Linia Mare ține de o geometrie socială. Ea este coloana vertebrală, cea care susține toată structura satului. Este altceva șoseaua care trece dinspre Caracal către Slatina și care ar fi un fel de dispecerat al „externelor”. Aceeași funcție o îndeplinește și calea ferată, care are ca punct fix stația CFR. Tot un fel de stație era și cârciuma „la Florică”, unde se punea la cale, la o bere (de fapt, la mai multe), cu nesfârșite pertractări, soarta lumii. Deasupra, la etaj, era „cooperativa” – un magazin universal la care, pe vremea „de tristă amintire”, se practica un fel de troc: dacă voiai să cumperi ceva trebuia să plătești cu boabe de grâu sau de porumb.
Linia Mare se întinde între două biserici, cea din Deal și cea din Vale, sau de la Liceul Teoretic până la Școala din Vale, ori de la casa poetului Marian Drăghici până la cea a profesorului (și directorului) Gheorghe Lixandru (colegul meu de la Liceul „Ioniță Asan” din Caracal).
În peste un deceniu, cât am fost profesor în Vale, am mers de nenumărate ori, pe căldură, pe ploaie și ninsoare, pe caniculă, de-a lungul frumoasei Linii Mari, înălțată față de casele care o bordează, străjuită de șanțuri pentru scurgerea apei. Am fost însoțit, de cele mai multe ori, de bunul prieten Ilie Pițigoi, profesor de biologie, purces, din păcate, la cele veșnice. Când ne grăbeam, foloseam o „linie” mai scurtă, prin zona numită Modorani, trecând prin fața casei unei familii renumite, Polizu. Mai există, în partea de jos a satului, Linia Târgului, dar și altele, precum Linia Curții, Linia Școlii, Linia Bisericii (după repere topografice) și Linia Mărculești, Linia Iepurești, Linia Polizu, Linia Mogoș etc. (după repere onomastice).
Cu Ilie, cu Paul (Pali) Matiu, cu Verginia și Dan Lăpădatu, cu Gheorghe Lixandru, am făcut un timp navetă grea la școala din satul Greci, aflat la circa 5 km. de Vlăduleni. De cele mai multe ori mergeam pe jos, dar când vremea era frumoasă, foloseam biciclete, pe care le adăposteam lângă gară, în curtea domnului învățător Bebe Marcu, un dascăl de excepție și un om înțelept și foarte cumsecade.

Pe Linia Mare, la jumătatea drumului, locuia colega noastră, profesoara de limba franceză Cecilia Păun, care ne invita adesea la câte o cafea „discutată”, iar popasurile la ea se transformau în prelungite dezbateri pe teme culturale, literare, filosofice. Cici era inventivă, avea umor, avea o energie debordantă. A avut ideea să pună în scenă piesa O noapte furtunoasă, care a repurtat un mare succes și care a relevat talentul ei regizoral, și pe cel actoricesc al unor colegi și prieteni, Steluța Marcu, Gina Dinu, Liliana Alexandrescu, Paul Matiu, Teo Vanda, Gicu Mustață, subsemnatul.
Dincolo de Linia Mare, urmează Zăvoiul. De mari sărbători sau de Ziua Învățătorului, aveau loc acolo petreceri care se prelungeau până seara târziu. Nea Ion, de la Școala din Vale, pregătea la grătar fripturi îmbietoare, doamnele făceau, într-o căldare de aramă cositorită, o mămăligă uriașă, cumpăram brânză, roșii, ardei, bere. Participau, cu jumătățile lor, profesori de la ambele școli. Bărbații jucau fotbal, doamnele își povesteau, schimbau impresii, se cânta.
De la Regie, când rămâneam fără bani, am fumat împreună cu Pali Matiu frunze de tutun (Virginia) oferite de un prieten, mărunțite și răsucite în foi de ziar rupte dreptunghiular (preferam „România liberă”). Fumam și lăcrimam, fiindcă fumul era foarte iute. De mult timp m-am lăsat de acest nesănătos viciu.
Naveta nu era ușoară, dar ținea de existența noastră, devenise un act familiar, cotidian. O realizam cu trenul, iar după ce acest mijloc fusese redus, din motive de economie, circulam, „la ocazie”, cu automobile, camioane, chiar marfare. Dintre navetiști făceau parte doamna Ana Scarlat, Mimi Mustață, Georgeta Dulea, Ilie Pițigoi, Vasilică Mierlăcioiu, nea Jeane Nicolau și alții. Nea Ilie (toți îi spuneam așa, deși era de o vârstă cu noi) era un pasionat rezolvitor de rebusuri. O figură pitorească era nea Mitică Buzatu, navetist și el, șeful Bazei de Recepție Cereale, aflată în perimetrul gării. Pe părintele Nicolae Târcă îl întâlneam adesea. Urca în tren la stația din Fălcoiu. Ținea pe umăr un ciumag la capătul căruia avea agățată o trăistuță. Mi-a povestit că a stat „în gazdă” la închisoarea din Aiud, împreună cu Bartolomeu Anania (viitorul mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului). Mi-a rămas o vorbă de-a sa: „Comuniștii nu se vor potoli până când nu vor spânzura ultimul popă cu mațele ultimului boier”. Remarcabil, cu o ținută distinctă și exigentă, foarte devotat profesiei a fost doctorul Voicu Dobre. Ca și părintele Târcă, era un om curajos, de o mare demnitate. Mi-a spus, în anii ’80, că Partidul Comunist era o sectă.
Extrapolând, fiecare om își are Linia lui Mare, pe care se perindă, pe care sunt proiectate valorile sale cardinale și prietenii aleși. Pe lângă cei pomeniți, un loc special îl ocupă Marian Drăghici (care, atunci, era profesor în Deal, la Liceu), pe care îl întâlneam adesea, împărtășind aceleași gânduri, fiind mobilizați de idealul poetic. La fel, între prietenii dragi se află sociologul și omul politic Paul Popescu, profesorul și scriitorul Nicolae Drăghici, profesorul Mărinică Sulger, directorul Școlii din Vale, scriitorul și publicistul Nicolae Coande (care pe vremea când predam la Osica era un copil), regretatul Neluțu Ciocan, primar și fervent monarhist și alții.
Când citea, când povestea, Ion Creangă întreba auditoriul de la Junimea ce variantă a textelor să folosească: pe ulița largă sau pe ulița strâmtă. În primul caz, lipsea cenzura lexicală, spunându-se direct lucrurilor pe nume (este vorba de „textele corozive”), în al doilea caz, se folosea exprimarea convențională, de bun simț. Ioan Petru Culianu amintește despre puntea adevărului dintr-un text medieval: când trecea peste ea un om drept, virtuos, se lărgea, devenind confortabilă, iar în cazul unui mincinos, se îngusta până la subțirimea unei săbii, tăindu-l pe cel în cauză.
Linia Mare din comuna Osica de Sus este o cale de acces-evadare deschisă, aflată la vedere, o vitrină, având memorie, expunând drumurile destinale ale fiecăruia. Pe parcursul ei, unii dintre pietoni îmbătrânesc, apoi dispar, alții noi le iau locul, în chip inexorabil. Rămân însă vii amintirile celor care au fost pe Linia Mare.
Revista „Rădăcini” (nume deosebit de inspirat, evocativ) este și ea alt fel de Linia Mare, salvând o lume care nu trebuie uitată.