Profesia de asistent maternal a fost instituită la începutul anilor 2000, printr-o Hotărâre de Guvern. În acest fel, copiilor abandonați prin spitale și prin orfelinate li s-a oferit șansa de a crește într-un mediu familial și de a se bucura de căldura unui cămin.
De atunci, mai multe femei din Osica au devenit asistent maternal punându-și afecțiunea sufletească și casa la dispoziția acestor copii năpăstuiți.

Vom cunoaște pe rând poveștile lor, ghidați oarecum de următoarele întrebări:
Ce v-a determinat să faceți acest pas?
Cum au reacționat membrii familiei, în special copiii, când au aflat că veți deveni asistent maternal?
Când ați început demersurile și cât timp au durat procedurile?
Ce ați simțit când ați primit primul copil în îngrijire? El cum a reacționat când v-a văzut? Cum s-a înțeles cu membrii familiei? Cât timp a trăit în familia dumneavoastră?
Câți copii au crescut alături de dumneavoastră? Povestiți-ne despre fiecare dintre ei: câți frați avea, cum se descurca la școală, ce năzbâtii a făcut, ce talente are, ce satisfacții ați avut de la el, cu ce v-a dat bătăi de cap….
Ce mai știți despre ei? Mai țin legătura cu dumneavoastră?
Chestionarul nu este nici obligatoriu, nici limitativ, mai ales că fiecare copil este unic în felul său și fiecare familie are propriul set de reguli și de valori.

Cîrstea Aurica (Nuța) – nepoata lui Rița (nora lui Rusu Strachină)

Pasul către profesia de asistent maternal l-am făcut fiindcă eram în căutarea unui loc de muncă, dar mi-au și plăcut copiii. Aveam doi ai mei, dar am considerat că mai este loc în familie și pentru alți copii mai puțin favorizați de soartă.

Cu familia, cum a fost?

A fost o decizie pe care am luat-o de comun acord. Soțul, Adrian – Ioan m-a susținut în demersul meu, și a fost implicat trup și suflet în creșterea copiilor pe care i-am primit în plasament. Copiii mei, Mihai – Laurențiu și Oana – Gabriela și-au dorit parteneri de joacă deși erau măricei (14 și 12 ani).
A început demersurile legale, a urmat cursurile de asistent maternal și a susținut examenul aferent. După inspecția la domiciliu, în anul 2003 i-a fost repartizat primul copil: o fetiță în vârstă de 11 luni, Mihaela, care a și rămas în familie până la vârsta majoratului. Fetița fusese botezată de personalul spitalului.

Am luat-o direct din spital, fără să-mi dau seama că are scabie. A fost o adevărată provocare să o tratez, mai ales că au luat și copiii mei că le era drag de ea și o țineau în brațe să nu plângă. Am fiert și am dezinfectat tot ce luase contact cu ei: haine, scutece, cearceafuri, fețe de pernă… Într-un final, au scăpat cu toții, însă Mihaela a rămas cu un reflex de care nu a putut să scape niciodată: se trezește scărpinându-se fără niciun motiv.

Mihaela a crescut în familia Cîrstea, însă a rămas în contact cu mama ei naturală care era plecată la muncă în Italia. Asta a redus cumva posibilitatea Auricăi de a-i insufla sau de a-i impune valorile familiei care o creștea. Școala generală și liceul le-a urmat în Osica. Notele cele mai mari le-a avut la limba engleză, însă n-a fructificat talentul acesta pentru limbile străine și nici nu a susținut examenul de bacalaureat. A fost o fire răzvrătită, iar ultimii doi ani au fost plini de surprize din partea ei: chiulea de la școală, venea noaptea târziu de la discotecă, iar odată chiar a plecat de acasă și a fost nevoie să fia adusă cu poliția de unde se dusese. Acum, este în Osica și urmează să se căsătorească.

În anul 2006, i-a fost repartizat Darius – Georgian care avea numai 3 luni și nu fusese botezat. Nași de botez i-au fost familia Nicu și Oana Petrică (Nicu lui Cărbune), rude de-ale Nuței. Pe Darius l-a crescut până la 6 ani și 4 luni, când a fost dat spre adopție unei familii din Ianca.

La începutul anului 2013 l-a primit în casă pe Mihai, în vârstă de 4 luni, de la o familie din Balș, tot nebotezat. De data aceasta, nași de botez au fost familia Virgil și Mihaela Florea din Caracal. Mult mai repede, la numai 1 an și 8 luni, băiețelul a fost adoptat de o familie din Craiova.
Imediat, în 2014, locul lui Mihai a fost luat de Maia la fel de micuță și neajutorată (4 luni), dar botezată de cadrele medicale din spital. Maia a avut probleme de sănătate, iar la vârsta de 2 ani a fost adoptată de o familie din Slatina.

Anul 2016 le-a adus în familie al cincilea copil Sofia, mult mai mică decât ceilalți (2 luni) și nebotezată, de loc din Balș.

Pe Sofi a botezat-o fiica mea Oana – Gabriela, dar deși avea unele probleme de sănătate nu a rămas prea mult la noi. La 1 an și 8 luni a fost adoptată de o familie din Slatina. Este o poveste interesantă în cazul ei. Familia care a adoptat-o mai avea o fetiță adoptată care își dorea o surioară pe care să o cheme Sofi. Când au mers la Protecția Copilului să se intereseze, au aflat că fata mai avea o soră pe care chiar o chema Sofi. Au venit într-un suflet să o cunoască și au parcurs rapid procedurile de adopție.

În anul 2018, la scurt timp după plecarea Sofiei, i-a fost repartizată Ștefania (Ștefi) din Slatina. Avea numai 3 luni și era al șaptelea copil al unei familii fără posibilități materiale. Mama naturală nu ar fi vrut să o dea în plasament, dar n-a avut încotro. Totuși, s-a interesat constant de ea și a vizitat-o la Osica. La 1 an și 7 luni, a fost adoptată de o familie din Troianu.

Din păcate, toate fotografiile au plecat odată cu copiii din casa Auricăi și a lui Adrian. Cu familiile care au adoptat copiii nu păstrează legătura și nu mai știu nimic despre ei. Singura fotografie pe care o păstrează în casă este de la absolvirea liceului de către Mihaela. Alte fotografii ne-au fost puse la dispoziție tot de Mihaela.

Ne-am străduit să le oferim o viață normală și condiții cât mai bune, uneori mai bune decât cele pe care le-am oferit copiilor noștri. Orice s-ar spune, este o mare responsabilitate și o mare încordare psihică, iar sacrificiile acestea nu sunt recunoscute așa cum s-ar cuveni. Au fost ani în care de Crăciun sau de Anul Nou eram internată în spital cu ei în timp ce alții petreceau. Dacă a meritat sau nu, rămâne să confirme timpul – concluzionează Nuța.