Există date memorabile în viaţa naţiunilor cu valoare de simbol, cărora li se recunoaşte imediat însemnătatea şi capacitatea de a remodela existenţa istorică a unui popor prin perspective ce le deschid. 1 Decembrie 1918 este data cardinală a românilor şi momentul triumfului marelui ideal al unităţii naţionale. Miracolul Marii Uniri din anul 1918 a generat în spiritul slătinenilor solidaritate şi entuziasm, marele act istoric al făuririi României Mari fiind salutat prin însufleţitoare articole în presa locală, telegrame, conferinţe publice, adunări şi manifestaţii populare. Pentru înfăptuirea sublimului ideal naţional nici un efort, nici o jertfă nu era prea mică. Nesfârşitele sacrificii făcute şi de oamenii acestor meleaguri pe altarul ideii unităţii naţionale de-a lungul unei istorii frământate aveau să cunoască o zi în care justeţea idealului să triumfe.

Un raport al Şcolii „Ionaşcu” din Slatina remis Revizoratului Şcolar al judeţului Olt la 1 decembrie 1918 învederează această stare de emulaţie şi efervescenţă naţională. Profesorii acestei prestigioase instituţii de învăţământ îşi manifestau încrederea şi adeziunea necondiţionată faţă de actul Marii Uniri. Documentul sublinia faptul că „după dezastru şi ruină ni se impun eforturi puternice şi dragoste neţărmurită de neamul martir, pentru a reclădi iarăşi ceea ce clădisem cu atâta trudă”. Oamenii şcolii erau pe deplin conştienţi că urmau timpuri noi şi îşi exprimau fericirea de a „trăi timpuri eroice şi de izbândă a visului nostru de aur, şi, că în sanctuarul gândurilor noastre de mărire, sărutăm azi icoana României Mari. Asentimentul general era că „dăscălimea română simte o legitimă mândrie că trăieşte vremuri aşa de mari”, fiind „măgulită că i se face cinstea de a fi alături de factorii cari au realizat visul nostru de veacuri, pregătind vreme îndelungată conştiinţa naţională”.
La doar o zi după consemnarea marelui eveniment, la 2 decembrie 1918, institutorul George Poboran, publica în „Democraţia Oltului”, o poezie patriotică dedicată Marii Uniri, având titlul „Cântecul Unirii tuturor Românilor”. Versurile creaţiei sale erau următoarele: „Veniţi voi fraţi Ardeleni, Bănăţeni, Basarabeni, Veniţi voi Bucovineni, Şi voi Maramureşeni. Astăzi România Mamă, Pe toţi fiii ei îi cheamă, Ca să-ntindă hora mare, De la Tisa până la mare. De-acum piere iobăgia, Piere jugul şi sclavia, Piere ura şi învrăjbirea, Ce sădise neunirea. Sculaţi eroi din mormânt, Scoală şi tu Ştefan cel Sfânt, Ieşi şi tu Mihai Viteazul, Cu vestitul Pavel Cneazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Craiul munţilor Avram, Lăsaţi falnicul gorun, Une-aţi fugit de păgân, Şi priviţi cu măreţie, O falnică Românie. Că pământul cel scăldat, Cu sânge nevinovat, Mulţi alţi eroi a rodit, Ce visul ne-au împlinit, Tot ce-i suflet românesc, Azi cu toţii se unesc, Într-o împărăţie tare, România noastră Mare”.
Acelaşi ziar local mai publica un comunicat semnat de Bicuţa Şt. Alimăneştianu, intitulat „Apelul către Femeile Române”, în care se sublinia: „Neamul românesc azi este în toată strălucirea lui şi strigătul de bucurie al fiilor săi liberaţi şi uniţi să aibă răsunet în sufletul nostru, al femeilor martore ale zilelor fericite de azi. Să mergem alături de ei şi prin cinste şi muncă continuă să contribuim la înflorirea acestui neam şi la aşezarea pe o bază temeinică, sănătoasă a României Mari… Să ne scoborâm în rândul poporului, să ducem munca şi cunoştinţele noastre în cele mai umile căminuri, să rupem lanţul întunericului pentru ca e i să se folosească de binefacerile ştiinţei şi ale culturii. Prin reformele ce aduce partidul liberal chemând la viaţa politică şi în treburile ţării femeie, se impune ca şi noi să ne întrunim pentru a ne face un program metodic de muncă şi a începe acţiunea pentru organizarea şi ajutorarea poporului, fără preget”.
La 10 ianuarie 1919, în ziarul „Democraţia Oltului”, preotul Constantin Bălan din Vaţa-Olt, publica „Imnul României Mari”.
În luna februarie a aceluiaşi an, sub imperiul debutului lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920), Alexandru Alimăneştianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal din Olt, publica în acelaşi ziar articolul intitulat „Răsplata bravurii şi suferinţelor noastre”. Articolul evidenţia faptul că în capitala Franţei se discutau „principiile după care în viitor se va conduce omenirea, străduindu-se ca onoarea, liniştea şi dreptul la viaţă al popoarelor mari şi mici să fie cât mai garantate”. Autorul afirma că „se depune o muncă uriaşă, pentru ca de binefacerile libertăţii să se bucure şi popoarele mici şi slabe, iar împărţirea dreptăţii să se facă în mod egal pentru toţi”. Se făceau ample referiri la ceea ce presa franceză şi americană consemnau relativ la contribuţia României la desfăşurarea Primului Război Mondial. Consideraţia unanimă era aceea potrivit căreia „crearea unei Românii Mari şi puternice în Orient este o necesitate absolută pentru pacea lumii”. Alexandru Alimăneştianu încheia afirmând că „opera neamului nostru nu este terminată, suntem abia la jumătate, trebuie să consolidăm ce am câştigat. Aceasta nu se poate face decât prin unire, muncă stăruitoare bine chibzuită şi metodic organizată. Facem apel la toate energiile destoinice şi sufletele curat româneşti să nu ne pierdem vremea cu instigări şi defăimări”.
Cetăţenii Slatinei şi ai judeţului Olt participă la un mare miting naţional la 1 iunie 1919. Cu acest prilej au transmis o telegrama M.S. Regelui Ferdinand, la Alba Iulia, în care se scria: „M.S. Regelui Românilor, Alba Iulia, Cetăţenii din judeţul Olt şi oraşul Slatina întruniţi azi 1 iunie într-un mare miting naţi­onal, în unanimitate îşi îndreaptă gândul către Majestăţile Voastre, emblema şi simbolul unităţei tuturor Românilor, rugându-vă respectuos să întindeţi protecţia baionetelor române şi asupra fraţilor noştri din scumpul nostru Banat. Să trăiţi Majestate! Trăiască M.S. Regina Românilor! Trăiască Scumpa noastră Dinastie! Preşedintele Adunării, C. Drăgoescu”.
Dovada evidentă a faptului că locuitorii acestor meleaguri urmăreau cu atenţie ceea ce se petrecea în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris o constituie telegrama expediată din cadrul „marii adunării naţionale” ce a avut loc la Slatina la 1 iunie 1919. În documentul remis reprezentanţilor Marilor Puteri se formulau următoarele rugăminţi şi declaraţii: „Excelenţelor lor, Primii delegaţi ai Angliei, Franţei, Italiei şi Statelor Unite, Congresul de la Versailles, Paris, Cetăţenii judeţului Olt, din România, întruniţi astăzi 1 iunie la Slatina într-o Mare Adu­nare Naţională, roagă stăruitor pe înalţii reprezentanţi ai Puterilor Aliate şi făuritori ai grani­ţelor viitoare să nu lase în inima tuturor Românilor rana sângerândă pe care au lăsat-o Prusienii în inima tuturor Francezilor după 1870. Banatul este Alsacia noastră şi orice bucată sfâşiată din el e sfâşiată din însuşi corpul nostru. Tisa, Nistrul şi Dunărea nu sunt pentru noi dorinţe deşarte ci necesităţi reale, adă­posturi naturale fără care România viitoare nu va avea nici o siguranţă nici liniştea necesară. Noi nu vom uita naţiunile care ne vor sprijini în legitimile noastre revendicări”.
După sfârşitul întrunirii „naţionale” ce a avut loc în sala Carpaţi, slătinenii fluturând steaguri tricolore şi însoţiţi de muzica militară, au defilat pe străzile oraşului. S-au oprit în faţa Palatului Administrativ. Aici mulţimea întâlnindu-l pe un oficial american i-a făcut manifestaţie de simpatie. Cu acest prilej au rostit alocuţiuni patriotice avocatul Scevola Zăgănescu şi institutorul G. Poboran.
Nu putem trece cu vederea contribuţia militară a Regimentului 3 Olt din Slatina la campania militară din Ungaria (1919), în condiţiile în care guvernul bolşevic al lui Bela Kun a refuzat decizia unirii de la 1 decembrie 1918. Unitatea militară a fost mobilizată la 20 iunie 1919. Îmbarcarea s-a efectuat în gara Slatina în două eşaloane. Primul a plecat pe front în data de 21 iulie 1919 fiind alcătuit din cartierul Brigăzii 4 infanterie, statul major al regimentului, batalionul I şi serviciul de aprovizionare. Al doilea corp militar a plecat pe 22 iulie, fiind compus din batalioanele 2 şi 3. În total, efectivul mobilizat însuma 52 ofiţeri, 1.680 trupă, 56 cai şi 100 trăsuri. Comanda Regimentului a fost asigurată de locotenent-colonelul Petre Bucică. Corpul de conducere era asigurat de locotenent-colonel Alexandru Cantemir, ajutor de comandant, sublocotenentul Alexandru Englinschi, căpitanul medic Alexandru Daniel, sublocotenentul Ionescu P. Constantin, ofiţer cu aprovizionarea, locotenentul Simescu Dumitru, ofiţer contabil, sublocotenentul Mihăescu Ioan, ofiţer informator, sublocotenentul Văduva Dumitru, comandant tren de luptă, Vasiliu Nicolae, şeful muzicii şi sublocotenentul Voiculescu Ştefan, ofiţer popotar.
Registrul istoric al Regimentului 3 Olt consemnează starea de spirit a ostaşilor şi a locuitorilor oraşului, la plecarea din Slatina spre Ungaria, în următorii termeni: „Ziua părăsirii garnizoanei. Totul se execută conform ordinelor. Marşul de la cazarma regimentului la garnitura se execută în cele mai bune condiţiuni. Înainte de plecare, slătinenii ne-au petrecut până la gară ţinând a fi cu toţii de faţă la plecarea fiilor judeţului. Îmbărbătaţi, încrezători şi stăpâni pe puterile noastre, ofiţer şi soldat au urcat scara vagonului, purtând în suflet şi pe buze: „izbânda şi întregirea neamului”. Simbolul vitejiei ne-a fost exprimat în cuvinte de V. Georoceanu, căpitan în rezervă, iar iubirea ce ne-au arătat-o slătinenii prin flori şi lacrimi.
Cuvântul militar, sufletul şi voinţa lui, datoria şi onoarea, toate au fost cuprinse în cuvântul comandantului regimentului locotenent colonel Bucică Petre care a răspuns la urarea slătinenilor. Cu lacrimi de bucurie, cu credinţă în izbândă au pornit feciorii Oltului la fraţii lor Bănăţeni şi pe deasupra acestor mii de vieţi, plutea lin şi sonor cântecul de vitejie intonat de muzica regimentului: „înainte, tot înainte”. Ne trimitea ţara, ne chemau fraţii, mergeam cu bucurie. Acolo unde trenul se opreşte câteva minute, horă mândră şi mare învârtim, în zgomotul chiuiturilor de veselie.
Capitala Olteniei, Craiova în puterea nopţii ora 23,30 a putut vedea şi simţi vrerea ostaşului român de a aduna toţi fraţii într-o Românie Mare şi puternică”. În oraşul Caransebeş soldaţii Regimentului 3 Olt au primit binecuvântarea episcopului Miron Cristea. Memorabil pentru starea de spirit a momentului rămâne discursul colonelului Petre Bucică în care se subliniau următoarele idei: „Românilor ce şi-au plămădit din veac în veac cu preţul sângelui şi al vieţii pământul de care i-a legat Dumnezeu de secole nenumărate, li s-a dat răsplata mântuirii. Dacă neamuri barbare au apăsat pe limba, viaţa şi avutul nostru, românul a ştiut ca la vreme să deschidă testamentul strămoşesc care spune: mai bine stropiţi pământul nostru cu sângele vostru decât să-l scuipe duşmanii, mai bine îngropaţi limba şi viaţa în pământul nostru decât să v-o îngroape duşmanul. Bănăţeni!, voi aţi fost acei ce la vreme aţi ştiut să citiţi în acest testament şi astăzi sub ochi tuturor şi în ciuda multora, se înfăptuieşte visul dorit de veacuri. Pământul românesc al neamului rămâne astăzi Ţara Românească, România Mare. Şi dacă duşmanii mai cârtesc, fiţi siguri că fiii Oltului au baionetă şi sufletul lor ce care vor şti să răzbată până dincolo de Tisa şi până Dunăre”.
La 24 iulie 1919 unitatea militară a plecat din Caransebeş cu destinaţia Lugoj-Arad. Pe 30 iulie 1919 trenul a ajuns în gara Bekescsaba. Marşul spre Tisa a continuat prin localităţile Kisujszâlâs şi Turgony. În gara Fegyvernek regimentul a debarcat şi s-a deplasat în marş spre Tiszabo. Cantonat aici, după sosirea celui de-al doilea eşalon Regimentul 3 Olt a primit ordinul miltar să treacă Tisa pe un pod de pontoane. Acest episod este descris în amănunt în jurnalul de operaţii al unităţii: „La 5,30 regimentul se pune în marş trecând peste apa ce trebuie să despartă două popoare ce de secole luptă unul pentru dezrobire şi celălalt pentru desfiinţare. Astăzi stăvilarul s-a rupt şi robii sunt dezrobiţi iar huruitul lanţurilor a îngrozit chiar Budapesta. Robii aleargă spre capitala „pumnului nebun” şi păşeşte piciorul ostaşului român pe pământul câinelui ce ne-a muşcat, ne-a supt viaţa şi avutul agonisit de secole. Drumul se aşterne de-a lungul Tisei, iar de jur împrejur se întinde pusta ungurească. Avem încă de mers. În drum aflăm că alte regimente au intrat în Budapesta (…)”.
La 1 Decembrie 1919, cu ocazia împlinirii unui an de la Marea Unire, la Slatina, în sala Martinescu a avut loc o adunare publică. Profesorul Traian Biju a rostit atunci un discurs omagial. Alocuţiunea sa evoca lupta seculară a românilor pentru unitate naţională şi invita la concordie naţională: „ …Binecuvântează clipa, de la care s-a scurs până acum, un an încheiat, un an de când în plină fericire se leagănă Transilvania, cum şi celelalte scumpe fecioare române la sâ­nul dulce şi duios al patriei mume (…).
Iar voi tineri să luaţi aminte: străbunii s-au străduit să înfăptuiască un vis şi un vis fu, acum 318 ani unirea cea de-o clipă săvârşită de viteazul vitejilor; tot ei s-au străduit în aste trei veacuri scurse de atunci şi străduirea lor n-a fost fără folos. Ne-au lăsat o sfântă moştenire: iubirea de neam şi de ţară; ne-au lăsat un ideal: uni­rea tuturor românilor sub cutele acelui steag, ne-au turnat în sângele nostru tăria de bronz de a voi să împlinim visul fericirii tuturor românilor şi aţi văzut, voi care veţi fi România de mâine, că noi am ştiut să păstrăm comoara moştenită, am ştiut să înfăptuim ceea ce ei au dorit şi pregătit (…).
Voi să fiţi mândri de înaintaşii voştri, ei sunt făuritorii României Mari. Pe unde veţi merge, pe unde veţi călca, de la Tisa la Nistru, din Mare şi Dunăre la obârşia cea de miazănoapte a multor ape româneşti, să ştiţi că păşiţi pe pământ plămădit cu sânge şi viaţa lor, spre fericirea voastră. Când veţi urca culmile Carpaţilor, opriţi-vă o clipă înainte de a le trece, îngenunchiaţi, descoperiţi capetele şi aplecaţile sărutând cu buzele şi atingând cu frunţile voastre ţărâna ce adăposteşte comoara de vieţi a neamului; presăraţi flori de munte peste lăcaşurile lor de veci, îngropaţi muntele cu flori şi iar flori şi nu uitaţi pe cei care v-au fericit să trăiţi laolaltă frăţeşte şi ceva mai mult. Voi să păstraţi România voastră Mare, voi să desăvârşiţi prin muncă fără preget, prin cinstirea fără de pată şi vitejie fără de seamăn fericirea, raiul şi prosperarea neamului în ţara lui, precum că voi şi noi azi slăvim pe cei care au ştiut să sufere, să moară pentru Patrie şi Tron”.
La 26 august 1920, în Sala Carpaţi din Slatina, profesorul Daniel Mirodot susţinea conferinţa cu titlul „Comemorarea lui Mihai Viteazul”. Disertaţia intelectualului slătinean nu era altceva decât un elogiu adus neamului românesc, în opinia sa, „un bloc de care în zadar pot să se lovească valurile venite de oriunde”. Era evocat martiriul lui Mihai Viteazul, considerându-se că „sufletul eroului de la Călugăreni planează asupra României întregi”. Se evidenţia faptul că la Alba Iulia, locul unde Mihai Viteazul se încoronase cu „întreită coroană”, Ferdinand I „se încorona cu coroana României Mari”.
Ziarul slătinean „Gazeta Oltului” publica în numărul din 1 decembrie 1922 articolul cu numele „1 decembrie 1918 – 1 decembrie 1922”. La aniversarea a 4 ani de la înfăptuirea României Mari, se nota:„ Sunt patru ani de atunci… În fruntea mult necăjiţilor săi ostaşi, Regele Ferdinand se întorcea din pribegie şi descăleca în capitala ţării. Şi încă pământul strămoşesc nu fusese cu­răţat de armatele de ocupaţie, când, la Alba Iulia se aclama unirea. Era cel din urmă act al unirei celei mari. Să reconstituim vechea „Dacie fericită”… Au trecut de atunci patru ani. Am avut până acum trei alegeri generale şi şase guverne. Multe s-au spus şi s-au făcut în acest timp: şi bune şi rele. Nu e vremea să le alegem, căci n-a sunat încă ceasul socotelilor definitive. Datori suntem însă să recunoaştem că situaţia de astăzi nu e cu nimic mai bună de­cât cum era la 1 decembrie 1918. Evident că nu se puteau dezlega într-o clipă toate proble­mele mari ce se puneau ţării întregite. Nu e mai puţin adevărat, că nu s-a făcut tot ce trebuia să se facă. Facem aceste triste constatări, în această zi aniversară, cu credinţa în înţelepciu­nea şi patriotismul bărbaţilor noştri politici care, uitând deosebirile care pot să existe între ei vor contribui cu munca şi priceperea lor la întărirea ţării, pentru a cărei întregire s-a vărsat atât sânge”.
La 1 decembrie 1923, în acelaşi ziar local, profesorul Ion G. Ţicăloiu scria un „Cuvânt pentru tineret”, cu prilejul sărbătoririi a cinci ani de la făurirea statului naţional unitar român. Autorul îşi exprima dorinţa ca „România Mare să trăiască cât Dumnezeu şi cât Soarele”.
În data de 1 octombrie 1936 peste trei mii de slătineni participau la manifestările dedicate Marii Uniri. „Vremea Nouă” din 15 decembrie 1936 relata că a fost oficiată o slujbă religioasă în Catedrala „Ionaşcu”, după care mulţimea s-a îndreptat spre piaţa oraşului, unde s-au rostit discursuri omagiale emoţionante. Locuitorii Slatinei „în frunte cu muzica militară” s-au deplasat apoi la monumentul Ecaterinei Teodoroiu. Aici au fost rostite din nou alocuţiuni, după care s-a revenit în centrul oraşului unde s-a jucat „Hora Unirei”.
În consecinţă putem afirma că toate aceste evenimente semnalate în presa locală interbelică denotă solidaritatea şi patriotismul slătinenilor care şi-au afirmat sprijinul hotărât şi necondiţionat pentru consolidarea României Mari.

Dr. Laurențiu GUȚICĂ
Muzeul Județean Olt