cotă: FMAP-0424), respectiv „Roată de apă pentru irigarea grădinilor de zarzavat, Dobrogea. Fotograf neidentificat / Dr. Franz Stoedtner (Berlin), 1908” (Cotă: FMAP-0752).
Culturile se axau în principal pe cartofi, varză, castraveți, praz şi ardei (ardei iute – țâr, ardei kapia, gogoșari, ardei pentru găluște, ardei gras sau de murături). Nea Ion era cel mai pasionat grădinar. A plecat urechea la toată lumea, a vorbit cu toţi cei de la care a avut câte ceva de învățat şi a luat ce a fost mai bun de la fiecare. A fost un perfecționist. Îşi producea singur răsadurile din semințe alese cu grijă de la cele mai frumoase şi mai sănătoase roade ale grădinii. Simțea pulsul plantei, știa exact când trebuie să-i dea apă, când şi ce să culeagă sau când să meargă la piață. Credința lui a fost aceea că dacă te gândești din start la câștig, lucrurile nu-ţi ies. „Pui cât mai mult, muncești cât poți, iar Dumnezeu nu te lasă”. Legumele obţinute erau vândute în principal în piață la Craiova. „Făceam 8 ore cu căruța” – îşi amintesc cei doi fii. Drumul era pietruit, căruța avea roți cu spițe de lemn şi șină metalică, iar pe la miezul nopții când îi lua somnul, copiii erau trimiși la culcare în fundul căruței pe așternuturile așezate peste sacii cu cartofi sau cu ardei. Legănați de mersul lin şi sacadat al calului, odihna le era întreruptă din când în când de hârtoapele prin care treceau roțile căruței şi le zgâlțâiau „patul” improvizat. Mersul la piață la Craiova era motiv de ceartă între Nicu şi Gică, însă Nea Ion a tranșat părintește disputa: o dată unul, o dată celălalt. Motivația dorinței copiilor de a merge la Craiova era una simplă şi provenea dintr-o poftă specifică: se vindeau cireșe la legătură. În perioada aceea, prin curțile oamenilor din Osica nu prea erau cireși în care să se urce şi să șterpelească fructele mult dorite, așa cum făcea Ion Creangă în bine-cunoscuta-i poveste. Posibilitatea de a cumpăra câteva chite de cireșe pe care să le mănânce pe săturate îi făcea să suporte destul de ușor supliciul deplasării cu căruța.
Nevoile de transport pentru legumele şi zarzavaturile din grădină au crescut, iar accesul la piețele din localități mai îndepărtate a devenit o necesitate. În mod firesc, familia a făcut trecerea de la căruță la mașină de teren. Prima mașină, un M-461 (cunoscut ca IMS), a fost cumpărată „la mâna a doua” prin 1972-1973 de la Cooperativa de Consum din Dobrun. O conducea Nicu, fiindcă luase permisul de conducere cu toate categoriile pe timpul stagiului militar.
În anii 1981 – 1982, din agoniseala familiei, a fost cumpărată şi prima mașină Dacia 1300 de culoare neagră. Vechiul IMS a fost înlocuit prin 1980 cu un ARO-244 de culoare albă pe motorină, la care se putea atașa remorcă. „A fost nevoie de intervenții la nivel înalt ca să obținem aprobare, fiindcă ciobanii de la Vaideeni sau cei din zona Sibiului aveau întâietate. Am făcut 1 milion de kilometri cu mașina aceea” – zice Gică.
Cu o mai bună posibilitate de deplasare şi o capacitate sporită de transport, a apărut şi oportunitatea de a-şi vinde marfa şi prin alte piețe cum ar fi Iancu Jianu sau Grădiștea. În perioada aceea erau putini producători (4-5 în piață la Iancu Jianu, de exemplu), ardeiul kapia se vindea „la sută”, iar dacă mergeau cu 20 de saci cu ardei, când se lumina de ziuă nu mai aveau ce vinde. O altă destinație preferată pentru vânzarea legumelor era orașul Mediaș. ”Spălam cartofii noi până la 11 noaptea, mă urcam în ARO şi făceam până la Mediaș 5 ore cu 2 tone de marfă. Vindeam jumătate, tăticu rămânea în piață, eu veneam acasă şi încărcam din nou, vindeam iar jumătate din marfă, mă întorceam la Osica şi mai luam alţi saci cu cartofi, iar după al treilea drum ne întorceam amândoi cu banii câștigați. La noi era 10 lei kilogramul, acolo vindeam cu 20 de lei”.
Al doilea ARO-244 de culoare gri-petrol, tot pe motorină, dintr-un lot de 7 bucăți, a intrat pe poarta casei în 1984-1985. Avea dotări şi ornamente de excepție la acea vreme şi a fost mândria familiei.
În semn de recunoștință faţă de Dumnezeu, care le-a fost alături şi le-a vegheat munca, familia a făcut o donație consistentă la Biserica din Vale. Comparativ, valoarea donației depășea semnificativ valoarea din acea vreme a unei mașini aduse din străinătate.
Ca orice gospodar care se respectă, Nea Ion şi Tanti Niculiţa şi-au căsătorit fiii, le-au făcut nunți mari şi i-au aranjat la casele lor.
La nunta lui Nicu cu Elvira a cântat Mariana Baciu, iar la nunta lui Gică cu Viorica a cântat Tudorița Gorjanu. Ambele, artiste de renume, au adunat în Medinţi ca la spectacol lume din toată Osica.
Viața şi-a urmat cursul, iar Nea Ion a trecut la cele veșnice pe 8 Martie 2003. Ocupat fiind toată viața cu munca, nu prea a avut timp de distracții, așa că le-a cerut băieților ca la înmormântare să-i aducă lăutari. „Să nu mă plângeți – le-a zis. N-am avut timp să mă duc la nunți să dansez, să joc. M-am dedicat muncii mele. Poate că fiind mort oi avea timp să ascult şi eu lăutarii care vor cânta pentru mine”. Băieții lui au tocmit fanfara de la Cioroiu care a cântat la înmormântare. La plecarea spre biserică, cortegiul se întindea de la poartă şi până la Ion al lui Trache. A fost atât de multă lume, încât s-a pus mâncare la masă de 3 ori deși era în postul Paștelui. Tanti Niculiţa a murit 14 ani mai târziu, pe 23 decembrie 2017. A fost înmormântată, tot cu fanfara, în ziua de Crăciun.

De la cultivatul legumelor strict în grădină, Nicu şi Gică au început să experimenteze cultura în solarii. Primul a fost Nicu, care a făcut un solar cu structură din lemn. În 2008, după ce a ieșit la pensie de la Regie, Gică şi-a făcut şi el un solar pe structură metalică. Cu investiții proprii substanțiale şi cu ceva fonduri europene, Gică s-a extins acum la 4 solarii: 3 la suprafață şi unul semi-îngropat. În cele 3 solarii ridicate la suprafața solului îți iau ochii ridichile de lună, usturoiul, salata verde, ceapa timpurie, spanacul şi verdețurile, sau cele 2000 de fire de roșii plantate şi îngrijite cu tehnologie modernă (folie neagră, bandă de picurare şi protecţie anti-îngheț cu două straturi izolante).

În solarul semi-îngropat stau aliniate pe soiuri răsadurile de roșii (peste 10.000 de fire), ardei, vinete şi castraveți. Au trecut de la semințele produse în sistem propriu la semințe achiziționate din magazine specializate, care sunt selecţionate şi asigură producții mai mari. Din primăvară şi până toamna târziu, terenul din solarii nu stă niciodată necultivat.
Pasiunea s-a transmis şi la cea de-a treia generație. Nicu îl are alături pe fiul său Florin, iar Gică pe fiica sa Ramona (Lili) şi pe ginerele Costel. Maria, fiica Ramonei şi a lui Costel este prea mică pentru a putea să-şi exprime la rândul ei pasiunea familiei. Timpul va confirma sau va infirma acest aspect.
Cea mai mare satisfacție a lor este să-şi vadă copiii realizați şi să fie sănătoși şi să aibă la rândul lor nepoți. Dacă există armonie, din pasiunea pentru muncă apare şi răsplata materială împlinind astfel mulțumirea lor sufletească.