Finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au găsit România în plin proces de căutare a identității sale naționale,început cu “Proclamația-program” a lui Tudor Vladimirescu la 1821,continuat cu Revoluția de la 1848, cu Unirea de la 1859, obținerea Independenței la 1877 și incheiat firește cu UNIREA tuturor românilor în vechile lor hotare istorice.
Pentru realizarea acestui ultim obiectiv politic, vital pentru evoluția ulterioară a poporului român, au acționat concomitent structurile politice și culturale atât din Regat cât și din provinciile românești aflate sub ocupație străină,care ajunseseră la maturitatea gândirii și acțiunii lor, a căror împlinire nu putea să aibă loc decât sub un singur steag unificator, recunoscut de Europa și de întreaga lume.
Acțiunile desfășurate de forțele politice românești în plan european la începutul secolului XX căpătaseră forță și coerență, dar nu erau într-atât de puternice încât să modifice harta politică în această parte a Europei, însă pregăteau intens terenul în așteptarea momentului propice pentru încununarea luptei lor. Că acest moment se întrevedea o dovedește I.I.C.Brătianu în 1912 într-o discuție cu ministrul francez la București,în care afirma că «va veni vremea când edificiul Austro -Ungariei va fi distrus,de aceea trebuie să fim pregătiți să îi primim pe frații noștri din Transilvania.»
Aceasta era dominanta gâdirii politice românești în preajma izbucnirii războiului în Europa. Unirea românilor în hotarelor strămoșești făcea parte din strategia lor politică, iar ce s-a întâmplat la 1914 nu a fost decât contextul politic favorabil realizării dezideratului lor național.

Acțiune armată sau neutralitate activă?
Consiliul de coroană de la Sinaia din 3 august 1914 a hotărât, cu o singură excepție, adoptarea stării de neutralitate. A fost soluția cea mai potrivită pentru situația României, întrucât trebuia limpezit litigiul formal cu Austro-Ungaria, cu care semnasem Tratat de alianță în 1883, trebuia pregătită armata, economia și populația pentru susținerea unui război și, foarte important, alegerea momentului din care se întrezărea victoria, pentru că România nu dispunea de resursele necesare unui război de lungă durată.
Opțiunea pentru Antanta,chiar dacă nu fusese exprimată public, fusese luată, dar parcursul până la materializarea acesteia într-un tratat de alianță trebuia realizat în condiții de maximă discreție, pentru prevenirea unui atac prin surprindere din partea Germaniei și Austro-Ungariei. Partea cea mai importantă a acestuia o constituia obținerea de garanții ferme din partea Aliaților privind recuperarea teritoriilor românești: Banatul, Crișana, Transilvania, Maramureșul și Bucovina.
Neutralitatea a fost atât sub presiunea celor două tabere,care combinau energic promisiunile cu amenințările, cât și a opiniei publice interne, în avangarda căreia se situa presa și intelectuali de seamă ai țării, care cereau imperativ intrarea în război contra Austro-Ungariei. Demararea contactelor diplomatice,inițial cu Italia și Rusia pentru consolidarea neutralității, iar apoi, pentru înțelegeri cu Antanta, au fluctuat permanent în funcție de situația de pe front.Primul ministru I.I.C. Brătianu a avut răbdarea și abilitatea să poarte aceste negocieri până în momentul când au fost acceptate toate cererile României.

Un prim ministru pentru istorie
I.I.C.Brătianu, descendent al unei ilustre familii boierești din Muntenia, lider al Partidului National Liberal, a fost omul politic providențial pentru acele vremuri în care se hotăra soarta poporului român, vremuri în care imprevizibilul amenința speranța în izbânda zilei de mâine.Își desăvârșise studiile tehnice superioare în capitala Franței, pasionat de studiul istoriei. Se prezenta ca un un politician enigmatic, distant și rezervat, adulat de liberali și atacat furibund de adversari. Lua hotărâri după îndelungată chibzuință, analizând consecințele lor până în cele mai mici detalii, rezistând cu încăpățânare presiunilor din jurul său, afirmând că: «Încerc să las pe mâine greșelile pe care oamenii îmi spun că trebuie să le fac azi.»
Profitând de inabilitățile regelui Ferdinand în chestiunile politice și ajutat de majoritatea liberală și de câțiva prieteni, Brătianu a știut să concentreze în mâinile sale toate pârghiile importante ale puterii, purtând personal tratative cu miniștrii puterilor străine acreditați la București, în afara Ministerului de Externe. Era obsedat de păstrarea stictă a secretului acțiunilor sale reușind, în final, să inducă în eroare serviciile de informații ale Puterilor Centrale. A dovedit excepționale calități de negociator în tratativele cu viitorii aliați care, în primii ani de negocieri, considerau aberante și inacceptabile pretențiile teritoriale ale României, dar au sfârșit, exasperați,să i le accepte în totalitate.
Aceleași calități de maestru în arta negocierilor le-a dovedit și cu ocazia armistițiului cu Puterile Centrale în 1917, iar în 1919, la Conferința de Pace de la Paris a susținut cu vehemență respectarea strictă de către Aliați a cererilor teritoriale ale României, amenințând că, în caz contrar, nu va semna Tratatul de pace. În final, România,cu excepția Banatului pe care l-a împărțit cu sârbii, a primit toate teritoriile românești precizate în Convenția Politică din 17 august 1916, de la București. Din obișnuința de a imprima evenimentelor din țară rigoarea sa cotidiană a recurs la ingerințe cu urmări extrem de grave în sfera militară, unde a eludat atributul Secției Operații din Marele Cartier General de stabilire și conducere a operatiilor militare, a numit generali,în funcții înalte, nu pe criterii de competență, ci în funcție de preferințe.
Aceste derapaje nu sânt de natură să reducă din meritul ce îi revine de fi condus neamul românesc spre împlinirea celui mai important deziderat al luptei sale.Asemeni tatălui său, I.C.Brătianu,care la 1877 a condus lupta poporului român pentru cucerirea Independenței, el și-a pus amprenta pe Istoria Modernă a României, oferind-o întreagă și promițătoare generațiilor care s-au succedat.

Plan de campanie șubrezit politic.
Planul de campanie al armatei române în ipoteza-Z-prevedea ofensivă în nord și apărare în sud, ceea ce corespundea cu așteptările întregii suflări românești și reflecta concepția decidenților politici de realizare a dezideratului național și ținea cont de vulnerabilitatea strategică a României. În acel moment,în nord era inamicul nr.1-Austro-Ungaria și în sud Bulgaria, care aderase din septembrie 1915 la tabăra Puterilor Centrale. Scopul aderării ei, printre altele,era și recuperarea Cadrilaterului, pe care românii îl anexaseră în 1913.Cele două fronturi erau peste posibilitățile reale ale României de a desfășura concomitent, de una singură, cele două operații prevăzute în ipoteza Z.
Planul ar fi funcționat cu rezultate bune dacă acele înțelegeri politice convenite anterior și materializate în Conveția Militară din 17 august de la București,în care se prevedea că intrarea României în război va fi precedată de o puternică ofensivă a forțelor Aliate de la Salonic împotiva Bulgariei și menținerea ofensivei rusești în Galiția ar fi fost respectate, dar din toate acestea nu s-a întâmplat nimic.
Apărarea celor două cetăți Silistra și Turtucaia s-a dovedit o mare eroare strategică, determinată de false considerente politice. Se aprecia în mod eronat că pierderea acestei bucăți de pământ pe care România nu ar fi trebuit să și-o anexeze în 1913 ar fi avut un efect devastator asupra populației și implicit asupra armatei. Din acest considerent,în loc să se hotărască evacuarea grabnică a celor două capete de pod, s-a cerut să fie apărate până la ultimul om.
Prețul s-a văzut. Și-au pierdut viața aproape 10.000 de oameni și au căzut prizonieri la bulgari 500 ofițeri și 25.000 de soldați. La momentul intrării în război, Marele Cartier General a evaluat realist capacitatea de reacție a inamicului din zona de operații preconizată, dar nu a avut în vedere posibilitățile acestuia de aducere a unor unități din alte zone, fapt care a schimbat rapid raportul de forțe în punctele de interes. În confruntările care au urmat, armata română,cu o instruire necorespunzătoare, slab echipată și cu o conducere incompetentă, nesusținută de aliații ei, nu a reușit să țină piept unui inamic net superior la toate capitolele.

Bătălia pentru supraviețuire
Campania militară românească din toamna anului 1916 s-a încheiat cu un dezastru în toate planurile: politic, militar, umanitar și economic.Astfel România, chiar în condițiile câștigării războiului risca să piardă toate garanțiile Antantei, întrucât cei 250.000 de militari pierduți într-un timp atât de scurt reduceau în mod categoric șansele ca armata română să poată desfășura acțiuni de luptă în perioada următoare.
Retragerea armatei în Moldova s-a produs în condiții inimaginabile, fiind marcată de lipsa mijloacelor de transport, a echipamentului și încălțămintei necesare. Erau aceleași de la începutul războiului,la care se adăuga și lipsa cronică a alimentelor, toate acestea conducând la o totală epuizare fizică și psihică a întregului efectiv, situație în care nu se mai putea vorbi de capacitate de luptă.
Scopul retragerii în această singură parte de țară rămasă sub administrația guvernului român a fost aceea de refacere a armatei sub aspectul instruirii, echipării și dotării cu armament și tehnică de luptă corespunzătoare și compatibilă cu cea deținută de inamic și nu în ultimul rând ridicarea moralului de luptă .Fiind iarnă, refacera preconizată a fost grefată de condițiile atmosferice, cazarea în barăci improvizate, în case neîncăpătoare (35 de oameni într-o casă cu două camere), absența condițiilor de igienă și mai presus de toate epidemia de tifos exantematic care a mai produs decesul a 100.000 de militari.
Refacerea armatei române s-a realizat prin efortul guvernului român, dar operațiunea în sine a fost condusă de Misiunea Militară Franceză care a abordat cu exigență toate aspectele care concurau la crearea unei capacități de luptă reale, iar rezultatul acestei concepții s-a văzut cu claritate în memorabilele bătălii de la Mărășești, Mărăști și Oituz, când soldații români și comandanții lor au dovedit pricepere, curaj și vitejie în confruntarea cu un inamic superior, căruia i-au produs pierderi considerabile.

România și Conferința de Pace de la Paris
Deși în prima parte a acesteia au fost voci care pledau pentru nerecunoașterea statutului de cobeligerant al țării noastre, invocând Armistițiul din decembrie 1917 și pacea din mai 1918 de la București, în final a învins rațiunea și argumentele care pledau pentru cauza românească.
Dintre toate, hotărâtor a fost sacrificiul uman și material al poporului român pentru împlinirea dezideratului său național,dar și capacitatea de negociator a lui I.I.C. Brătianu care în celebra Convenție Politică din 17 august 1916 de la București a obținut angajamentul fără echivoc al Puterilor Aliate pentru recuperarea de către România a tuturor provinciilor sale istorice aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei.
De asemenea trebuie apreciat contextual politic în care s-a desfășurat Conferița de Pace de la Paris, marcat de schimbarea de opinie a președintelui american în urma protestelor comune ale reprezentanților politici ai minorităților naționale, din imperiul multietnic, de a recunoaște dreptul acestora la autodeterminare. România și-a recâștigat dreptul de a participa la negocierile de pace prin reintrarea în luptă în ultima parte a acesteia,declarând război Germaniei și forțând-o să se retragă dincolo de teritoriile românești.
Momentul hotărâtor în aceste ultime operații militare l-a avut intervenția energică a armatei române, la cererea Comitetului de Pace pentru neutralizarea Gărzilor Roșii ale lui Bela Kun, care amenințau cu instaurarea unei republici sovietice în această parte a Europei.Înfrângerea acestora a consolidat simpatia și atașamentul Aliaților pentru cauza românească. România,în lupta pentru împlinirea visului de aur, a avut alături pe tot parcursul luptei Franța, sora sa mai mare,care ne-a acordat sprijinul său uman, material și politic fără de care lucrurile s-ar fi complicat enorm.În relația cu Franța, personajul cel mai devotat cauzei noastre a fost inegalabilul general Henri Mathias Berthelot, comandant al Misiunii Militare Franceze, care a fost ca un părinte pentru armata română și chiar pentru guvernul român. Acestui mare prieten al poporului român îi datorăm reintrarea în luptă în ultima clipă, prin acea istorică scrisoare trimisă guvernului român la Iași,prin care îl soma să intre imediat în luptă și știindu-l șovăielnic, a precizat că „MAI TÂRZIU VA FI PREA TÂRZIU» .
Acestea au fost cuvintele care ne-au oferit loc la masa negocierilor. Trianon 20 iunie 1920, a consfințit izbânda poporului român și a făcut-o cunoscută lumii întregi.

Jertfa poporului român a fost răsplătită prin marea sa unire!
În această jertfă ne regăsim cu demnitate și noi osicenii, cu cei 226 de străbuni ai noștri, participanți la cea mai sângeroasă conflagrație mondială, dintre care peste 160 nu s-au mai întors la casele lor. Personal,trăiesc durerea dispariției ambilor bunici (Surdu Ion si Calotă Pantelimon) în acest război care le-a secerat viețile încă tinere, dar și mândria că prin sacrificiul lor s-a implinit un NEAM.
Evocarea acestui sacrificiu o apreciez ca o modestă contribuție la uriașa DATORIE pe care o avem față de acești EROI.