Scotocind din nou printre amintirile din lada de zestre a comunei noastre, am descoperit alte minunate creații făurite pe diverse planuri de oamenii acestei așezări, care prin talentul și îndemânarea lor au realizat obiecte ce i-au însoțit atât la muncă, dar și în clipele de răgaz : cojocarii și boiangiii.
Creșterea animalelor, fiind o ocupație de bază a locuitorilor Osicii, a satisfăcut pe lângă nevoia de hrană, nevoia oamenilor de a se îmbrăca. În aceste condiții s-au dezvoltat mai multe meșteșuguri creatoare de îmbrăcăminte cum ar fi cojocăria, meserie frumoasă, veche de sute de ani, și ea pe cale de dispariție azi.
Cojocul era folosit ca mijloc de protecție împotriva frigului, dar și ca piesă de sărbătoare.
Unul dintre cojocarii de seamă ai comunei noastre a fost și bunicul meu din partea mamei, Nicolae Bărbulescu, cunoscut ca Nicolae Cojocarul.
Îmi aduc aminte cu nostalgie de bunicul, ființă dragă sufletului meu, din poveștile mamei mele, fiica bunicului, deoarece eu nu l-am cunoscut personal.
Nicolae Bărbulescu s-a născut în anul 1891 la Șopârlița. La vârsta de 10 ani, tatăl său l-a dus la Caracal la un renumit cojocar să învețe o meserie. Era atât de mic încât dormea în coșul cu „petice” din bucătărie. Într-o iarnă, stăpânul său l-a trimis să aducă apă de la cișmea, cu urciorul. Era o iarnă grea cu zăpadă și frig, iar el a alunecat pe gheața formată, a căzut și a spart urciorul. Ce era de făcut? Nu se putea întoarce la atelier fără el și nici bani nu avea ca să cumpere altul. A început să plângă. O doamnă care tocmai trecea pe acolo, l-a auzit plângând și i s-a făcut milă de el. După ce l-a liniștit a mers cu el la târg și i-a cumpărat alt urcior pe care el l-a ales, mult mai mare și mai frumos decât cel spart. I-a mulțumit doamnei „cu suflet mare” pentru ajutorul nesperat. A umplut urciorul cu apă și s-a întors la meșterul său cu „frica-n sân”. Acesta văzând un alt urcior l-a întrebat de unde-l are. De frică să nu fie aspru certat și pedepsit, bunicul a răspuns că celălalt fiind vechi și urât, a cumpărat altul. Impresionat de gestul său, meșterul cojocar l-a felicitat și i-a dat și banii pe urcior.
După ani de ucenicie, fiind sârguincios și ascultător a deprins această meserie și a îndrăgit-o. Când a crescut mai mare și a căpătat experiență, învățând și din greșeli și perfecționându-se continuu ca ucenic, s-a întors în sat și s-a apucat de făcut cojoace și căciuli dându-și silința să se ridice la nivelul așteptărilor clienților. În scurt timp s-a remarcat prin cojoacele și căciulile lucrate cu măiestrie, fiind cunoscut atât în satele cât și orașele învecinate.
După ce s-a căsătorit cu bunica mea, Gheorghița, (Ghina) s-au mutat în Osica în casa pe care o construiseră și a continuat să lucreze. O cameră a casei a fost dotată cu o mașină de cusut „Singer” și transformată în atelier. Confecționarea unui cojoc implica foarte multă muncă și migală, iar fiecare cojocar avea propriile sale rețete de prelucrare a pieilor.
Bunicul meu era și un bun gospodar. El avea stupi cu albine și creștea vaci, dar și oi. De la oi și mieii lor folosea pieile pentru cojoace, mai și cumpăra sau venea clientul cu ele. De preferat erau pieile de miel deoarece erau mai netede și uniforme ca grosime.
Mai întâi pieile proaspete erau sărate pe partea jupuită și rulate cu blana în afară, după care le punea câteva zile în camera de deasupra beciului, fiind mai răcoroasă, ca să-și „ia sarea”, după care le întindea pe sârmă la uscat. După ce se uscau bine le argăsea. Argăsitul consta într-un amestec de sare, tărâțe de grâu și apă cât să acopere pieile care erau puse în putini (butoaie) de lemn unde stăteau vreo zece zile. Se întorceau de pe o parte pe alta, din când în când. Putinile erau așezate în grădina din spatele casei, la umbră, printre pomi. Într-o putină intrau cam 30 de piei. Putinile erau acoperite cu capace de lemn. După trecerea celor zece zile, bunicul scotea pieile, le curăța de tărâțe, le spăla și le așeza la uscat. Apoi urma „trasul” sau „raderea”, adică curățatul pieilor de resturile de carne și grăsime rămase de la tăiere. Operația aceasta era făcută cu ajutorul unui capăt de coasă fixată într-un trunchi de copac. Plimbând pielea prin fața lamei coasei prin mișcări de tragere de la stânga la dreapta se eliminau impuritățile. Urma croitul după tipare și cusutul. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial când pe teritoriul comunei noastre s-au aflat trupe nemțești, bunicul meu a lucrat cojoace pentru soțiile gradaților care erau încazarmați în casa vecinului său, Truță Ștefan. Multe dintre cojoacele lucrate de bunicul erau decorate pe piept și în dreptul buzunarelor cu „meșină ”(bucăți de piele subțire). Cojocul se închidea cu nasturi făcuți tot din piele. Deoarece avea multe comenzi la nasturi și „chiotori” era ajutat de cele două fiice ale sale Florica și Eugenia, mama mea. Bunica se ocupa cu „trasul” pieilor.
Îmi pare nespus de rău că n-am putut păstra cojocul făcut de bunicul pentru mama mea. Trecerea timpului și-a pus amprenta asupra lui. Era deosebit! Ca și bunicul meu!
Într-o noapte de tristă amintire, atelierul bunicului a fost „spart” și toate cojoacele și căciulile lucrate, chiar și cele aflate în lucru precum și pieile puse la tăbăcit, i-au fost furate. Spargerea a fost „aranjată” de un bărbat din comună, care în ajunul furtului îl vizitase pe bunicul și îi ceruse o cutie cu chibrituri ca să-și aprindă o țigară. În momentul când bunicul a mers la bucătărie, rămas singur, bărbatul a deschis „foraiberele” de la ferestre ușurând astfel intrarea răufăcătorilor. Noaptea, aceștia cu o rangă au îndoit gratiile și au intrat în atelier deschizând ușa și furând nestingheriți. Un vecin care dormea pe prispă a auzit mișcările și crezând că se pregătea bunicul să meargă la târg l-a întrebat: „- Te duci la târg, Nicolae?” Iar unul dintre hoți i-a răspuns :„ – Ce mă, nu ți-e bine ?„ Nerealizând de ce îi răspunsese așa s-a culcat la loc. Dimineața văzând nenorocirea ce i se întâmplase bunului său vecin, s-a căit amarnic că n-a reacționat. Hoții au fost descoperiți după un an de zile, dar bunicul a rămas cu paguba și cu durerea imensă care l-a măcinat, că toată munca lui fusese distrusă. S-a îmbolnăvit, și în anul 1961, luna februarie, ne-a părăsit plecând în călătoria veșnică, fără întoarcere și fără de dor.
În nopțile lungi și liniștite de iarnă ale frumoasei mele copilării, ascultam cu atenție și nerăbdare amintirile mamei mele despre tatăl său și bunicul meu. Pe lângă faptul că era un om bun era și foarte priceput la toate. Chiar și gătea sarmale pe care le lega cu ață să nu se desfacă și ciorbe gustoase, în oale de pământ, în vatră. Bunica îl aprecia foarte mult, dar nu înțelegea de ce le lega deoarece niciodată nu se desfăceau. Învățase probabil în ucenicie. Oameni ca bunicul meu, Nicolae „Cojocarul”, au trecut prin această lume înfrumusețând-o.
Aceste dragi amintiri scriu o poveste de viață, povestea cojocarului Nicolae.
O altă poveste frumoasă, de viață, cea a lui Bănică Ion, alt cojocar vestit din Osica de Sus, cunoscut ca Ion Cojocarul, născut în anul 1929 mi-a fost relatată cu nostalgie de fiul său. De la numai șapte ani a intrat ucenic în Caracal la unchiul său din partea tatălui, Tomiță de la Cezieni, care avea un atelier de cojocărie în acest oraș. Ucenicia a făcut-o atât la Caracal cât și la Cezieni, în casa unchiului.
Înainte de efectuarea stagiului militar nea Ion s-a apucat de cojocărie. I-a plăcut foarte mult această meserie și a dorit s-o practice singur, acasă, pe strada „Biserica veche”. Astfel pentru început și-a cumpărat o mașină de cusut „Singer” și mai târziu, după ce numărul clienților a crescut, a mai cumpărat încă cinci. Nea Ion era ajutat și de soția sa, tanti Marioara, dar și de fiul lor, Gheorghe Dan. La acea vreme mașina avea o sută de ani vechime, ea existând și astăzi. Învățând cu sârguință și lucrând cu multă pasiune s-a remarcat foarte repede atât în comunitate cât și în împrejurimi. A lucrat cojoace cu mânecă, pieptare, dar și căciuli. Pieile le cumpăra de la ciobani, mai ales în perioada Paștelui când erau multe tăieri de miei, și le argăsea singur. Mai întâi le dădea sare pieilor apoi le rula și le ținea trei zile „la sare” într-o cameră după care le scotea la aer să se usuce . După ce se uscau le ținea două zile în apă ca să se înmoaie bine, le spăla până ce ieșea „usucul” din ele, le „cârnosea”(se curățeau de resturile de la tăiere) ca apoi să le argăsească. În funcție de pieile ce trebuiau argăsite se făcea amestecul de sare, tărâțe de grâu și apă. Se așezau în putini și erau ținute șapte zile întorcându-se din două în două zile. După trecerea celor șapte zile pieile erau scoase din putini, se uscau apoi se trecea la „trasul” lor. Nea Ion Cojocarul făcea această operație cu un „război” confecționat din lemn care avea „gripci”(cuțitoaie țigănești).
Pieile rămâneau albe, iar pentru cei care doreau le și vopsea. Vopsitul se făcea acasă și consta dintr-un amestec de cinci litri de apă cu două linguri de vopsea maro pentru douăzeci de piei. Amestecul se fierbea și după ce era oprită fierberea se adăuga un pahar cu spirt. Spirtul ajuta ca să nu iasă vopseaua la ploaie. Nea Ion Cojocarul a lucrat până în anul 2012 când boala i-a curmat viața.
Atât de mult și-a iubit meseria încât i-a cerut fiului ca mașina de cusut „Singer”, cea de o sută și mai bine de ani „să nu iese afară din curtea mea”. Dorința i-a fost respectată, iar mașina se găsește acum la loc de cinste.
Pentru fiul său, Bănică Gheorghe Dan, născut în anul 1957 dragostea pentru această meserie a început pe la 4 ani când făcea nasturi și „chiotori”, pe care mult mai târziu le aplica la cojoacele făcute de părintele său și chiar la cele făcute de el. Dragostea pentru această meserie insuflată și de tatăl său a prins rădăcini adânci.
A mers la școală, dar ceva îl chema spre această frumoasă meserie. După ce a studiat 10 clase, în anul 1974 a ajuns la Caracal și s-a angajat la „CENTROCOOP” la secția cojocărie unde a lucrat până în 1982. La Caracal totul se lucra chimic. După ce se scoteau pieile de la „argăsit” se puneau la „cromat” (pregătit pentru vopsit). După cromare, se spălau, se polizau și se puneau la mașina de tras. Apoi se vopseau în diverse culori, la preferința clientului. După vopsit pieile erau duse în sala de croit. Aici se confecționau numai „alendeloane”, vești, geci și căciuli. Alendeloanele, cojoacele din piele de oaie cu gulere, după modelul cunoscutului actor francez Alain Delon, erau în trend prin anii 1980. S-a întors acasă și a continuat să lucreze cu aceeași pasiune și dragoste față de meseria de cojocar. Lucrează și în prezent căciuli, șepci, veste din piele chiar și tăbăcește. Vremurile s-au schimbat și odată cu ele și tendințele în modă.
„Astăzi mai putem zări poate vreun bătrânel iarna îmbrăcat în alendelon, îmi relatează cu amărăciune în glas fiul lui nea Ion.
Apoi pașii mi-au fost îndreptați spre alte povești, despre alți oameni, despre altă casă rămasă pustie….unde nu ne mai așteaptă nimeni în prag…. doar amintirile celor apropiați.
Prepararea vopselelor necesare pentru colorarea lânii și a bumbacului a fost făcută cu măiestrie și în comuna noastră de boiangii iscusiți ca : Gheorghe, Mihai și Marin Dan cunoscuți ca „ai lui Fiertură”.
După efectuarea stagiului militar, doar trei dintre băieții lui nea Dumitrache au continuat să facă ceea ce învățaseră cel mai bine de la tatăl lor: vopsirea lânii și a bumbacului atât de necesară femeilor care țeseau zestrea fetelor pentru măritat.
Băiatul cel mare, Gheorghe (Gege) născut în anul 1924 și-a construit o casă în apropierea celei bătrânești și a continuat să facă această meserie, iar cel mijlociu născut în 1926 și cu cel mic născut în anul 1930 și-au făcut un atelier în Vlăduleni. Dețineau două cazane, unul de 17-18 „vedre” iar celălalt de 15 „vedre” și o căldare mare de aproximativ 7 „vedre”, toate confecționate din cupru în care puneau lâna pentru vopsit. De obicei, duminica primeau lâna destinată vopsirii. Un frate o primea, iar celălalt se ocupa de restituirea celei vopsite. Lâna trebuia să fie curățată după ce fusese toarsă și făcută „scule”. Așa era adusă de clienți. După ce o cântăreau, era trecută într-un registru și fiecare client primea câte un „răboj” (o bucățică de lemn crestată în mai multe feluri) și un bon care trebuia să corespundă cu cel care identifica lâna la vopsit. Mai târziu „răbojul” a fost înlocuit cu o chitanță ștampilată. În registru pe lângă numele persoanei care vopsea lâna se trecea și cantitatea de lână primită, dar și culorile dorite. Pe scule se agăța un fir de lână cu culoarea aleasă. Exista un sac în care se găsea o mare varietate de mostre.
Nea Mihai și nea Marin cumpărau vopselele numai de la Codlea. Erau cele mai bune.
Se umpleau cazanele cu apă în funcție de cantitatea de lână ce urma a fi vopsită și se puneau la fiert. La început pentru fierbere foloseau lemne, apoi au început să folosească motorina. Asta s-a întâmplat în ultimii zece ani ai vieții lor, prin 1989. Aveau în curte un rezervor pentru motorină de la care trăseseră conducte din cupru până sub cazane unde era fixat un arzător. Pe urmă turnau cantitatea de vopsea (știută numai de ei) și o anumită cantitate de acid sulfuric (vitriol). Acesta avea rolul de a ajuta lâna să primească cât mai mult pigment ca să fie cât mai trainică culoarea și să se obțină nuanțele dorite.
Era toxic, dar menținea culoarea care nu ieșea la spălat. De aceea consumau mult lapte și de multe ori purtau măști la gură și la nas. Dar dragostea pentru meseria practicată, făcută cu dăruire și responsabilitate, trecea orice bariere și de aceea atrăgea foarte mulți clienți sporindu-le popularitatea nu numai în Osica de Sus, dar și în satele învecinate.
În general oamenilor le face plăcere să se înconjoare de culori frumoase.
După ce se fierbea apa cu vopseaua și acidul sulfuric sculele de lână erau scufundate de mai multe ori până se obținea culoarea cerută. Apoi lâna era scoasă, aerisită, scuturată și pusă într-o magazie special amenajată pe cârlige fixate de tavan astfel încât să se usuce bine.
De obicei în zilele de luni, soțiile celor doi, tanti Ioana și tanti Jana, se ocupau de sortarea lânii primite la vopsit.
Ca să fie identificată ușor lâna fiecărui client era legată pe un fir de ață specială, rezistentă, la care se făceau noduri din loc în loc, în funcție de numărul de scule aduse de client.
„Ai lui Fiertură” erau însă și oameni gospodari. Pe lângă vopsit se ocupau și cu creșterea animalelor: vacă, junci, porci, dar și a păsărilor, în special curci. Erau și oameni credincioși, cu frica lui Dumnezeu.
Numărul oilor a scăzut, a scăzut și cantitatea de lână, dar și numărul femeilor ce se ocupau cu țesutul, acum ocupându-se cu lucrul de altă natură. Această veche meserie s-a pierdut și ea în negura vremii, rămânând doar amintirile frumoase despre oameni la fel de frumoși, depănate de domnul Surdu Nicolae – Antonel, nepotul lor.
Orice casă veche de la țară vorbește despre vremurile apuse și păstrează cu sfințenie lucruri vechi valoroase. Este păcat ca acestea să nu fie descoperite și lăsate pentru eternitate generațiilor viitoare redându-le parfumul lor de odinioară.

Martie 2021