Invitat, Ștefania Polizu

(motivație, chestionar, notă)

Motivație

Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.
Vă propun s-o scriem acum, împreună.
La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, să-și înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.
Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.
Toate la un loc se numesc patrimoniu.
Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.
Trebuie să recunoștem: e o datorie, nu un moft.
Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.
Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul

Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații, surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?
2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?
3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?
4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?
5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?
6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?
7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?
8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?
9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?
10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?
11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?
12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

Notă
Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.
Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.
Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.

Vă mulțumesc.
Text și chestionar de Marian DRĂGHICI

Ștefania Polizu
Ing.dr.

Al treilea copil într-o familie numeroasă, cu patru fete (I)

Primăvara lui ‘55 a adus o rază de bucurie, dar și o ușoară resemnare în casa familiei Polizu din Osica de Sus, prin nașterea, la 3 martie 1955 a celei de-a treia fiice, Ștefania Polizu. M-a adus așadar pe lume primăvara, spre bucuria părinților și a bunicilor. Din poveștile Mamei am înțeles că ea era pregătită să aibă o a treia fetiță, dar la nume nu se gândise încă, probabil să nu-și descurajeze soțul! Venirea mea în familie era mult așteptată de Tata, care dorindu-și foarte mult un băiat, își indusese ideea că voi fi băiat, pe nume Ștefan. Așadar, Mama, ajunsă la Casa de Naștere din comună, își făcea curaj să marcheze momentul, asistată fiind de moșica Dinti, sub supravegherea domnului doctor Voicu. Dimineața, spre orele 300, a sosit pe lume o fetiță negricioasă și urâțică care nu a trezit mare entuziasm. După ce totul se derulase cum trebuie, Tata a exclamat dezamăgit: «…iar fată, domnule doctor…!». Domnul Doctor, văzându-l pe tata realemente trist, îl întreabă ce nume dorește să-mi pună, iar răspunsul lui tata a fost: «dacă era băiat, trebuia să-l cheme Ștefan… dar acum nu știu, cum vreți dumneavoastră». Inspirat, domnul doctor i-a dat curaj lui tata și m-a botezat de la naștere: «…lasă, Domnu’ Polizu că o să vezi ce mândru vei fi de fata aceasta; hai s-o cheme Ștefania și să-i spunem Fila, ca pe fata mea cea mică». Așa am purtat eu numele Filei, fata domnului doctor și, de fiecare dată când acesta mă întâlnea glumea cu mine pe seama asta. Se pare că starea de spirit a lui Tata s-a schimbat, și așa am devenit eu ’’băiatul lui Tata’’. Pentru Mama, care adora copiii, am devenit a treia fată a ei și a început să mă iubească necondiționat în ciuda faptului că un bebeluș negricios și urâțel cam greu putea trezi exaltare în căminul familei! Cu numai un an înaintea mea, la 21 ianuarie 1954, se născuse sora mea Jana, de o frumusețe ieșită din comun, o fetiță vioaie, blondă, cu părul cârlionțat și ochii verzi. Bunicii din partea Tatei, Polizu Diogen și Polizu Dumitrana, o divinizau! Bunicul meu, Tataie, este cel care i-a dat numele Ioana, zis Jana, nume ce venea de la prima lui soție, care decedase prea devreme și pe care n-a încetat s-o iubească toată viața. Așadar, Jana avea o valoare bine stabilită în familie și un loc particular în inima lui Tataie. Iar eu am înțeles bine asta, așa încât toată copilaria mea nu am îndrăznit niciodată să-i iau locul. Întelegeam că o aveam în fața mea pe Jana,iar anii copilăriei noastre s-au împletit mereu. Amândouă o adoram pe sora noastră mai mare, Nana, născută Marica Elena, la 12 decembrie 1948. Nana rămâne cea mai aleasă soră ce a existat vreodată. Ea a plecat într-o lume mai bună acum patru ani, dar spiritul ei măreț mă urmărește mereu. Fiind mai mare cu șase ani și jumătate, Nana a însemnat pentru mine, Sora cea Mare de care îmi plăcea să ascult, fiind mentorul copilăriei și adolescenței pentru mine și Jana. Tabloul familial s-a completat trei ani mai târziu, la 6 decembrie 1958, când, în ziua de Sf. Nicolae s-a născut sora noastră cea mică, Polizu Alexandrina, Luxa. De-o frumusețe și gingășie rară, Luxa a luminat casa prin venirea ei pe lume și, mică fiind, ca și adultă dealtfel, a împrăștiat în jurul ei numai bucurie, cântec și voie bună. N-aș vrea să dau uitării pe cea de-a cincea soră din familia noastră, Doina, născută în 1960. Din păcate, la cele patru luni de viață, a zburat la ceruri cu aripile-i de înger lăsând o durere neștearsă în sufletul mamei. Pentru noi, copiii, era o pierdere de neînțeles; o nedumerire ne cotropea pe toți însoțind sicriul mic, purtat pe umeri spre cimitir de Neica Lele al lu’ Șopîrleanu. Așadar, cinci fete născute și patru rămase în viață în familia lui Marica Constantina și Polizu Constantin.
Se vede bine că mama și-a păstrat numele de domnișoară. Este o istorie tristă în spatele acestui adevăr! Mama și Tata nu au fost cununați civil și nici religios, ceea ce nu i-a impiedicat să fie părinți exemplari și o familie strâns unită în jurul valorilor moral-creștine. Printr-o astfel de atitudine, credeau ei în 1948-1949, că vor diminua batjocura confiscărilor făcute de comuniști, sperând să salveze moștenirea bunicului matern, Marica Marin, poreclit Sămânță. Dar mai ales, să nu intre și ea, Mama, în vârtejul persecuției la care era supusă familia Polizu. Îndrăzneți oameni pentru vremurile acelea! Mama nu era deloc o persoană materialistă, dar pentru ea strânsura de-o viață a tatălui ei, Sămânță, avea valoare de patrimoniu. Cu excepția Nanei, noi, copiii nu am avut șansa să-i cunoaștem pe părinții mamei: tatăl, pe care cu toții îl numeam Taica, și bunica maternă, Maria, căreia îi spuneam Muiculița. În ciuda faptului că nu i-am prins în viață, le-am purtat o permanentă prețuire. Din istorisirile Mamei ne-a rămas și nouă înrădăcinat respectul pentru hărnicia și destoinicia lor, dar și pentru toate valorile ce lăsaseră în urmă. În amintirea întregii familii, Sămânță rămâne un personaj aparte. Băiat al lui Voicu și al Mariei Marica, rămas orfan de tânăr, și-a chibzuit viața cu multă dibăcie alături de mama sa. Deși nu avea școală, înzestrat cu o inteligență deosebită, dar și cu un spirit întreprinzător ieșit din comun, profilul lui de bun negustor a început să se creioneze ca marghidan. La vârsta de 16-17 ani și-a pus în spate tolba cu mărunțișuri și a început să facă negustorie ambulantă străbătând Osica de Sus și satele din jur: Osica de Jos, Roșieni, Dobrun… După câțiva ani, a strâns ceva bani și a început să cumpere pământ. Apoi, prin căsătorie cu Maria, agoniseala lor a sporit, căci Muiculița avea ca zestre salbă și galbeni cumpărați cu banii strânși din munca ei la Regie. A venit Marele Război și, în 1916, ca toți tinerii satului, Taica s-a înrolat în război. Acolo a avut norocul să trăiască printre oameni înțelepți. Cu spiritul său voluntar în a dezlega multe și a-i ajuta pe cei în nevoie, tânărul cu mintea ageră făcea primii pași în școala vieții. Era în linia din spatele frontului și se ocupa de caii și caleașca comandanților. Acolo a fost remarcat de Boierul Balș. Treptat, pentru tânărul Marica Marin, Boierul Balș a devenit mentorul său, iar familia Boierului l-a ajutat în mod deosebit de-a lungul vieții. Grație învățăturilor boierului, pentru soldatul Marica linia frontului devenise și școală; așa a învățat să citească și să scrie. Sfârșitul războiului Taica l-a primit descumpănit! Cu lacrimi în ochi i se adresa la plecare boierului: «Și-acum, boierule, eu ce-am sa fac ?!». Boierul Balș l-a îmbărbătat și i-a dat un ajutor bănesc spunându-i: «Marine, acum știi să faci multe, iar cu banii ăstia du-te acasă și apucă-te de negustorie, căci ai dar de la Dumnezeu.» Cu banii în chimir, cu recunoștința în suflet și cu învățăturile boierului în minte, dar și cu o dorință mare de a răzbi în viață, Sămânță a cumpărat două perechi de boi din Bucovina și a venit pe jos, cu o căruță și patru boi, până în Oltenia, la Osica de Sus. Ajuns acasă, și-a regăsit mama și soția care în timpul acesta munciseră pământul ce-l aveau și crescuseră prima lor fată, Marioara. A vândut o pereche de boi și salba nevestei și a început să investească deopotrivă în negustorie, dar și în pământ. Dar, dincolo de strădania gospodărească, în casa Boierului tânărul Sămânță încercase să deslușească misterul vieții trăite sub semnul educației, prin învățătură și știință de carte. Își dorea ca fetele lui să-nvețe ca fiicele Boierului! Pe măsură ce gospodăria sporea făcea tot ce-i stătea în putință ca cele două fete să crească cu dragoste de carte. Astfel, după școala primară terminată la Osica, fata cea mare, Marioara, a mers să învețe la școală în Cernăuți, unde a urmat și liceul și Facultatea de Litere. În 1923 s-a născut mama, pe numele ei Marica Constantina, care creștea frumos sub mentoratul surorii mai mari, Ţaica, cum îi spunea ea. După școala primară terminată la Școala din Vale, Mama a urmat gimnaziul la Școala de Fete din Caracal cu regim de pensionat și apoi Școala Normală de Fete, tot din Caracal, în același regim. Între timp, o boală necruțătoare la acea vreme, pneumonia, a curmat viața Marioarei și astfel, la 17 ani, mama trecea printr-o cruntă suferință. Această dispariție a avut un impact enorm asupra lui Sămânță a cărui inimă s-a frânt, cum spunea Mama. A decis ca Mama să nu mai continue școala, sperând astfel ca nimic și nimeni nu-i mai poate lua fata. De atunci, viața lui Sămânță și ai lui a stat sub semnul suferinței. Iar pentru mama, neterminarea școlii (mai avea un an) a însemnat regretul vieții ei. Dar poate însăși această neîmplinire a făcut să se înfățișeze destinul Mamei! Altfel cum l-ar mai fi cunoscut pe Tata, și cum ar fi arătat tăria și neînfrângerea în fața unei vieți atât de nedrepte?! Cum ar fi putut păstra spiritul ei plin de finețe și umanism chiar și atunci când pierduse totul?!
Tata s-a născut în 1919, în satul Greci, comuna Osica de Sus, fiu al lui Polizu Dumitrana (Matilda) și a lui Polizu Diogen. Nici unul dintre părinții tatei nu erau osiceni sau greceni la origine. Bunicul, Polizu Diogen s-a născut la Calafat, fiu al Speranței, (provenind din familie de viță nobilă) și Leonida Polizu. Familia Speranței și a lui Leonida Polizu a avut trei fete (Dacia, Ștefania și Alexandrina) și trei baieți (Diogen, Marin și Haralambie). Destinul lor a fost sinuos și nu e locul aici să-l descriu. Rețin doar faptul că în urma unei drame, Diogen și Marin s-au așezat în regiunea Olteniei, au întemeiat ferme și au instalat o moară la Fălcoiu. Peste câțiva ani moara a luat foc, iar Marin s-a mutat la Craiova în timp ce Diogen s-a stabilit în Greci, în urma căsătoriei cu Ioana. Rămasă orfană de ambii părinți, Ioana a fost crescută de mătușa ei. Începuseră să prospere când Ioana a fost răpusă de pneumonie, iar Tataie a rămas în suferință în Greci alături de mătușa Ioanei până când aceasta a murit. Apoi și-a refăcut viața alături de Matilda Bălănescu, fata preotului Ion Bălănescu din Cioroiu. Au avut împreună doi copii, Costică și Jana. Mamaie de mică rămăsese orfană de mamă alături de alți patru copii (Marița, Vasile, Dumitru, Manda). Ea fiind cea mare a întrerupt școala și a ajutat ca o mamă la creșterea surorii și fraților ei. Un băiat a urmat Școala Normală, iar ceilalți doi Școala Agricolă. Mamaie era o femeie frumoasă și de-o hărnicie ieșită din comun; pentru mine ea rămâne cea mai harnică și pricepută femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Era conștientă de frumusețea ei și asta reieșea din poveștile despre balurile din tinerețe, când era aleasă Regina Balului. Dar și din temeinicia cu care își întreținea frumusețea. În ciuda faptului că muncea de dimineața până seara, primăvara își găsea timp să meargă în pădure unde aduna muguri de plop și plante din care prepara alifie pentru întreținerea părului și a tenului. Știa să prepare cele mai bune mâncăruri și cei mai pufoși cozonaci. Își iubea enorm copiii, iar dintre nepoți a adorat-o pe Jana. Pentru mama avea permanent o atitudine de protecție și de respect. Când erau treburi gospodărești necesitând mai mult efort, o auzeam adesea zicând: «lasă, Constanțo, că fac eu asta!» Același respect, dublat de o simpatie anume, o purta Mamei și Tataie. O prețuia pe Mama pentru finețea ei de spirit și o încuraja în clipele grele ale familiei. Când Mama cădea bolnavă (și se întâmpla adesea când noi eram mici) veghea la capul ei, încurajând-o. Mă gândesc că familia Polizu își datora continuarea vieții lor într-un cămin familial, bunătății Mamei. Tataie, prin inteligența și cultura lui, a fost, cât a trăit, părintele întregii familii. Chiar și când a rămas orb, Tataie avea mereu un cuvânt de spus, un sfat, o idee, în timp ce se bucura de tot respectul familiei. Noi, copiii, îl adoram! Fiind un bunic bun și blând, dar și un desăvârșit pedagog, Tataie se adresa fiecăruia pe măsură. Avea o educație aleasă și vorbea frumos franțuzește. Știa atâta istorie! De la Tataie am învățat despre regii României și, micuțe cum eram, insista să învățam să pronunțăm numele Primului Rege, Carol de Hohenzollern. Atunci când Tataie ne răsfăța sau ne spunea povești, Jana se urca pe genuchiul drept, iar eu pe cel stâng, niciodată altfel. Surprizele (dulciurile îndeosebi) pentru mine le păstra în buzunarul stâng al hainei lui, în timp ce Jana le căuta în buzunarul drept. Așa am crescut toată copilăria, sub blândețea și dragostea lui Tataie, fără să mă fi supărat vreodată.

În ciuda faptului că eram o familie numeroasă și cu multe dificultăți, în casa noastră nu au existat conflicte majore. De fapt, cred că erau atât de multe greutăți încât nu aveam decât șansa de a fi uniți în fața vieții. Tata muncea de dimineața până seara în meseria lui. Mă opresc puțin la chipul Tatei așa cum îl percepeam eu în copilărie. Un bărbat frumos și bun și un Tată devotat care își împărțea timpul între familie, meserie și hoby. De fapt, Tata era un om pasionat de tehnică în domeniul electric sau mecanic. Era pasionat de automobile, motociclete și vânătoare. Fără să fi făcut multă școală, avea talent tehnic și era un inovator înnăscut. De fapt, Tata a avut șansa să crească pe lânga tatăl său care avea o pregătire tehnică solidă și care își dedicase toată viața lui acțiunii de mecanizare și modernizare în agricultură. Legătura dintre ei ca tată și fiu s-a consumat îndeosebi în acest plan. În plus, Tata a făcut cinci ani de război și s-a instruit în telecomunicații alături de nemți, pentru care avea un respect deosebit. Din război, tata ne povestea despre cât de multe a putut să învețe și să facă. Despre zilele sângeroase evita să povestească, în afara de povestea de la Cotul Donului. Avea un simț de orientare în teren extraordinar și bogate cunoștințe de istorie modernă și geografie. Ca și în cazul lui Sămânță, războiul a fost pentru Tata școală tehnică, dar și școala vieții. Și tot în război, în luptele din Rusia învățase pe viu ce este comunismul pe care l-a urât din toată ființa lui. Spre sfârșitul războiului își dăduse seama de urmările ce-aveau să vină după intrarea rușilor în țara noastră. Împreună cu un prieten ar fi vrut să nu se mai întoarcă acasă și să plece în America. I-a cerut consimțământul tatălui său care i-a răspuns descurajându-l: «…familia noastră a construit România, nu a trădat-o niciodată..» Tata s-a întors, și după trei ani au urmat arestările și prigoana! În loc de medalii, cum ar fi trebuit să primească, eroii nostrii au primit ani grei de suferință și foamete. Am vizionat multe documentare în care țări ale lumii (Franța, SUA, Canada) își elogiază veteranii. De fiecare dată plâng și nu mă pot opri la gândul că viața Tatei ca și a colegilor săi de leat a fost tare nedreaptă. Iar astăzi ne întrebăm de ce am ajuns aici! Tata a trăit în nedreptate și suferință, dar niciodată nu a încetat să iubească România. Oricâtă conotație comunistă avea parada militară de la 23 August, și în ciuda faptului că nu agrea denumirea comunistă a zilei, tata privea la televizor întreaga prezentare a armelor și plângând, intona cântece patriotice. Respectul lui pentru armată, ca simbol și apărător al națiunii a rămas neclintit.

Când am plecat în Canada, împotriva voinței lui, mi-a dat binecuvântare și mi-a spus printre lacrimi: «familia noastră a construit România, nu a trădat-o niciodată…» Apoi, ca și când ar fi înțeles decizia noastră a adăugat: «Ai grijă pe unde te duci, să nu mă faci de râs!». Au fost ultimele vorbe pe care Tata mi le-a spus privindu-mă în ochi, apoi m-a sărutat pe frunte. Peste doi ani, s-a dus în lumea drepților! Ultimul cuvânt înainte de a-și trage sufletul a fost numele meu, Fila. Sigur, a încercat să mă aștepte, dar forța fizică nu l-a mai ajutat. Eu nu am fost la înmormântare!Cu speranța că-n Lumea Drepților Tata și-a găsit locul de care nu a avut parte în lumea noastră, încerc să-mi alin singură tristețea spunându-i deseori că nu l-am făcut de râs! Apoi, El mă îmbărbătează și-mi spune să nu-mi fie frică! Da, Tata a fost un neînfricat. Curajul și spiritul său inovator îl făceau de neclintit! El trebuia mereu să găsească soluția, să rezolve problema tehnică. Și, pe măsura curajului, purta cu el un romantism și un sentimentalism aparte! Era foarte drăguț cu mama și o respecta mult pentru pregătirea ei și pentru faptul că se ocupa de educația noastră. Puținul timp pe care îl petrecea cu noi ca părinte ne cânta, ne desena portrete și, în zile de sărbătoare, ne învăța să jucăm. Horele lui preferate erau Banul Mărăcine și Hora Unirii, pe care le juca alături de noi, în dimineața de Crăciun, în jurul Bradului. Un semn de grijă părintească era și atunci când nu ne lăsa să greșim. Tata nu ne-a bătut niciodată! Ne pedepsea făcând instrucție cu Jana și cu mine, atunci când greșeam. Alergam, ne aliniam, stăteam drepți cu mâinile ridicate, și-apoi cu mâinile întinse în față. Apoi, după câteva minute bune de instrucție ne ruga să ne cerem iertare și să promitem că nu mai facem prostii. Copiii de pe linie priveau printre gard și se amuzau grozav! Jana era prima care cerea iertare și promitea și, astfel, pleca la joacă pe linie cu copiii. Eu rămâneam plângând! De multe ori mă salva mama care mă îndemna să-mi cer și eu iertare, iar eu, suspinând, îi spuneam că nu pot să promit, căci știu că o să fac prostii din nou. În final, Tata mă ierta și-mi repeta să nu mai fac asemenea greșeli! Sunt adult și când îmi dau seama că am greșit mă gândesc la iertările lui Tata din copilarie și regret că nu mai are cine să mă certe pentru ca apoi să mă ierte! Mama nu ne bătea nici ea însă era foarte severă în luarea unei decizii. Când Mama spunea NU era nu, și-atât. Deși firavă, degaja o forță interioară ce se revărsa asupra noastră, a copiilor! Căci altfel cum să ții piept la patru fete!? Pentru mama, NOI, fetele, am fost sensul vieții ei. S-a ocupat mult de educația noastră și tot ce învățase ea la Școala Normală încerca să ne transmită nouă. Până spre sfârșitul gimnaziului nu exista întrebare la care mama să nu știe să ne răspundă, iar atunci când nu știa încerca să facă tot posibilul pentru a ne fi de ajutor. Mama a fost ființa care ne-a insuflat dragostea de învațătură și dorința de a-ți pune spiritul la încercare. Îndemnul la învățătură venea din vorbele ei înțelepte: «Bogăția materială o poți pierde într-o noapte, cum a fost cazul tatălui vostru și al meu. Ce-ai acumulat prin învățătură rămâne în capul tău și numai moartea te va despărți de această bogație». Este lecția cea mai de preț pe care ne-a predat-o mama. Și, nu în ultimul rând, Mama ne-a cultivat respectul pentru o meserie pe care să o iubești și s-o practici cu plăcere, dându-ne exemple din viața din Osica (Tanti Marioara Croitoreasa, Tanti Ghița Croitoreasa, Nea Florea Frizerul). Ne amintea mereu că, dacă vrei să fii respectat, trebuie să te respecți pe tine însuți. Mama ne uimea cu umansimul și puterea ei de a depăși egoismul și interesul de moment ! Adesea, când nu prea înțelegeam îndemnul, Ea ne spunea: «Și ce dacă el/ea a greșit !? Fii tu mai cu cap și lasă de la tine ! ….Heei, mamă, să faci rău este cel mai ușor, să faci bine este greu. Așa că, dacă poți face bine la cineva, fă-l, nu mai sta pe gânduri!». Aceasta era filozofia ei! Trebuia să fii tolerant și să ajuți pe cel mai în nevoi decât tine, oricât de strâmtorat ai fi! Și dacă am auzit de cineva care să nu fi avut probleme conflictuale cu nimeni, acea persoană e Mama. Da, Mama nu s-a supărat cu nimeni, niciodată! Am încercat să învăț cât mai multe de la Mama, dar nu toate mi-au ieșit!

Despre Domnișoara Educatoare și Domnul Învățător

Pe Domnul Ene, Învățătorul meu drag, nu l-am uitat niciodată. Și totuși mi se pare necesar ca, înainte să ajung la anii de școală, să mă opresc puțin la Grădinița din Vale. Și nu doar să-mi amintesc de primii mei pași spre educația preșcolară ci, mai ales, s-o evoc pe minunata mea educatoare, Domnișoara Jana Băjenescu. Sub îndrumarea domniei sale, la vremea când încă nu împlinisem trei ani, am început să îndrăgesc a învăța, de la poezii la scenete, scris și desenat, jocuri și balet, dansuri și cântece. Cadrul dinamic pe care dumneaei îl creea în sala de clasă în fiecare dimineață, mă stimula și trezea în mine o stare plină de entuziasm! Dar și de autodisciplină, căci Domnișoara nu ne impunea niciodată ceva. Zâmbetul, privirea ei luminată și energia ce o degaja în fața noastră, a copiilor, mă determinau să fiu mereu prezentă și activă. Și azi am convingerea că, dacă primele trăiri de iubire le-am simțit pentru mama, prima dragoste pentru un dascăl a fost pentru Domnișoara Educatoare. Domnișoara Băjenescu rămâne îndrumătorul copilăriei mele preșcolare; alături de mama este făptura care mi-a trezit gustul pentru educație, dorința de adevăr, îndrăzneala de a-ți pune întrebări și căuta răspunsuri, acel DE CE de copil ! Zi de zi făceam tot posibilul să ajung la grădiniță și să cresc sub privirea-i caldă și zâmbitoare.
În vara lui’ 62, după bâlci, mama mă anunța că-l voi avea învățător pe Domnul Ene Marin, cel mai bun învățător, a continuat mama. Eram tare bucuroasă la auzirea acestei vești, dar o umbră de tristețe s-a așternut în privirea mea, căci trebuia să mă despart de Domnișoara Băjenescu. Începutul anului școlar a fost frumos și, pe masură ce înaintam în trimestru eram bucuroasă că Domnul Învățător îmi acorda încredere, iar eu încercam să fac față. De fapt având un dascal ca Domnul Ene, copilul din mine a învățat să iubească școala și, cu timpul, să identifice în școală o oază de năzuință. Sub călăuza dumnealui, am învățat să îndrăgesc clasa din care făceam parte, colegii de clasă și încet, încet, să-mi asum responsabilități la nivel de clasă. Silueta înaltă a domnului Ene profila în jur o autoritate interioară evidentă! Îl văd plimbându-se printre rândurile de bănci, pedant și elegant, uscățiv și cu trăsăturile distinse ale feței! Domnul Ene avea un fel de a fi și, de fiecare dată, purta un anume gest pentru fiecare copil. Blând, dar exigent, adept al disciplinei fără a ne impune ceva, ocrotitor cu fiecare, dar nepărtinitor, Domnul Ene rămâne pedagogul ideal. A făcut din clasa noastră de 36 de copii o clasă model. Copiii proveneau din diverse familii și straturi sociale. Mulți părinți erau binecunoscuți domnului învățător, alții erau chiar apropiați. Și totuși, niciodată, dar niciodată, nu a privit vreun copil ca pe fata sau băiatul Cuiva, ci ca pe elevul ce se prezenta în clasă. Cu o mare dragoste pentru copii își deschidea spiritul lui nobil în fața fiecărei priviri nevinovate, speriate sau încrezătoare, încercând să dăruiască fiecăruia ce i se potrivea mai bine. Măsurile disciplinare erau aplicate cu autoritate atunci când situația o cerea și, de multe ori, aplica sancțiuni la nivel de clasă, învățându-ne astfel să ne asumăm responsabilitatea rămânând solidari. Pentru cei mai năzdrăvani mai folosea, destul de rar, și măsuri coercitive, dar niciodată nu subestima vreun copil în fața clasei. Cerințele erau parcă măsurate pentru fiecare copil, determinându-l pe fiecare dintre noi să creadă că poate fi cel mai bun, și astfel creștea încrederea în noi. Dacă am îndrăgit școala și colegii de clasă este datorită Domnului Învățător. Și tot sub îndrumarea sa am deprins rostul organizării unei clase, a unui eveniment, necesitatea ajutorului colegial, dar și simțul responsabilității și al competiției meritorii. Îndrumându-mă ca pe un elev al său, Domnul Ene a fost pentru mine primul deschizător în drumul spre învățătură și cunoaștere.

Dascălii care mi-au călăuzit pașii

Nu au fost puține momentele din viață dedicate memoriei unui profesor, conștientă fiind că individul din mine este rezultatul dedicației unor dascăli ce au contribuit în anumite momente sau circumstanțe la evoluția mea în anii de școală.
Rămân recunoscătoare tuturor profesorilor ce m-au învățat, căci fiecare și-a pus amprenta în drumul meu spre devenire ! Pentru unii din dascăli am rămas cu un atașament anume și ei sunt icoane ale copilăriei și adolescenței mele! Școala gimnazială a debutat la Școala din Vale, clasa a cincea fiind ultimul an petrecut acolo. Parcursul clasei a cincea este legat de Domnul Marcu Alexandru. Deși învățător de profesie, domnul Marcu ne preda Istoria Antică și era dirigintele nostru. Una din calitățile inconfundabile ale Domnului Marcu era vocația sa de a descoperi talentul artistic al fiecărui copil și capacitatea de a organiza și pregăti evenimente artistice deosebite. Grație Domnului Marcu a funcționat și în generația mea Orchestra Pionierilor, din care făceam și eu parte. Munca era asiduă și dincolo de faptul că nu toți copiii recrutați erau foarte talentați, știa să ne așeze pe fiecare la locul potrivit, fără nici un fel de părtinire. Grație Domnului Marcu am început să conștientizez darul meu pentru oratorie, la vârsta aceea recitatul de poezii. De la dumnealui am învățat că, un copil, pentru a se dezvolta armonios, are nevoie nu numai de performanțe școlare ci și de activități parașcolare. Apoi, mamă fiind, am aplicat această învățătură în cazul copiilor mei și am înțeles și mai mult că, descoperind talentul unui copil îl ajuți să zboare, să fie el însuși. Dealtfel, în opinia mea, fiecare copil este ca un aglomerat de aur ascuns în nisip. Pe măsură ce, cu grijă și măiestrie, reușești să îndepărtezi nisipul și să alegi aurul, bulgărele acela va deveni prețios. La fel și în cazul unui copil! Căci,valoarea lui umană descoperită la timp și cu folos de cei ce-i îndrumă viața, va face din acel copil omul de mâine. Privind în urmă, mă consider norocoasă! Acești oameni ce-au meșteșugit la modelarea bulgărașului din mine au fost niște meșteri pricepuți și LOR le mulțumesc din suflet. În același plan al prețuirii, în clasa a cincea rămân memorabile lecțiile de Limba și Literatura română sub îndrumarea Domnului Profesor Sulger Marin. Tânăr absolvent, Domnul Sulger ne-a făcut să înțelegem cât de importantă este gramatica limbii române! Fără să știi gramatica unei limbi nu poți vorbi corect acea limbă, ne spunea deseori Profesorul Sulger. Sub îndrumarea domniei sale am început învățarea unei limbi străine, Limba Franceză. Una din frumoasele amintiri legate de Domnul Sulger Marin face referire în mod particular la orele de compunere, îndeosebi măiestria domniei sale în a ne învăța cum să le scriem. Încurajându-ne să ne lăsăm liberă imaginația, ne amintea mereu să nu pierdem din vedere tema compunerii.
Clasa a șasea s-a anunțat tumultoasă, aducatoare de schimbări radicale căci viața de școlar a căpătat dimensiuni noi. Elevă de gimnaziu fiind, învățam în clădirea liceului nou, ceea ce mă responsabiliza foarte mult. Cuvântul liceu suna atât de mareț pentru mine! Și cum o școală nouă primea profesori noi, am avut șansa să-i am ca dascăli pe Doamna Profesoară Dina Angela, Domnul Profesor Dina Ovidiu, Domnul Profesor Ion Cănăvoiu… Influența Doamnei Dina asupra evoluției mele în anii adolescenței este de neuitat. Doamna Dina Angela, profesoara de Limba Franceză, dăinuie în amintirile mele ca modelul de profesoară avangardistă, mai ales la vremea aceea și pentru copiii din Osica. De la Doamna Dina am învățat curajul și dorința de a te afirma, gustul de a fi o fată cochetă, aspirația spre cultură și cunoaștere, gustul pentru frumos chiar în cadrul școlii, și chiar primii pași spre grație, spre finețe. Pentru un copil de la țară, în acele timpuri, acest imbold era ceva îndrăzneț. Despre unicitatea lecțiilor de franceză ar fi mult de povestit! Ascultam cu toții înmărmuriți lectura dumneaei plină de nuanțe și tonuri, și o sorbeam din priviri când ne învăța cum să pronunțăm graseiat cuvintele noi. Plimbându-se printre bănci, parcă voia să ne transmită la toți elevii melodicitatea acestei limbi și astfel să trezească în noi dorința de a o învăța. Cu acest heritaj cum aș putea-o uita vreodată pe Doamna Dina ?!
Începând cu clasa a șasea și până în a opta Domnul Ion Cănăvoiu a fost profesorul meu de Limba și Literatura Română. Grație domniei sale am învățat să iubesc limba și literatura română și, astfel, să păstrez în ființa mea spiritul limbii noastre, independent de profesia practicată și indiferent de locurile pe unde m-am așezat și am umblat. Corectitudinea, claritatea, precizia, acuratețea și rigurozitatea le-am descoperit și aprofundat sub călăuza domniei sale. Prin grija Profesorului Ion Cănăvoiu am învățat că analiza literară a unei scrieri este una din primele căi în drumul spre înțelegere a lumii cu spectacolul și personajele ei diverse. Domnul Ion Cănăvoiu a fost dirigintele nostru în ultimii doi ani de gimnaziu și astfel, în anii de început ai adolescenței, am fost norocoși să fim îndrumați de un om cu o cultură vastă și un pedagog desăvârșit. Am învățat deopotrivă să spun NU la ceea ce nu-mi plăcea, dar și să fiu responsabilă pentru ceea ce făceam. Grija cu care ne-a organizat banchetul de sfârșit de gimnaziu ne-a învățat că, în viață, poți merge înainte urcând treptele muncii și al efortului, dar și plimbând grațios pașii în ritmul minunat al muzicii. Sub îndrumarea Domnului Cănăvoiu am învățat să îndrăznesc să mă apropii de misterul unei scrieri literare, am deprins să deslușesc mesajul unei poezii, sensul unei metafore. Am început astfel să visez! Lectura fără întelegere nu există căci întelegerea vieții pornește din sufletele noastre și străbate lumina reflectoarelor așezate pe nenumăratele pagini cuprinse într-o carte ! Nu pot să-mi imaginez cum ar fi fost evoluția mea ca om în lipsa interesului pentru literatură, pentru limba română!
Și asta pentru că în anii mei de școală a existat Profesorul Ion Cănăvoiu! O dedicație din partea domniei sale rămîne semnul etern sub care am evoluat după ce, forțat fiind de împrejurări, a părăsit Liceul Nostru !
Curiozitatea mea pentru științe în general, pentru chimie în particular, își are începutul în lecțiile de chimie ținute, în clasa a șaptea, de Domnul Profesor Amzu Ilie. Acest interes a devenit pasiune în liceu și, mai târziu, izvor în profesia mea de inginer chimist. Altfel nu știu să explic cum poate un copil să iubească o disciplină bazată pe experiment, în absența experimentului însuși! Da, pe vremea aceea, Liceul Teoretic Osica de Sus, era încă deficitar în dotarea și organizarea laboratoarelor de știință, iar multe din orele de laborator din liceu erau limitate sau limitante. Și totuși nici o dificultate de acest gen nu m-a făcut să mă îndoiesc de înclinația mea pentru științe. Nici măcar nereușita la primul examen de facultate nu m-a dat înapoi. După acest eșec am avut o frumoasă și instructivă discuție cu Domnul Amzu, pe atunci Directorul Liceului. Îl aud și astăzi spunându-mi: «Fănico, fata tatei, (singurul profesor care mă numea așa) nu trebuie să renunți la chimie! Viața e făcută din urcușuri și coborâșuri și nu trebuie să te sperii. Vei munci mai mult pentru a recupera lipsurile și, sigur vei reuși.» După ce i-am mărturisit că mi-e rușine de Mama și de Tata care muncesc din greu să facă față vietii, mi-a oferit să lucrez ca suplinitoare (un loc disponibil la Grădinița din Deal) să pot avea bani pentru o pregătire suplimentară acolo unde simt că am goluri. L-am ascultat și am prins curaj, destul pentru a-mi continua drumul spre facultatea de chimie industrială. Domnul Amzu era profesor inginer, un lider adevărat, care a pus bazele Liceului Nostru ca instituție, chiar dacă nu era osicean. Domnul Amzu este profesorul care a descifrat înclinația mea spre chimie în clasa a VII-a și mai târziu, m-a îndemnat să ridic ștafeta în pregătirea mea. Pentru mine rămâne modelul Profesorului de Științe care m-a inspirat și încurajat în drumul profesiei mele de inginer chimist.
Domnul Profesor Vanda Teofil a pășit în Liceul Osica de Sus ca proaspăt absolvent al Facultății de Istorie și Filozofie a Universității din Cluj. Pe atunci eu eram în clasa a zecea și l-am avut ca profesor de istorie, filozofie și diriginte până în ultimul an de liceu. A adus un nou suflu în școală și, în acest sens, clasa mea a fost privilegiată. Tânăr fiind, Domnul Profesor Vanda era apropiat de elevi, fără a știrbi ținuta-i exigentă care-l caracteriza. În calitate de diriginte al clasei, Domnul Vanda a încercat să ne cunoască pe fiecare din noi cu o abordare foarte prietenoasă. Cu un zâmbet afișat deseori în colțul gurii, de fiecare dată, parcă voia să ne transmită că știe că are de-a face cu niște adolescenți năstrușnici. Profesor de formație umanistă a încercat să ne instileze și nouă, elevilor, dorința de a depăși condiția de elev silitor, cu note bune și ascultător, fără a ieși din zona bunei cuviințe. Îmi amintesc cum acest context mi s-a potrivit de minune la vremea aceea, în sensul că-mi permiteam puțin mai mult să citesc și în afara școlii fără să mă simt vinovată că neglijam științele, discipline la care trebuia să muncim serios. Domnul Profesor Vanda rămâne ghidul meu și a colegilor mei de liceu în drumul sinuos al pașilor de adolescență târzie. Ne-a ajutat să ne strunim în entuziasmul nostru juvenil fără să ne simțim vinovați în atitudinile noastre de exultație sau rebeliune. Lecțiile ținute de Domnul Vanda mi-au deschis gustul pentru filozofie, în ciuda noțiunilor lineare descrise în micuțul nostru manual din programa școlară comunistă. Conștient fiind că nu trebuia să fim îndoctrinați, Domnul Vanda ne cucerea cu prelegerile sale libere și discuțiile foarte deschise pe care le purta cu noi în timpul orelor. Astfel, lecțiile ce ar fi trebuit să fie ore de înregimentare comunistă deveneau adevărate cursuri de cultură generală și de înțelegere a vieții. Domnul Vanda a fost profesorul care, prin istorisirile sale din facultate, ne-a stârnit curiozitatea și dorința de a studia într-o universitate.
În același timp ne făcea să înțelegem că, pe cât este de frumos pe atât este de responsabil! Pentru a ajunge acolo, trebuie muncit din greu, ne spunea Domnul Vanda! Cu o atitudine aproape paternalistă ne-a dăruit mult timp și cu o nesecată energie a susținut pregătirea sfârșitului de liceu, a banchetului și chiar a bacalaureatului. Majoratul și sfârșitul adolescenței mele rămân sub îndrumarul și îndreptarul Domnului Profesor Vanda!

Aproape și Departe de Linia Mare

Casa noastră părintească se află pe o strada paralelă cu Linia Mare, în imediata apropiere a acesteia. Mă opresc la două intersecții ce pornesc din Linia Mare căci de ele sunt puternic legate copilăria și adolescența mea: Intersecția de la Gară și cea de la Purcaru. Răscrucea de la Purcaru este mai aproape de noi și de-acolo, în sus, pornește drumul care duce spre Dealul Viilor și la Cheleștină. Apoi, de la intersecția lu’Purcaru pornește în jos linia ce duce spre Olteț și zăvoi, la târg, la bâlci și la rudele mamei, Tușica din Vale. Dar înainte de a porni spre Olteț este casa Paulei, prietena mea din copilarie. În serile geroase de iarnă, de la Paula căram găleți cu apă în dieluș la a lu’Montor, pregătind astfel ghețușul pentru a doua zi. Și tot de-acolo se desprinde ulicioara lu’ Crișan pe unde s-au înnodat primii mei pași spre grădiniță, după ce abia învățasem să merg (am început să merg la doi ani și două luni spre disperarea Mamei care se ruga mereu să nu fiu pocită)! Pe-acolo trece drumul spre școală, drum ce-l străbăteam într-o alergatură spre casă, în recreația mare, atunci când uitam să iau ceva de-acasă. În alergătura aceasta, gâfâind, urcam delușul de la Costoaica, însoțită fiind, cel mai adesea, de Giza, colega mea Iorga, pe care o răsfățam astfel pentru că era minionă. Revenind la Linia Mare, o a doua delimitare importantă este intersecția de la Gară, actuala parte centrală a comunei. În primii ani ai copilăriei pe-acolo trecea drumul nostru la cooperativă/magazin, la brutarie, la farmacie, la gară, la moară, la poștă, la pădure și drumul spre Greci. Acesta din urmă l-am străbătut adesea, mai ales însoțită de Tata când, de fiecare dată trăiam o cumplită tristețe văzând ochii lui în lacrimi când ne apropiam de casa lu’Polizu, în care el crescuse și din care fuseseră alungați la confiscare. Mai târziu, intersecția aceasta va marca drumul spre Liceu pe care l-am străbătut zilnic timp de șapte ani, cel puțin o dată pe zi, începând cu clasa a șasea. Și tot de aici pornesc drumurile mele spre viață: primii pași de adolescent îndrăgostit, primele reuniuni dansante organizate la liceu, seara de majorat, balurile de la Căminul Cultural, visele și tristețile din primele poeme… Aș zice că, din intersecția de la Gară se croiește măreața Linia Mare și tot de-acolo începe timpul care a marcat îndrăznela mea de nu mai fi copil și-a apărut dorința de a descoperi ce este în jurul meu, de a iubi și a înțelege sensul vieții, așa cum este ea. Nu știu dacă Linia Mare rămâne axa principală a tinereții mele dar, cu siguranță, ea este o importantă creangă din arborele vieții mele! Este trupul de la care pornesc nenumăratele încrengături pe care le-am străbătut de-a lungul vieții. Din Linia Mare se desprinde calea spre Via Noastră și spre cimitir. Iar Drumul spre Vie este cel mai frumos căci pe el se întinde toată copilaria mea, pe el stăruie pașii alături de mama și credința ei că numai moartea ne va separa de acele locuri. Acum îl parcurg mai rar căci, după câteva sute de metri trecuți de la Purcaru, pașii mei o iau puțin mai la dreapta și se opresc la cimitir, acolo unde odihnesc Ai Noștri.

Eu si Osica

Osica copilăriei mele era frumoasă, liniștită și pură! Tânără fiind, nu știu cât de mult conștientizam că, fără Osica, aș fi nimic. Am plecat din Osica pentru a-mi croi un drum în viață, dar niciodată n-am părăsit-o. În primii doi ani de facultate tânjeam cu nostalgie după primăverile și toamnele din Osica care îmi lipseau bolnăvicios. În același timp eram atrasă de Iașul studenției mele, în dorința arzătoare de a mă completa spiritual și intelectual. Astăzi realizez mai mult ca oricând că nici amfiteatrul sau laboratoarele, teatrul sau filarmornica, librăriile sau bibliotecile nu puteau să-mi îmbogățească spiritul fără să fi pornit din Osica. Aceste momente și împliniri, ca dealtfel toate cele ce au urmat în drumul vieții mele, în asamblu sau în diverse configurații, s-au așezat temeinic pe trunchiul copacului răsărit, crescut și înălțat în Osica. În primăvara aceasta, o colegă de facultate mi-a făcut deosebita surpriză și mi-a trimis manuscrisul unui mic poem pe care îl schițasem în 3 martie 1976, prima dată când, cu această ocazie, eram departe de casă. Câtă nostalgie și ce teamă că ceea ce a fost la Osica va fi pierdut!? Eu am crescut și în tot acest timp cadrul tradițional a fost permanent umplut de viață, de oameni frumoși și buni, ale căror fapte și atitudini îmi mângâie și astăzi sufletul! Printre ei sunt vecinii noștri de altădată cu care ne-am înțeles dintotdeuna și pe care i-am respectat în mod deosebit. În casele unora mă simțeam ca acasă și așa îmi amintesc de Mămica Nisîia și Tanti Leana, de Șopârlenii și de Isacii, Tanti Tudorița și Țaica Liza, Muica Păuna lu’ Măcău și fetele ei, de Țața Lina lu’ Gulie și de Aurelia, de Țaica Ioana lu’Cotoacă și fata ei Nina. Vara sau iarna mergeam pe la ei cu una din surori ori cu mama sau chiar singură. Nu pot uita drumul spre Muma Ghița lui Tolea, mama Doamnei Învățătoare Călinescu. Muma Ghița era o femeie cu multă măsură și agerime. Din neamul lu’ Purcea, ea se căsătorise cu vărul lui Sămânță, Tolea. Cu o fată de câțiva anișori și gravidă fiind, a rămas văduvă de război. Și-a așteptat în credință bărbatul care luptase în Marele Război, dar el nu s-a mai întors niciodată! Ea a rămas în casa lu’Tolea până la moarte făcându-și datoria de mamă și de tată. Mereu îl evoca pe Taica Sămânță și de ajutorul nemăsurat pe care i l-a acordat în creșterea fetelor. Deși nu era rudă de sânge cu noi, îmi amintesc cum Mama avea mare încredere în ea și în vremurile dificile îi cerea sfaturi în multe privințe! Apoi nu pot să uit neamul Mariceștilor, îndeosebi pe Finul Stancu și Fina Anica a căror memorie rămâne atașată de duioșia cuvântului „tălica”, ce ni-l adresau nouă, copiilor. Și plocoanele pregătite de Fina Anica cu pâine în țest în colțuri și ciorbă de găină cum nimeni nu mai făcea! Lor le datorez mersul meu la pomana de Luni după Paște în curtea bisericii. În sfârșit, mergeam și eu ca toți copiii în urma femeilor ce purtau în cap coșurile cu bucate pregătite până se lumina de ziuă. Simt nevoia să amintesc că, în fiecare an, Mama ne promitea că vom merge și noi la pomana aceasta anul viitor, dar niciodată nu a făcut-o. Astfel, suparărea mea a fost îndulcită de Finii care ne-au luat cu ei și ne-au așezat la masa lungă unde era linia lor. Acolo era și Paula cu familia ei, nelipsită de la această Sărbătoare. Parcă văd bărbații frumoși și puternici, gătiți în haine de sărbătoare purtând în mâini plosca cu vin! Tot ei se ocupau cu așezarea meselor, femeile având grija bucatelor, a împărțitului ouălelor! Iar noi copiii umpleam decorul mișunând zgomotos peste tot. Era un adevărat furnicar! Un adevărat film cu bucurie și bună-cuviință ce se derula sub măreția bisericii și a clopotniței într-un decor înmiresmat de parfumul florilor de castani.

Rezistența

Frumusețea copilăriei mele a izvorât din dragostea părinților, a bunicilor și a surorilor; apoi a înflorit alături de toți cei care m-au ținut mai aproape sau mai departe într-un anume timp sau spațiu. Mă întreb și astăzi cât de mult a fost afectată starea unui copil de 5-7 ani ca martor al unei suferințe fără margini prin care treceau părinții și bunicii. Nu știu să-mi răspund ! Îmi amintesc doar cum eram toți împreună în fața unor evenimente de o mare tristețe. În 1955, la venirea mea pe lume, situația familiei noastre era total deosebită de a celorlalți. Bunicii Polizu veniseră din Greci în gospodăria mamei, după ce pierduseră totul în urma unui proces în care Tataie și Tata fuseseră condamnați politic fiind considerați dușmani ai poporului, așa cum se menționează în sentința judecătorească. Acești oameni drepți ca brazii au avut șansa să găsească un adăpost în casa mamei după ce părinții ei trecuseră la cele veșnice. Au venit cu toții la Mama în 1952 și au format o familie cu un singur copil pe atunci, Nana. Mama, singura moștenitoare după părinți, se confrunta cu probleme de cote exagerate pentru producțiile agricole, dar și cu obligații de culturi, ceea ce făcea viața foarte dificilă. Atât Tata, dar mai ales Tataie au încercat să continue experiența lor de fermieri, sperând că astfel vor acoperi greutățile impuse de cei ce distrugeau soarta țăranului român. Fără să fie descurajat că pierduse totul înainte, Tataie a încercat să ia lucrurile de la capăt. A reușit să cumpere un tractor uzat Lanz Bulldog și l-a pus în funcțiune încercând să facă agricultură mecanizată așa cum avuseseră ei la Greci. În toamna lui ’58, în noiembrie, Tataie era la aratul pamântului din Bârza unde mama avea cinci pogoane de pământ. Într-o noapte a venit un ger cumplit și a găsit tractorul în arie cu radiatorul plin cu apă. Dimineața, la pornire, motorul a cedat, iar Tataie a fost lovit cu o așchie metalică în ochi și de acolo a rămas cu cataractă la ambii ochi. Cu eforturi mari Tata s-a îngrijit de sănătatea tatălui său dar, în final el a rămas orb. Apoi Tata s-a ocupat de tractor, l-a reparat și l-a folosit până în ‘59-‘60 când au început amenințările pentru colectivizare. În fața primejdiei vădite, Tata a îngropat motorul în groapa unde altădată păstram cartofii pe timp de iarnă. Astfel a fost salvat ultimul nostru tractor de colectivizare. Roțile și bucățile de carcasă le-a împrăștiat prin curte, sub pătul și în șopru. Tot în șopru au fost puse mașinile agricole: plugul, grapa, semănătoarea, etc.

În 1990, Tata, cu o determinare pe care numai la el am cunoscut-o, a dezgropat motorul și, din bucăți, a repus pe picioare tractorul. După 2 ani de muncă, a reconstruit din bucăți vechiul tractor pe care l-a pus din nou în funcțiune. Și, ca să-și demonstreze sieși că spiritul său adevărat nu a fost înfrânt niciodată, a mers și, ajutat de soțul meu Viorel, a arat locurile din capul viei, din Pisc și din Lungul Drumului. Anii ’91-’92 au fost cruciali pentru tata și sănătatea lui. În 1991 a fost dată prima lege de restituire a terenurilor agricole limitată la 10 ha. Am fost alături de el în acel demers interminabil, injust și dureros în care era judecat pentru faptul că-și revendica dreptul. Simt nevoia să amintesc că, atunci când Bunicilor li s-a confiscat întreaga avere, li s-au luat toate documentele de proprietate. Cu pistolul la tâmplă, Mamaie ieșea neputincioasă din propria-i casă în timp ce Tataie și Tata, care se aflau pe două arii de treierat diferite, au fost arestați de securitate. Așa că, în ’90, Tata trebuia să găsească un prim document ce putea atesta identitatea formală a bunicului meu în calitate de proprietar. Am avut nevoie de intervenții uriașe ca să găsim un astfel de document. După o zi petrecută în Arhivele Statului din Slatina, am ieșit de-acolo oripilată; în registrul satului Greci din Osica de Sus, Polizu Diogen nu figura în niciun registru agricol. Am înțeles că, o dată cu expropierea familiei și confiscarea averii, trebuia să dispară și numele lor. Ziua aceea m-a marcat enorm și nici astăzi nu pot înțelege de ce a trebuit să se modifice registrul unui sat pentru a face dispărute urmele scrise ale unei familii!? Nu a fost ușor nici să ajungem la Arhiva Tribunalului din Caracal unde a fost dată sentința condamnării la închisoare a Bunicului și a Tatei. O dată ajunși acolo am reușit să intrăm în posesia copiei după hotărârea judecatorească și cea de confiscare. Acesta a devenit primul document ce-l identifica pe bunicul meu proprietar. După eforturi de aproape doi ani am avut acest început de izbândă și, în loc să ne bucurăm, plângeam și eu și Tata ca doi copii. Conștient fiind de rostul democrației, în ciuda vîrstei înaintate, tata a început să fie activ și în viața politică, înscriindu-se în PNȚCD, singurul partid în care avea încredere la vremea aceea, și asta datorită personalității Domnului Corneliu Coposu. Convins fiind că cei tineri, care se manifestau ostili partidelor istorice, sunt sursa umană a României democratice de mâine, Tata încerca să le explice cât de înșelătoare sunt semnalele date de clasa politică neo-comunistă. Pentru asta a pătimit mult și chiar a fost bătut spunându-i-se să se potolească. Dar Tata nu s-a potolit și, la alegerile din ‘92 a făcut parte din comisia de vot. Nici acolo nu a fost lăsat să participe în mod natural, dar Tata a insistat având de partea lui adevărul și timpul schimbării, cum spunea el. În ciuda epuizării fizice la care viața grea l-a expus, începând cu ‘90 Tata se comporta ca un tânăr, neezitând o clipă să-și manifeste tranșant convingerile și opiniile și să-și apere dreptul la libertate și proprietate în care a crezut până în ultima zi a vieții sale. Mi-a lăsat moștenire aceste convingeri și simt cum, de-acolo de sus, îmi dă povețe atunci când nedreptățile mă înfrâng. Și-atunci, trebuie s-o iau de la capat! Tata a murit și nu a apucat să recupereze valoarea casei (fusese demolată) din care fuseseră izgoniți el și ai lui! N-a apucat nici să vadă măcar o bucățică din pădurea pe care o iubise atâta și în care visa să revină! Și totuși s-a sfârșit în liniște cu speranța că adevarata dreptate se va face și într-o zi va fi bine! Stau și mă întreb cu ce liniște se înconjoară toți acei ce i-au îngreunat viața și în timpul comunismului, dar și în neo-comunism?! Într-o manieră puțin diferită a înfruntat Mama nelegiuirile comuniste atât ca sistem de opresiune umană cât și ca distrugător al proprietății țărănești. În primăvara lui ’48 când s-a căsătorit cu Tata, Mama era convinsă că sunt deposedați numai moșierii și burghezii, cei care aveau peste 50 ha pământ, cum era cazul bunicului Polizu. Nu a trecut mult și în vara lui ‘48 a apărut regimul cotelor agricole ce a îngreunat viața țăranilor și trebuia să-i descurajeze și să-i convingă în a-și preda pamântul și inventarul agricol. Bolnavi și îngrijorați de cele ce se anunțau să vină, părinții mamei au decedat și mama a rămas cu toate grijile. Întâi a pierdut afacerea cu gaz lampant pe care o avusese Sămânță, căci în ‘51-‘52 statul le-a confiscat cisternele, butoaiele și tot ce era legat de asta. Au rămas în curte doar câteva butoaie ascunse prin șira cu paie pe care comuniștii le-au luat mai târziu. Achitarea cotelor era aproape imposibilă și mama a fost arestată în beciul Miliției din Osica pentru neachitarea cotei care era mai mare decât producția obținută. În timpul acesta Tata era la închisoare, iar Mama a fost salvată de Tica Mărin al lu’Șopârleanu. Chiar dacă o vreme situația a devenit mai domoală, prigoana s-a acutizat în ‘59-‘62 când trebuia încheiat procesul colectivizării. Cu alte cuvinte am crescut în această prigoană. Pentru mama cel mai greu a fost perioada ‘61-‘62. Secretarul de partid din comună trecea aproape zilnic pe la noi să-i amintească mamei că este singura care nu s-a înscris în colectiv. De fiecare dată când era de găsit, mama spunea tranșant că nu va face acest lucru niciodată, orice s-ar întâmpla. Intr-adevăr, pământul mamei a intrat în colectiv în primăvara lu ‘62 când s-a raportat încheierea colectivizării. Cererea a fost făcută de Tata în fața amenințării și semnată tot de el cu numele Polizu deși proprietatea era a lui Marica Constantina. Așa credea Tata că acea cerere nu are nici o valoare legală. Dar legalitatea era ultimul lucru ce-i interesa pe comuniști! Pământul a fost luat și cu el toate uneltele agricole din curte. A rămas șoprul aproape gol căci, într-un colț ne-a rămas văcuța noastră, Bălana, pe care am mai păstrat-o vreo doi ani. Atât cât mai aveam cu ce s-o hrănim. Din pământ ne-a rămas via și locul din capul viei (unde cultivam grădina de zarzavat) precum și jumătatea de pogon din Pisc (trecută pe numele lui mamaie), acolo unde am continuat să cultivăm cartofi pe care mama îi vindea în Piață, la Caracal. Peste câțiva ani am pierdut locul din Pisc (nu-mi amintesc ce motive au fost invocate), iar peste alți câțiva am pierdut grădina. Mama s-a îmbolnăvit de supărare și ne-a spus că dacă într-o zi ne vor lua și via ea va muri. Gândul acesta mă speria rău și, copii fiind, aveam grijă să n-o supărăm pe mama! În anul când am terminat clasa a opta și am intrat la liceu mama se îmbolnăvise, iar Tata avea greutăți în a avea continuitate în muncă. Trăiam vremuri foarte grele și pline de neajunsuri! Bolnavă fiind, Mama nu putea face norme suficiente la CAP care să ne asigure dreptul la lot ajutător. Eram astfel în situația riscantă de a pierde via. De teama ca mama să nu moară, am lucrat toată vara la magazia de grâu a CAP-ului, la lopătatul grâului nou recoltat făcând 56 de norme, ceea ce ne-a salvat via. În timpul verii Jana muncea sezonier la Fabrica de Conserve Caracal și cu banii câștigați ne puteam cumpăra și noi haine. Jana împărțea cu mine tot ce avea, iar eu rămâneam de ajutor în gospodărie. Mama era tristă că trebuia să muncim de mici, dar a fost foarte bucuroasă că am salvat via, plângând de bucurie. Adevarul este că mama nu a pierdut via niciodată! A murit ea și via a rămas încă câțiva ani! Acum nu mai este nici via nici săraca Mama! Am rămas noi, cele trei fete și două nepoate care ne zbatem ca pământul mamei să fie muncit. Constatăm și ne resemnăm în fața adevărului: lașii au distrus pentru o vreme și proprietatea și bunăstarea familiei noastre, dar credința în Dumezeu, dorința de libertate și atașamentul la proprietate nu le-au putut aneantiza! Și atunci mă întreb cât de statornici și încrezători am fi rămas cu toții dacă deposedarea făcută de comunism, sub toate formele ei, nu ar fi trecut peste noi !? Din poveștile părinților și din propria experiență i-am cunoscut pe mulți din cei care au produs atâta suferință bunicilor și părinților noștri, dar și pentru noi, copiii. Pe unii dintre ei îi întâlnesc și azi. Mi-e rușine să le pronunț numele și, într-un fel îi compătimesc la gândul că în sufletul și spiritul lor nu s-au descotorosit de un întuneric atât de apăsător. Îi mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a dat la toți puterea să rezistăm!
Iar celor care s-au arătat OAMENI adevărați cu noi, dându-ne o mână de ajutor în vremurile suferinței, le suntem sincer recunoscători, fie ei aici sau în lumea cealaltă!

(va urma)