La mai bine de un secol de la încheierea Primului Război Mondial mai sunt încă răni nevindecate. În amintirea fiecărei familii există o persoană dragă care a luptat cândva pentru întregirea țării, în Marele Război. Numele celor dispăruți, dăltuite în piatra monumentală din mijlocul comunei, sunt dovada vie a jertfei lor supreme. Cei mai mulți au căzut pe câmpul de luptă, în confruntările sângeroase din Carpați, în trecători, pe Văile Jiului, Oltului, Prahovei, pe Rucăr-Bran, la Mărăști, Mărășești și Oituz sau în Dobrogea. Un număr însemnat de eroi (după spusele unor istorici, chiar mai mulți decât cei căzuți pe câmpul de luptă) au murit departe de țară, în prizonierat, suferind de malnutriție și tifos. Istoria lor este și istoria neamului românesc… Deunăzi, mergând pe drumul eroilor din comuna natală (Șopârlița) am descoperit la loc de cinste, în rândul eroilor neamului românesc, câteva nume din comuna vecină Osica de Sus. Impresionat de dârzenia și dramatismul acestor soldați am decis să le cinstesc memoria, încercând să așez în pagină mersul lor eroic, spre o permanentă recunoștință și aducere-aminte. Reconstrucția literarizată se bazează pe date istorice certe, pe scrierile unor participanți care au reușit să supraviețuiască regimului concentraționar din lagărele Puterilor Centrale, acolo unde au murit și bravii noștri eroi.

*

Odată cu încheierea războaielor balcanice (1912-1913) lumea se aștepta la o lungă și binemeritată pace în Europa. Aparent nici marile puteri (Germania, Marea Britanie, Franța, Austro-Ungaria, Rusia) nu mai erau atât de interesate de câștiguri în urma unor războaie costisitoare, care duceau inevitabil la distrugeri materiale și pierderi de vieți omenești. Se ajunsese la un echilibru în repartiția puterii încât niciun stat nu se vedea capabil să cucerească de unul singur sau în coaliție zone de influență în detrimentul celorlalți actori principali. Cele două blocuri militare –Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia) și Tripla Înțelegere (Franța, Marea Britanie, Rusia)- erau de valori aproximativ egale, lucru dovedit de prelungirea războiului peste previziunile inițiale. Revoluția industrială crease premisele dezvoltării economice prin investirea capacității de creație a omului în mijloace de producție și nu în arme distrugătoare. Marile companii comerciale își vedeau viitorul într-o altă dimensiune, ruptă de o eventuală confruntare armată. Cum imaginea indelebilă a trecutului antrenează spirite revanșarde, marile puteri, în spatele unor aparențe, așteptau doar prilejul pentru o nouă confruntare. Și a venit… Uciderea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei (28 iunie 1914), a creat premisele declanșării Primul Război Mondial. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria declară război Serbiei deși, în cea mai mare parte, revendicările sale, după asasinat, fuseseră acceptate de plavi. De aici și până la implicarea marilor puteri n-a fost decât un pas: pe 1 august, Germania declară război Rusiei (care se afla în plin proces de mobilizare), apoi, peste două zile, declară război Franței și invadează Belgia; pe 4 august, Marea Britanie declară război Germaniei, iar pe 3 noiembrie 1914, Imperiul Otoman intră în război de partea Puterilor Centrale.
La acea vreme România era semnatara unui tratat de alianță cu Austro-Ungaria (18 octombrie 1883) și nutrea speranțe de reîntregire națională prin alipirea teritoriilor românești atât din est, cât și din vest. Marile puteri solicitau cu insistență ca România să intre în război de partea lor sau, dacă tot nu participă la război, măcar să adopte o neutralitate definitivă (cererea Antantei). Regele Carol I convoacă Consiliul de Coroană, dezvăluie datele alianței secrete cu Austro-Ungaria și insistă pentru intrarea României de partea Puterilor Centrale. Ion I. C. Brătianu, membrii guvernului liberal și cea mai mare parte a conservatorilor se împotrivesc regelui. Raportul numeric dintre germanofili și antantiști era covârșitor de partea celor din urmă. Unirea cu Transilvania devenise idealul suprem, împărtășit majoritar de opinia publică românească. După lungi discuții se ajunge la varianta neutralității (iulie 1914-august 1916). Principiul de drept internațional – casus foederis – invocat de austrieci, vizavi de refuzul României de a i se alătura (în calitatea sa de aliat), își găsește explicația în particularitatea situației: Austria nu fusese atacată de niciun stat, ea însăși declarase unilateral război Serbiei. Presiunea marilor puteri a crescut odată cu evoluția războiului, în special în urma insucceselor din teatrele de operații. Cum Antanta s-a dovedit mai „concesivă” prin legitimarea oficială a integrării Banatului, Bucovinei și Transilvaniei la România (act semnat în 1915), opțiunea intrării în război de partea ei devenise doar o problemă de timp, curmată de Rusia, în maniera-i recunoscută, prin ultimatumul din iulie 1916, rostit pe un ton apodictic: „Acum ori niciodată!”.
Pe 14 august (27 august 1916), România declară război Austro-Ungariei, față de care avea o veche revendicare: Transilvania. A doua zi, Germania declară război României, urmată de Bulgaria și Turcia. Din punct de vedere militar, dar și economic, România era total nepregătită pentru un asemenea război. Doctrina instruirii trupei era depășită. Încă se adoptau tactici și proceduri din vremea Războiului de Independență. Atacul în valuri, cot la cot, fără intervale, era una dintre ele. Contactul cu noile realități ale câmpului de luptă a fost devastator, cumplit și descurajant pentru militarii români. Germanii, mari reformatori ai artei militare, aveau să surprindă prin prevenție, organizare, mobilitate, inițiativă, exploatare oportună a informațiilor, înzestrare. Peste toate, manevra de forțe și mijloace în locul și momentul potrivite.

**

Timp de doi ani de zile cât a durat neutralitatea, oamenii de pe la noi discutau înfricoșați de ziua în care România va fi obligată să intre în război. În vara anului 1916, ordinele de mobilizare au căzut ca un trăsnet peste locuitorii comunei Osica de Sus. Era duminică 14 august (27 august) 1916. Toaca și clopotul din turla bisericii au început a bate chemarea la oaste, în mijloc de noapte. În marile garnizoane, fanfarele militare interpretau marșuri patriotice de îmbărbătare. Momente sfâșietoare, cu impact psihologic covârșitor. Durerea despărțirii, fotografia copiilor păstrată în buzunarul de la piept și o mâglisitoare speranță a recunoștinței postume erau singurele certitudini cu care ostașul pleca la luptă. Ce chin, ce jale pe bietele mame și soții care își vedeau, foarte probabil, copiii și soții ieșind în grabă pe poarta casei pentru ultima dată. Din cei 252 de eroi ai comunei Osica de Sus, căzuți la datorie în Primul Război Mondial, cinci dintre ei – Torcea Marin, Tatu Dumitru, Raicea Ștefan, Roșca Dumitru și Țărculescu Dumitru (despre care se știe doar că era din Osica… „de Sus” sau „de Jos”) au sfârșit în grea suferință, departe de țară, în lagărele de război (prizonierat) ale Puterilor Centrale. Pe Torcea Marin mobilizarea generală l-a prins în unitate. Era pe timpul stagiului militar, departe de ziua liberării. Pregătirea României pentru a intra în război îi năruise orice speranță încă de la încorporare. Făcea parte din Regimentul 5 Artilerie și împlinise 22 de ani în 1916 (născut în 1894). Cu regimentul său avea să lupte pe Valea Jiului în sprijinul unităților de infanterie ale Diviziei 1 Infanterie, la comanda căreia se afla generalul Ion Dragalina. Tatu Dumitru (n.1881), Raicea Ștefan (n.1886) și Țărculescu Dumitru (n.?) făceau parte din Regimentul 59 Infanterie (în rezerva armatei permanente), constituit la 14 august (27 august) 1916 prin mobilizarea unităților și subunităților din Cercul de recrutare Caracal. Comanda regimentului era asigurată de locotenent-colonelul Ioan Homoriceanu. Soldatul Roșca Dumitru (n.1884) era din Regimentul 19 Infanterie (Brigada 4 Infanterie), dislocat în Caracal și comandat de colonelul Mihai Dobruneanu. Pe 14 august (27 august), odată cu decretarea mobilizării, Regimentul II Romanați No 19 (R.19 I.) și-a completat subunitățile existente la pace corespunzător statelor de război și pe 24 august (06 septembrie) a intrat în dispozitiv de luptă în defileul Bumbești-Livezeni. Regimentele 59 Infanterie și 5 Artilerie făceau parte din Divizia 1 Infanterie, iar Regimentul 19 Infanterie din Divizia 2 Infanterie, comandată de generalul Constantin Manolescu. La rândul lor cele două divizii se subordonau Armatei 1, condusă de generalul Ioan Culcer. În prima etapă a războiului cele două divizii din care făceau parte și unitățile eroilor noștri au dus acțiuni ofensive în flancul stâng al armatei române, în Munții Cernei și Vâlcan, la hotarul cu Imperiul Austro-Ungar. La sfârșit de august și început de septembrie ofensiva din trecătorile Carpaților Meridionali a fost încununată cu succes. Ezitant, Comandamentul român, în loc să exploateze momentul favorabil, decide oprirea temporară a ofensivei pentru a veni în sprijinul forțelor din Dobrogea, incapabile să mențină „capul de pod” de la Turtucaia și primele două aliniamente succesive de apărare, de la frontiera cu bulgarii spre Cobadin. Ulterior, insuccesul de la Flămânda și transferul celor șase divizii germane în Ardeal au pus capăt definitiv campaniei ofensive române din Transilvania. În cea de-a doua etapă a războiului, cele trei regimente (59 I., 19 I. și 5 Art.) au dus lupte de apărare, pe aliniamente intermediare, inițial în Munții Cernei și pe Valea Jiului, apoi în Câmpia Română, până au ajuns dincolo de Siret, în decembrie 1916. Un caz special îl reprezintă Regimentul 19 Infanterie care a urmat un drum sinuos încă de la declanșarea războiului. Nici nu a trecut bine în dispozitiv de luptă în defileul Bumbești-Livezeni că a primit ordin de deplasare în Dobrogea, pe calea ferată. Momentul exact al căderii în prizonierat al celor cinci soldați din Osica de Sus nu este dovedit cu exactitate, dar poate fi dedus din analiza și interpretarea datelor personale în contextul evoluției evenimentelor la care au luat parte. Așadar, să urmăm firul acțiunilor din toamna anului 1916. Dacă în prima parte a campaniei riposta austro-ungurilor a fost palidă, iar pierderile cauzate trupelor române aproape nesemnificative, nu același lucru se poate spune după contraofensiva Puterilor Centrale, sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, în Transilvania. Contrar așteptărilor (la acel moment, conducerea militară română nu lua în calcul o reacție ofensivă a inamicului în Transilvania), germanii trec la atac în trecători reușind să surprindă unitățile și subunitățile D.11 I., care se pregăteau să iasă din dispozitiv pentru a trece în rezerva Marelui Cartier General. Șase batalioane de infanterie urmau să preia fâșia de responsabilitate a diviziei. La declanșarea atacului, planul inițial a fost abandonat. În prima bătălie de pe Valea Jiului (23-29 octombrie 1916), parte din Detașamentul „Homoriceanu” (după numele comandantului R.59 I) a fost încercuită în localitatea Vai de Ei (azi, Vaidei), pe valea Șușiței. În Primul Război Mondial constituirea detașamentelor tactice era o practică a conducerii militare române. În dinamica luptelor se ajungea frecvent la alcătuirea temporară a unor structuri cu unități și subunități aparținând unor divizii și regimente diferite.
Detașamentul „Homoriceanu” care avea în componență, pe lângă subunitățile proprii, alte două companii din R.58 I., călărași și cicliști, se apăra cu două batalioane de infanterie în pasurile Vâlcan și Surduc. Conștient de dificultatea unui atac frontal în zonă montană, comandamentul german (Gp. Kneussi) decide să fixeze trupele române (în apărare pe pantele nord-vestice ale Munților Vâlcan), concomitent cu infiltrarea unor unități specializate în lupta alpină, pe la intervale și flancuri descoperite, în scopul blocării căilor de acces și încercuirii forțelor de la contact sau a celor aflate în retragere. O asemenea grupare de manevră, venită dinspre Vălari, surprinde comandamentul și statul major al Detașamentului „Homoriceanu” în localitatea Vai de Ei, pe fir de vale, la câțiva kilometri de aliniamentul de contact… Nu reușesc să riposteze, se predau cu toții, fără foc de armă. La fel și Batalionul 2 Infanterie care se retrăgea pe valea Șușiței. Situația devine dramatică în toată fâșia Armatei I. Generalul Ioan Culcer propune retragerea trupelor române până pe râul Olt. Regele Ferdinand nu este de acord și dispune înlocuirea sa cu generalul Dragalina. După un plan îndrăzneț, în urma unor acțiuni ofensive în flancuri, trupele române reușesc să împingă inamicul până la vechea frontieră. Generalul Dragalina este rănit și moare după câteva zile. În Prima bătălie de pe Valea Jiului, așa cum este cunoscută în istorie, trupele române aveau să piardă 1524 de ostași numai în arealul Straja, Pasul Vâlcan. Probabil acesta este evenimentul de care se leagă trecerea în prizonierat a soldaților Raicea Ștefan, Tatu Dumitru și Țărculescu Dumitru, luptători în Detașamentul „Homoriceanu”.
Soldatul Roșca Dumitru a urmat drumul istoric al R.19 I., care la 28 august (10 septembrie) 1916 se pune în mișcare, pe calea ferată, cu destinația Cernavodă. Ce durere pe bietul soldat când trenul și-a anunțat intrarea în gara Vlăduleni, traversând Câmpia Romanaților prin locurile copilăriei sale… Speranța revederii cu ai săi nu-l părăsise niciodată. Pentru o clipă s-a lăsat purtat pe aripi de vânt plutind peste lunca Oltețului în căutarea chipurilor dragi. Gândul călător avea să-i fie singurul alint până în ultima clipă a vieții, pentru că destinul îi hărăzise un drum fără de întoarcere.
La 1 septembrie (14 septembrie) Regimentul 19 Infanterie ajunge la Cernavodă. Contactul cu noua realitate a fost devastator. Atrocitățile războiului se vedeau la tot pasul. Trenuri pline cu răniți și mutilați treceau ca niște fantome prin gara de la Cernavodă cu destinația Ciulnița, locul spitalului de campanie. Trupuri sfârtecate în bătălia de la Turtucaia pluteau pe valurile învolburate ale Dunării. Convoaie de căruțe cu refugiați trosneau sub greutatea încărcăturii, în drumul lor spre Măcin. Femei, copii și bătrâni își trăiau drama vieții, sub pericolul permanent al morții. O devălmășală care avea să lase urme adânci în sufletele soldaților Regimentului 19 Infanterie, care nu primiseră cu adevărat botezul focului.
În urma unui marș chinuitor, regimentul ajunge în Valea Ciocanului, la câțiva kilometri sud-vest de Rasova, unde trece la apărare. Pe 3 septembrie luptă la baionetă cu trupele bulgaro-germane care înaintau spre inima Dobrogei. Inamicul este respins câțiva kilometri dincolo de aliniamentul de contact. Pentru o vreme frontul se stabilizează. Pe 25 septembrie (8 octombrie) forțele regimentului inițiază o acțiune pe timp de noapte, în scopul surprinderii inamicului. Germanii, nu numai că nu sunt surprinși, ripostează cu toate categoriile de armament și produc pierderi însemnate regimentului, încât acesta, pe 26 septembrie (9 octombrie), este obligat să-și completeze efectivele cu mai bine de 1000 de rezerviști, din partea sedentară.
Pe 20 octombrie (2 noiembrie), după o lungă perioadă de pregătire, germanii pătrund prin sectorul rusesc și atacă în flancul stâng al D. 2 I. Pentru a preveni încercuirea, trupele române încep retragerea pe aliniamente succesive, prin jocul eșaloanelor. O retragere precipitată, haotică, fără succes. Până la desprinderea de inamic, R. 19 I., cuprins în vâltoarea evenimentelor, avea să sufere pierderi mari în personal și echipament de război. La Măcin, acolo unde se regrupează, își vede cu adevărat dimensiunea dezastrului. Mii de morți, răniți și dispăruți. Pentru refacerea capacității combative și completarea cu efective, regimentul trece Dunărea și se cartiruiește în zona localității Ianca. Pe 18 noiembrie (01 dec.) participă la Bătălia de pe Argeș-Neajlov. Divizia 2/5 I din care regimentul făcea parte este atacată de Diviziile 11 bavareză dinspre Bălăria, 26 turcă dinspre Ghimpați și R.115 I. german dinspre Pângălești. După lupte grele, cu mari pierderi de ambele părți, divizia română se retrage le est de Neajlov. R.19 I. a ieșit aproape decimat din bătălie. Morți, răniți și dispăruți. Comandantul regimentului, colonelul Florescu Gheorghe, și o parte din luptătorii săi sunt luați prizonieri. De unul dintre aceste evenimente se leagă soarta soldatul Roșca Dumitru.

*

Lagărul Ostffyasszonyfa, situat la granița de vest a Ungariei de azi cu Austria, a fost una din multele unități concentraționare de pe teritoriul Puterilor Centrale. Din 1916 până în 1918, când s-a desființat lagărul, mai bine de 40 000 de prizonieri români au trăit în condiții inumane, cu amenințarea morții la tot pasul; 4718 dintre ei aveau să-și găsească sfârșitul departe de casă, în lagărul de la Ostffyasszonyfa. Aici și-au trăit ultimele luni din viață cei cinci eroi din Osica de Sus. Ca și când suferința pricinuită de război n-ar fi fost suficientă, acum urmau să înfrunte și regimul terifiant din lagărul austro-ungar.
Un medic român, pe nume Petre C. Mihail, el însuși prizonier de război, întors acasă, avea să scrie o carte cutremurătoare despre experiențele sale trăite în lagărele Puterilor Centrale (Sopronnyk și Ostffyasszonyfa).
Lagărul Ostffyasszonyfa a fost ridicat în anul 1915 cu prizonieri italieni. De la începutul războiului și până în 1918 peste 150 000 de prizonieri (sârbi, italieni, ruși, români) și-au trăit suferința în barăcile insalubre ale lagărului. Întregul complex concentraționar funcționa într-un regim autonom, fiind asigurat cu „de toate”. Sectorul administrativ, bine delimitat și securizat, cuprindea comandamentul, locuințele ofițerilor, depozitele de alimente, atelierele de reparații, clădirea pentru dezinfecție, turnurile și foișoarele de supraveghere și foc, crescătoriile de porci și abatorul. Separat, pe câteva sute de hectare, se aflau rânduite cele 197 de barăci (31,5 m/10 m fiecare) pentru prizonieri. În fiecare dintre ele trăiau 150-200 de prizonieri, pe platforme (paturi) suprapuse din scândură, înghesuiți de-a valma, într-un spațiu cu aer excesiv de fierbinte vara și rece pe timpul iernii, pentru că cele două sobe, poziționate pe mijlocul barăcii, n-ar fi făcut față în condiții normale, darămite cu combustibil distribuit cu multă parcimonie. Primăvara și toamna frigul se instala confortabil în barăci pentru că aerul rece de afară se strecura în voie prin căptușala de lemn a pereților sau prin acoperișul din carton gudronat, perforat pe alocuri de ploile căzute în timpul anului; ferestrele neobișnuit de mari „transferau” crâmpeie de peisaj, din exteriorul ambiental, direct în mijlocul încăperilor sărăcăcioase, inducând o permanentă senzație de frig.
La sosire în lagăr, prizonierii erau carantinați și dezinfectați, iar după cinci zile repartizați pe barăci. Hrana și-o câștigau prin muncă. Se lucra din greu în fabrici, la terasamente de căi ferate, la tăiat lemne sau în agricultură. După câteva săptămâni de muncă hainele se zdrențuiau și atârnau ca pe lumpeni. Îmbrăcăminte de schimb nu aveau. Pe timpul îmbăierii se îngrijeau și de spălatul hainelor și al lenjeriei personale… Lipsiți de săpun, înmuiau boarfele în apa nicicând suficient de caldă și le frecau cu peria de paie până se rupeau pe de-a-ntregul; apoi așteptau zgribuliți în frig, sub cerul liber, să se zvânte cât să fie purtate. Măsurile de deparazitare erau de-a dreptul primitive. Împotriva păduchilor invazivi se foloseau reziduri de țiței cu care se ungeau prizonierii după îmbăiere. Ca procesul de despăduchere să aibă „sens”, conducerea lagărului a dispus, în plină iarnă, ca măsură profilactică, ridicarea căciulilor din dotarea soldații căzuți în prizonierat.
Lagărul dispunea de monedă proprie, valabilă doar în circuitul interior. Cei cu bani aveau posibilitatea să cumpere tutun, articole de igienă personală, cărți poștale. După o vreme, în lipsa banilor, prizonierii căzuți în patima fumatului renunțau la încălțăminte în schimbul unui pachet de țigări, într-o tranzacție cu rușii, mereu interesați de afaceri profitabile. Supliciul total avea să vină odată cu primii fulgi de nea, în iarna dintre anii 1916 și 1917. Muncile istovitoare, subnutriția, bolile și paraziții, frigul din barăci, lipsa medicamentelor au făcut ravagii printre prizonierii de război. În primele luni ale anului 1917 zilnic se raportau 20-30 de morți. Hrana insuficientă și de proastă calitate, în total dezechilibru cu efortul de peste zi, provoca boli digestive grave. La autopsia unor cadavre s-au găsit resturi de oase, păr, paie și iarbă verde. Cei care munceau primeau o rație de 2000 de calorii pe zi (1800 cei care rămâneau în lagăr), în loc de 2930 de calorii necesare pentru a trăi. „Pierderile” de alimente se înregistrau între depozit și cazanele de preparat hrana. De conivență cu mai-marii lagărului, supraveghetorii sustrăgeau din porțiile celor mulți, fără urmă de regret. De mâncat, se mânca de două ori pe zi: preparate din ridichi, sfeclă furajeră, reziduri de sfeclă de zahăr, amestecate cu carbon mineral. În zile „mai bune” se servea o amestecătură din morcovi, cartofi, păsat de mălai și dovleac. Pâine, când și când… Una la șase, opt sau zece prizonieri. De două ori pe săptămână primeau scrumbii sărate (una și jumătate de om, pe zi), mucegăite pe alocuri. Mâncau și carne… „Carne de cai morți cu sfeclă feartă.”
În februarie 1917 s-au înregistrat primele cazuri de tifos exantematic. Pentru conducerea lagărului a fost o adevărată „gură de oxigen”. În spatele acestei molime, medicii unguri ascundeau toate atrocitățile din lagăr, cauzatoare de moarte, cu subnutriția în prim-plan. Contrar statisticilor medicului Petre C. Mihail, mortalitatea crescută în rândurile prizonierilor era pusă pe seama tifosului. Ca participant activ el identifică doar 56 de prizonieri morți de tifos, iar restul până la 4718 prin înfometare și/sau în urma muncilor istovitoare. Din relatările sale, prizonierii români ajunseseră piele și os. Niște fantome mișcătoare, cu pigment cadaveric, aflate într-o luptă continuă pentru supraviețuire, pe care, din păcate, unele au pierdut-o, sfârșind într-o groapă comună. Cei cinci eroi din Osica de Sus au pierit în intervalul februarie 1917 – aprilie 1918. Primul avea să fie soldatul Torcea Marin, cel mai tânăr dintre ei, mort pe 03.02.1917, îngropat în parcela 181 (locul ?). La scurt timp i-a urmat soldatul Raicea Ștefan, mort pe 12.02.1917, îngropat în parcela 62, locul 222. Soldatul Roșca Dumitru a fost cel de-al treilea decedat, pe 28.05.1917, fiind îngropat în parcela 28, locul 242. Soldații Tatu Dumitru și Tărculescu Dumitru au rezistat până pe 29.09.1917, respectiv 05.04.1918, și sunt îngropați în parcelele 15, loc 279 și 371 (locul ?). Eroii osiceni se alătură celor 70 526 de prizonieri români morți în lagărele Puterilor Centrale. România Mare este și construcția lor. „Dulce et decorum est pro patria mori”, spunea Horațiu. La fel ar fi spus și ei. Faptele de eroism sunt expresia devotamentului și iubirii de țară. Ne prosternăm cu venerație în fața eroilor urcători de Olimp și făuritori de țară, ale căror oseminte putrezesc departe de casă, în cimitirul lagărului Ostffyasszonyfa.