România în labirintul primului război mondial

Pentru guvernul român și armata sa, anul 1918 a început cu aceleași amenințări și incertitudini provocate de revoluția din Rusia din luna noiembrie 1917. Urmare a acestor evenimente operațiile militare de avengură în spațiul nostru de interes au trecut în plan secund, ele fiind înlocuite de intense acțiuni politice și diplomatice menite să așeze lucrurile într-o altă logică politică. Cele mai importante probleme care preocupau guvernul de la Iași erau: prelungirea cât mai mult posibil a armistițiului încheiat în decembrie 1917, tergiversarea începerii viitoarelor tratative de pace în perspectiva apariției unor situații favorabile reluării luptelor și gestionarea retragerii armatelor rusești, care deveniseră incontrolabile. În centrul acestei preocupări a stat protejarea Moldovei de o devastare generalizată și a depozitelor și liniilor de aprovizionare din Basarabia.
Pentru realizarea acestora au fost dislocate 7 divizii românești în apropierea Prutului, care au reușit să impună respecatarea condițiilor de retragere. Pe acest fundal, Puterile Centrale încercau să influențeze cursul evenimentelor de pe frontul răsăritean care se prăbușea cu repeziciune și să-și concentreze forțele pe frontul de vest în vederea unei ofensive de primăvară, în urma căreia armatele Antantei să fie îngenuncheate. Profitând de situația de izolare în care se găsea România ele au hotărât să facă presiuni asupra guvernului român, pentru semnarea grabnică a unui tratat de pace, care le-ar fi permis să se organizeze în vederea declanșării ofensivei în vest. În acest scop combinau cu insistență procedeele diplomatice cu amenințarea declanșării operațiilor militare atât în trecătorile Carpaților Răsăriteni cât și în sudul Moldovei, prin care să ocupe întreg teritoriul liber. Concretizarea acestor presiuni s-a realizat la Berlin în urma întâlnirii miniștrilor de externe ai Germaniei și Austriei, unde s-au stabilit condițiile de pace care urmau să fie impuse României.
În esență ele se prezentau astfel: politic – demiterea guvernului Brătianu; teritorial – cedarea Dobrogei în totalitate Puterilor Centrale și cedarea de teritorii la frontiera cu Austro-Ungaria; militar – demobilizarea Armatei Române cu excepția unităților care luptau împotriva Rusiei, îndepărtarea misiunilor militare ale Antantei; economic și administrativ – pretenții nedefinite, dar pe termen lung, continuarea administrației germane în Valahia.
Pentru a-i aduce pe români la masa negocierilor, aceste condiții urmau să le fie comunicate ulterior contactelor preconizate.
Guvernul român, în speță Primul Ministru Brătianu, încerca să contacteze reprezentanții Antantei în scopul obținerii aprobării tacite a acestora pentru participarea la negocierile impuse de inamici. Neințelegând contextul în care se găsea România, aceștia, reprezentanții aliaților, au venit cu propuneri extrem de periculoase pentru existența statului Român și a armatei sale.
În final, cu toate întârzierile generate de schimbările de Guvern, la 5 martie 1918, România a semnat pacea preliminară de la Buftea. De a doua zi a început punerea în practică a înțelegerilor convenite, în principal retragerea armatelor române din teritoriile ce aparțineau Austro-Ungariei, plecarea misiunilor militare de la Iași și demobilizarea imediată a unor unitați și mari unitați ale Armatei Române.
Momentul acceptării condițiilor de pace, sub semnătura Ministrului de Justiție Constantin Argetoianu, a fost extrem de greu, el afectând speranțele românilor exprimate la începutul războiului, acelea de întregire teritorială, pentru care se făcusera atâtea sacrificii.
Contrar cursului evenimentelor care se derulau, pentru România a avut loc un eveniment cu o semnificație istorică, menit să păstreze credința în împlinirea noastra națională. Evenimentul a avut loc la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Basarabia a hotărât unirea acesteia cu patria mamă.
De acum, speranțele noastre au devenit strâns legate de victoria armatelor Antantei în încleștarea de pe râul Marna. Amărăciunea care a survenit după pacea de la Bucuresti a păstrat în ea și o ușoară rază de lumină privind un posibil moment favorabil de ridicare din nou la luptă, ținând cont de faptul că Regele Ferdinand nu a semnat niciodată tratatul de pace încheiat în condiții samavolnice cu Puterile Centrale.
Victoria aliaților din 20 iulie de la Marna a constituit momentul renașterii Armatei Române. Astfel, la nivelul conducerii acesteiea s-au dat imediat instrucțiuni verbale de reorganizare, sub aspectul menținerii în activitate a militarilor și cadrelor de comandă cu experiență, tergiversarea predării armamentului stabilit să fie retras și în mod deosebit atenționarea ca acesta să fie armament vechi cât și acela pentru care nu se mai găseau muniții.
Aceste demersuri au fost accelerate în septembrie, când pe frontul din Balcani situația devenise extrem de critică pentru Puterile Centrale prin prăbușirea frontului bulgar, moment în care s-au luat măsuri urgente de pregătire a mobilizării armatei române în scopul reintrării ei în luptă. Planul de mobilizare prevedea două etape: prima pentru unitățile și rezerviștii din Moldova, iar a doua urma să se realizeze tot în Moldova, dar din rezerviștii care ajunseseră în Valahia, acestea urmând să intre în luptă după momentul completării efectivelor. Toate aceste instrucțiuni s-au transmis în secret.
După semnarea armistițiului dintre Antanta și Bulgaria, România a reintrat în planurile strategice ale aliaților , fiind chemată să participe la înfrângerea armatelor germane din sudul Dunării, din Transilvania, cât și la eventuale acțiuni comune în sudul Rusiei, împotriva bolșevicilor. Rolul crucial în includerea armatelor române în operațiile ofensive ale sfârșitului de an 1918 a revenit Generalului Berthelot care a cerut imperativ ca factorul politic și militar de la Iași să pună mâna pe arme și să intre în acțiune. Mesajul acestuia nu lăsa loc de interpretări: „Cer într-un mod foarte serios ca Armata Română să fie mobilizată imediat. Mai târziu va fi prea târziu”. Tonul folosit a avut darul să oprească ezitarea responsabililor români și să îi determine pe aceștia să ceară evacuarea trupelor germane din teritoriul dintre Dunăre și Carpați, în termen de 24 de ore, altfel acestea vor fi dezarmate.
Pe data de 10 noiembrie Guvernul Român a declarat război Germaniei, cu numai o zi înaintea încheierii armistițiului general.
În data de 12 noiembrie a sosit vestea oficială cu privire la încetarea războiului, dar pentru Armata Română a continuat mobilizarea pentru izgonirea trupelor germane, eliberarea Transilvaniei, precum și instalarea administrației Române în zonele ocupate anterior de inamic. În 26 noiembrie, o delegație militară în frunte cu Generalul Prezan s-a prezentat la Giurgiu, cartierul general, temporar, al lui Berthelot, unde s-a stabilit un plan de acțiune privind Dobrogea, Bucovina, Transilvania și în mod deosebit revenirea administrației românești la București, în frunte cu Regele Ferdinand.
Chiar dacă în ansamblu situația se clarificase, în sensul învingătorilor și învinșilor, pentru români ea rămânea incertă privind Transilvania, întrucât atât din punct de vedere politic cât și militar, statutul acesteaia era departe de așteptările noastre. Astfel, președintele american Wilson vorbise în ianuarie doar despre o autonomie a popoarelor din Dubla Monarhie, iar mai recent, în 13 noiembrie, în Convenția de la Belgrad, încheiată de Comandantul Forțelor aliate de la Salonic și guvernul ungar, linia de demarcație între forțele române și cele ungare se stabilise pe cursul râului Mureș, lăsând jumătate din Transilvania, Ungariei.
Sub presiunea evenimentelor, Guvernul Ungar a inițiat reforme democratice care vizau, printre altele, concesii importante minorităților în schimbul atașamentului acestora față de vechii stăpâni. Toate acestea s-au manifestat și în Transilvania, unde tensiunea politică atingea cote maxime, amplificând pericolul unor confruntări etnice violente. Pentru restabilirea ordinii, Consiliul Național Român a cerut grabnic intervenția Armatei Române care, la îndemnul părții franceze a înaintat, în luna decembrie, dincolo de râul Mureș, iar până la sfârșitul lunii ianuarie a ocupat aproape toată Transilvania.
De menționat un aspect foarte important legat de desfășurarea la 1 Decembrie 1918 a Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, unde românii transilvăneni au hotărât Unirea cea Mare cu Patria Mamă. Acest eveniment a fost pregătit în toată complexitatea sa de către Consiliul Național Român care, pe lângă problemele de natură politică, juridică, s-a ocupat și de cele militare prin gărzile sale, întrucât armata română atunci ieșea cu avanposturile din trecătorile Carpaților Răsăriteni.
Apariția în Ungaria a Republicii Sovietice condusă de Bela Kun a îngrijorat puterile aliate care, în momentul acela, au cerut Armatei Române să pătrundă în zona neutră, unde aceasta a înaintat până la sfârșitul lunii aprilie când a atins deja un aliniament pe malul râului Tisa. După câteva luni, mai exact în 20 iulie 1918, armata Română a fost atacată prin surprindere de Gărzile Roșii ale lui Kun, dar după 4 zile de lupte crâncene a respins atacul și și-a croit drum liber până la Budapesta, unde a intrat pe data de 3 august. Ocupația a durat până în noiembrie când trupele române au revenit pe teritoriul național și astfel luau sfârșit ultimele conflicte militare în zona Balcanilor, generate de Primul Război Mondial.
Încetarea focului n-a însemnat imediat și pacea. Focul s-a mutat cu adevărat, pentru națiunile mici, aliate sau asociate Antantei, la Conferința de Pace de la Paris, unde marile puteri învingătoare își urmăreau doar propriile interese, sfidând înțelegerile convenite cu aliații lor mai mici. În această situație se găsea și România alături de Polonia, Cehoslovacia, Serbia, Croația și celelalte state din Balcani, ale căror drepturi și aspirații nu se mai bucurau de respectul cuvenit.
România a participat la consfințirea acestor drepturi pe câmpul de luptă, cu întregul său potențial uman și material, iar pierderile sale, dacă ne referim doar la cele umane, sunt impresionante: 340000 de morți și dispăruți, 75000 de mutilați și 200 000 grav răniți, ceea ce reprezintă peste 1/10 din populația țării. În acest bilanț dureros ne regăsim și noi osicenii cu cei peste 100 de morți și dispăruți pe câmpul de luptă sau în lagărele de prizonieri de pe teritoriile inamice.
ROMÂNIA MARE reconstituită în hotarele sale istorice reprezintă ALTARUL SFÂNT, pentru care s-au produs aceste jertfe, care de-a pururi nu trebuie uitate.

Notă: În următorul număr al revistei RADĂCINI vor fi publicate numele, data și împrejurările în care s-au stins străbunii noștri plecați în luptă să dea neamului ROMÂNIA de astăzi.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/06/marea-unire-sfatul-tarii-la-unirea-basarabiei-cu-romania.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/06/marea-unire-sfatul-tarii-la-unirea-basarabiei-cu-romania-150x150.jpgIon SurduCENTENARUL MARII UNIRIRomânia în labirintul primului război mondial Pentru guvernul român și armata sa, anul 1918 a început cu aceleași amenințări și incertitudini provocate de revoluția din Rusia din luna noiembrie 1917. Urmare a acestor evenimente operațiile militare de avengură în spațiul nostru de interes au trecut în plan secund, ele fiind...Osica de Sus