Invitat: Constantin Tutelcă

Motivație

Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.
Vă propun s-o scriem acum, împreună.
La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, să-și înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.
Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.
Toate la un loc se numesc patrimoniu.
Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.
Trebuie să recunoștem: e o datorie, nu un moft.
Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.
Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul

Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații, surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?
2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?
3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?
4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?
5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?
6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?
7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?
8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?
9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?
10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?
11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?
12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

Notă
Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.
Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.
Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.
Vă mulțumesc.
Text și chestionar de
Marian DRĂGHICI

Economist Constantin Tutelcă

Am deschis ochii în ziua de 23 noiembrie 1945 în Osica Mare, pe linia alor lui Vlăduleanu (Nămoloasa, cum îi ziceam noi, copiii). Acolo era casa părintească. Tot acolo mi-am petrecut copilăria, am beneficiat de talentul și dăruirea cadrelor didactice de la Școala din Vale, de dorința părinților de a ne depăși condiția socială prin învățătură. Mai târziu, în 1965, ne-am mutat la Șosea, pe actuala stradă Republica – Bucureștii Noi, cum îi spun cu ușor umor osicenii.
Copilăria mi-a fost marcată de lipsurile materiale cauzate de evenimentele deosebite petrecute în plan politic și economic (războiul, foametea, sărăcia vremurilor). Strădania și dorința părinților mei Elena și Grigore (Gorică) Tutelcă de a-și crește copii educați merită tot respectul pentru că eu, Ileana și Ion, fratele mai mare, nu i-am făcut de râs.
Ileana a lucrat la Depoul C.FR. Piatra Olt ca inspector de personal, iar Ion, absolvent al Facultății de Comerț Exterior (ASE București) a lucrat la Ambasada României în Elveția (Legația Economică), în Franța (un parteneriat între statul român și Iosif Constantin Drăgan, în care acesta a asigurat capitalul), apoi în Ministerul Comerțului Exterior – Director la Direcția de Cooperare Internațională și în Ministerul Energiei Electrice.
Susținut și de calitatea școlii din sat, de modelele demne de urmat, de concurența între copii de a fi cel mai bun din clasă, mi-am cultivat temeinic voința pregătirii mele intelectuale și profesionale, fiind gata să iau în piept viața.
Cronologic, societatea și țara au fost în continuă emancipare și dezvoltare, anii 1950–1965 fiind marcați de începutul industrializării masive, al electrificării și înființării multor întreprinderi economice care necesitau o numeroasă forță de muncă.
Marile transformări sociale au generat schimbări majore în cultură, reformarea învățământului, dezvoltarea rețelei sociale prin înființarea școlilor profesionale, de meserii, liceelor, facultăților.
Forța de muncă necesară industriei a venit în urma cooperativizării agriculturii (bazinul forței de muncă necalificate) și a mecanizării în domeniu. Perioada aceasta a determinat cea mai mare migrare a forței de muncă de la sat la oraș. Și osicenii au pus umărul la dezvoltarea agriculturii și industriei, făcând ceea ce știau mai bine: să muncească cu spirit de răspundere, devotament și hărnicie.
Poziția geografică, căile de comunicații și transport au avut un efect pozitiv asupra populației din Osica de Sus care presta muncă salariată în industria locală a tutunului (uneori peste 800 de salariați) și în transportul feroviar. Ei își completau veniturile cu cele realizate pe suprafețele de teren agricol. Baza îl constituia salariul. De aceea, colectivizarea în Osica s-a făcut relativ ușor față de alte localități, pentru că deși venerau pământul, acesta nu era elementul forte al asigurării traiului zilnic.
Este perioada în care eu, copilul, apoi adolescentul Costică Tutelcă am absolvit școala gimnazială, apoi am „migrat” spre alte școli din țară. Am mers la Școala profesională C.F.R. din Craiova, renumită pe atunci. Am fost avantajat nu doar eu, ci și alți colegi osiceni de renumele ei și de faptul că la acest tip de școală te întreținea statul. Mi-a plăcut ceea ce am învățat, pentru că de mic mă visam mecanic de locomotivă.
M-am angajat în Depoul C.F.R. Piatra Olt. Am fost lăcătuș de întreținere, dar și elev la cursurile serale ale liceului din localitate (primii doi ani).
Liceul a fost înființat în anul 1959 prin strădania tatălui meu (pe atunci secretar de partid) care a obținut de la Ministerul Învățământului aprobarea pentru o clasă de liceu seral pentru muncitorii din Complexul C.F.R. Piatra Olt (aproximativ 1.000). Clasa era sub girul Liceului Radu Greceanu din Slatina, iar profesorii care predau veneau de la Radu Greceanu și de la alte licee din Slatina. În prima promoție de absolvenți au fost și osiceni, printre care inginerul Buznă, Romică Coțofană și sora mea Ileana.
Colegii de liceu erau preocupați mai mult de activitatea profesională, mai puțin de învățătură. După doi ani de liceu, împreună cu un coleg am plecat la Brașov unde am profesat în continuare, dar am absolvit și cursurile serale ale Liceului Andrei Șaguna. Ca fiecare tânăr al acelor timpuri, am făcut stagiul militar. După „liberare” am dat examen de admitere la Academia de Științe Economice din Craiova (cursuri fără frecvență). M-am mutat apoi în Râmnicu Vâlcea, unde locuiesc și azi.
Fiind singurul care urma studii universitare, am fost propus ca activist U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist) la Complexul C.F.R. Râmnicu Vâlcea. Dorința lor era de a mă pregăti pentru activitatea sindicală. În acest sens am urmat un an de școală superioară la Ștefan Gheorghiu.
Viața a urmat însă o altă cale și mi-a îndreptat pașii către domeniul turistic, devenind cum s-ar zice „gospodarul” acestuia. Am înființat Agenția de Turism din Râmnicu Vâlcea, fiind doi ani vicepreședinte, apoi președinte al Biroului de Turism pentru Tineret, până în 1980.

Între 1975–1979 am coordonat lucrările la Casa Științei și Tehnicii, cea mai înaltă construcție (45 m) chiar și până astăzi, dotată cu laboratoare în care tinerii se specializau în diverse domenii. Avea și un hotel cu 120 de locuri pentru tineri, în special pentru cei care participau la schimburi de experiență.
În anul 1980 am devenit director adjunct și apoi director general la Oficiul Județean de Turism care avea atunci în subordine trei stațiuni de rang național: Călimănești – Căciulata, Govora și Olănești.
Turismul montan în județul Vâlcea era mai slab reprezentat pentru că nu avea decât două cabane: pe muntele Cozia și la Obârșia Lotrului, cea din urmă fiind prima cabană înființată în România (1906). La Obârșia Lotrului am dat în folosință un popas turistic cu 173 de locuri, cu funcționare sezonieră.
Prin muncă asiduă am reușit să dezvolt activitatea turistică în această zonă, făcând din Oficiul Județean de Turism Vâlcea de-al doilea ca mărime din țară (am concurat cu Bucureștiul, care avea o adevărată industrie turistică). Capacitatea de cazare era de 10.800 de locuri în sezon, la care se adăugau și spații complementare cu funcționare sezonieră, în parte proprietate a OJT cât și autorizarea unor spații ale cetățenilor pentru cazare turistică, având cam 23.000 de turiști. Meniul era ceea ce astăzi numim „all inclusive”. Ca o curiozitate, pe zi se consumau cam 6 – 8 tone de carne și preparate din carne și cantități mari de vin și bere (aproximativ 30.000 litri de bere / an).
Între anii 1980–1984 am reușit să construim un hotel cu 425 de locuri în Olănești și un restaurant cu 190 de locuri în stațiunea Govora. La Călimănești am consolidat și transformat în hotel un pavilion central construit în anul 1911. I-am mărit și baza de tratament ajungând cam la 3.000 de proceduri pe zi.
În colaborare cu Institutul de Foraje speciale și Cercetări Geologice din București, prin Ministerul Turismului, în 1987 am forat și pus în funcțiune trei sonde geotermale care asigurau 6 – 13 litri / secundă apă cu temperatura de 95 °C, cu care am făcut încălzirea hotelului „Vâlcea” din Căciulata. Aceste sonde forau la peste 3.000 de metri și aveau (încă au) erupție liberă. S-au făcut și alte lucrări – foraje pentru sonde mezotermale până la adâncimea de 800 m, cu temperaturi de45 – 48 °C. Era apă sulfuroasă, întrebuințată în tratamentele reumatismale. Am înființat ștranduri termale în Baza de tratament de la Hotelul „Cozia”. La Căciulata s-au construit 3 hoteluri cu 1.500 de locuri și o bază de tratament cu aproximativ 10.000 de proceduri pe zi (1972–1977). În Râmnicu Vâlcea, la Lacul de agrement am dat în funcțiune o bază de cazare cu 125 de locuri și un restaurant.
Din 1980 am început să facem amenajări sezoniere cu căsuțe „bungalow” în fiecare stațiune, cu circa 200 – 300 de locuri.
Este perioada în care turismul de tratament balnear s-a dezvoltat foarte mult în întreaga Românie (1970–1990).
După anul 1990 am lucrat timp de patru ani ca șef serviciu comercial la o societate particulară de construcții căi ferate, apoi ca director comercial la IMSAT Râmnicu Vâlcea de unde m-am și pensionat.

În 1973 m-am căsătorit cu Deaconu Maria din Bărbătești, educatoare, directoare timp de 15 ani la Grădinița cu program prelungit Nord 2, grădinița cu aplicații a Liceului Pedagogic din oraș. Ca fiecare om gospodar, mi-am făcut o casă și am crescut doi copii, Diana Maria și Bogdan Eugen care, asemenea mie, când a venit timpul au plecat în altă parte – la București.
Am și trei nepoți: Ioana Catarina – studentă la ASE București, Mihai Alexandru – în clasa I și Teodor Antonio – un an și opt luni.
Sunt vâlcean, dar și osicean. Pașii mă poartă deseori spre Osica. De fiecare dată când revin în comuna natală, nu mă opresc doar la sora mea Ileana. Merg pe urmele copilăriei și tinereței mele, revăd Linia Mare, Modoranii, Vlădulenii și linia alor lui Vlăduleanu, unde am copilărit. Văd un sat frumos (așa cum l-am considerat dintotdeauna), modernizat.
Chiar dacă nu mă întâlnesc cu prieteni și cunoștințe, îi revăd cu ochii minții și regret că timpul a trecut așa de repede. Dar nu în zadar. Eu cred că n-am trăit și nu trăiesc degeaba.
Sunt alături de oamenii de suflet ai comunei, de membrii Asociației „Pro Memoria” și mă frământă gândul că printre cei peste 5 milioane de români plecați în alte țări, sunt și mulți osiceni. Efectul celei de-a doua migrări, cea de după 1990, a condus la depopularea localităților, la scăderea natalității, îmbătrânirea populației, înstrăinarea micii proprietăți private, la reducerea enormă a producției agroalimentare ba, mai mult, românii au devenit uneori muncitori fără drepturi pe propriul lor pământ.
Subvențiile acordate în agricultură de guvernele succesive nu și-au atins scopul, ele nu au urmărit producția la hectar, ci suprafața de teren, exportul masiv al producției agricole, ceea ce a dus la sărăcirea micilor proprietari și fermieri.
A venit vremea ca edilii locali să conceapă programe avantajoase pentru revenirea la „Rădăcini” a românilor aflați în migrație, așa că vin cu o propunere.
Consiliul de conducere al Asociației „Pro Memoria” Osica, în colaborare cu Consiliul local și Primăria, să inventarieze resursele umane și materiale de care dispune comuna noastră, să elaboreze un Program de măsuri ușor de accesat de fiii satului de pretutindeni, de redresare, dezvoltare și creștere a natalității, cu speranța că mulți vor contribui la realizarea acestuia cu idei și resurse.
Sunt convins că toți moștenitorii Osicii Mari aud, văd și răspund la chemarea gliei străbune oriunde ar fi ei, că prin munca lor contribuie la redresarea și dezvoltarea satului nostru prezent în analele istoriei de peste 500 de ani.
Dacă proiectul va fi viabil, mă ofer să contribui la realizarea lui.
20 noiembrie 2020
Rm. Vâlcea