Dragi colegi de liceu,
actuali elevi și proaspeți absolvenți,
,,liceeni de altădată” ai Liceului Teoretic
„Ion Gh Roșca” din Osica de Sus

Trăiesc deopotrivă sentimente de recunoștință și mulțumire, nostalgie și bucurie după ceremonia semicentenarului liceului nostru din toamna lui 2016.
Recunoștință pentru cei care de-a lungul timpului au depus eforturi considerabile pentru ca noi toți, actuali și foști elevi, să ne simțim mândri de școala care ne-a format; să ne privim în ochi, și, pentru o clipă măcar, să ne simțim prieteni, indiferent de vârstă. Sfidând timpul, dar celebrând jumătate de secol de existență a liceului din Osica de Sus, din gândul fiecăruia a pornit o undă de gratitudine spre cei ce nu mai sunt în aceeași lume cu noi, fie ei părinți, frați și surori, prieteni, dascăli și administratori sau, mai simplu, osiceni! Oameni de ispravă care au dăruit, cum au știut ei mai bine, ceva din care să se nască și să sporească acest lăcaș de învățătură. Acelor înaintasi destoinici și vrednici le datorăm liceul de astăzi și pentru asta le suntem recunoscători!
Mulțumire pentru tot ceea ce această școală a sădit în fiecare promoție la vârsta speranței, când fiecare dintre noi a evoluat ca în sânul unei familii, sub semnul întrebării și al dorinței de cunoaștere. Prețuire pentru oameni și fapte care, timp de cincizeci de ani, au țesut, în dragoste și înțelepciune, povești frumoase și amintiri trainice, acțiuni și întâmplări adevărate. Toate, strânse cu grijă într-un ARC PESTE TIMP! Cu acest prilej, fiecare întrezărind o fereastră îndreptată spre trecut, revedea colegii și prietenii, profesorii îndrăgiți, mentorii lor și, de ce nu, persoana iubită. Într-un cuvânt, puterea adevărului care rămâne peste timp!
Nostalgie la gândul că, noi, elevi ai acestei școli, după mulți ani de la absolvirea liceului, ne regăseam cu căldură și prietenie, fără să ținem seama de amprenta timpului. Și astfel, într-o zi însorită de toamnă, ne-am reunit sub bolta acelui arc peste timp, ca-ntr-un sălaș de împlinire pentru cei 50 de ani de existență a liceului nostru. Găsindu-și locul sub aceeași cupolă, în pieptul fiecărui absolvent a bătut, chiar și pentru o secundă, inima de licean! Trăind surpriza revederii, recunosc, m-am simțit alintată de duioșia clipelor de nostalgie!
Bucurie pentru bunăvoința vremurilor pe care le trăim! Oameni maturi, statornici în atitudini și sentimente, mulți dintre noi au simțit acest eveniment sub semnul regăsirii, fiind copleșiți de trăirea unor clipe unice care se perindau într-un ritm amețitor, ca-ntr-un film imaginar. Primul meu gând se-ndrepta spre voi, dragi elevi actuali și mai proaspeți absolvenți ai Liceului Teoretic «Ion Gh. Roșca» din Osica de Sus. Vă mulțumesc sincer pentru gingășia sufletelor voastre, pentru brațele deschise cu care ne-ați primit pe noi, liceenii de altădată, cu tradiționalul: BINE AȚI VENIT! Voi ați clădit cupola regăsirii sub arcul celor cincizeci de ani, unde ne-am întâlnit pentru câteva clipe sau ore în școala adolescenței noastre. Sfidând viteza timpului, căutările noaste s-au întâlnit cu privirile voastre entuziaste! La surâsul vostru tineresc am tresărit căci, privindu-vă, găseam în el mii de răspunsuri. Și astfel, privindu-vă pe voi, ne-am regăsit pe noi la intrarea în școală, la revederea sălilor de clasă și a profesorilor sau la întâlnirile firești de pe culoar. Bucuria se putea citi pe fețele tuturor!
Zi însorită de toamnă, sâmbătă, 19 noiembrie 2016! Alături de bunul meu prieten și coleg de liceu Stelian Dobre ne îndreptam pașii spre școală, și, oprindu-ne în fața școlii, am revăzut împreună câteva fotografii din anii de liceu. La intrare, doi liceeni ne spun bun venit primindu-ne cu pâine și sare. Cât de mare să fi fost emoția mea, așa încât, la pășirea pragului școlii, nu l-am recunoscut pe prietenul și colegul meu de școală (de la grădiniță până la liceu), Florian Dumitrescu. Deși nu trecuse mult timp de la ultima noastră revedere, la intrarea în școală l-am asemănat pe Florică unui profesor, nu știu care, nu știu de ce ?! Numai vocea și surâsul lui m-au readus la realitate și, rușinându-mă de mine, am încercat să-mi stăpânesc emoțiile. Nu cred că am reușit prea mult! De altfel, împreună cu colegii de liceu prezenți la ceremonie, am vizitat școala, atât cât timpul ne-a permis. Am revăzut sălile de clasă în care am crescut și învățat începând cu anul I de liceu și până în anul IV. Înainte de toate însă, am ținut să revăd clasa în care am pășit pentru prima dată în această școală. Atunci, în 1967, ca elevă de clasa a VI-a, pășind într-o clădire nouă, spațioasă și luminoasă, am fost cucerită de școala pe care n-am încetat s-o iubesc niciodată.
Călătoria în timp n-a fost lipsită de curiozități! Fiecare sală, organizată sub forma unui atelier, îmi trezea un interes deosebit. Iar voi dragi colegi, elevi actuali ai liceului, ați fost minunați! Grație vouă, ne-am simțit într-o școală a secolului XXI, cu tineri frumoși și inteligenți, cunoscători și buni comunicatori, respectuoși și prietenoși care, în mod firesc, ne antrenau în diferite tematici (teatru, IT, filologie, etc). La intrarea în fiecare sală de clasă, privirea-mi nu înceta să caute o imagine din trecut : un profesor, o întâmplare, un coleg de liceu, o anume bancă, un tablou, o amintire…. Nostalgică, mă lăsam însoțită de aceste imagini din trecut, amintirile mă învăluiau iar lacrimile îmi mângâiau obrazul! Și totuși, dinamismul și frumusețea copiilor din fiecare clasă mă ancora în prezent. Discutând dincolo de barierele vârstei încercam să ne cunoaștem, ne adresam întrebări. În câteva clipe deveneam prieteni, realizam fotografii și împărtășeam impresii. În pofida marilor schimbări de modernizare a clădirii, pentru mine, liceul era același. Deși am petrecut mai mult de două ore în acest periplu, întâlnirea mi s-a părut atât de scurtă ! Abia acum realizez cât timp ne-ar fi trebuit să ne regăsim în liceul nostru de altădată! Iar astăzi port cu mine bucuria că prezentul ne-a cucerit și ne-a sustras din nostalgia trecutului, trăind astfel o zi de licean.
Ceremonia în sine a fost inedită. Fiecare discurs a purtat un mesaj. Doamna directoare a liceului, inspector, viceprimar, reprezentant de județ, preot, profesori, fiecare a exprimat atașamentul și aprecierea pentru această școală. Din trecut, clopoțelul de altădată a sunat și ne-a prins în nostalgia cântecului regăsirii, intonat cu emoție de liceeni și profesori laolaltă. I-am revăzut pe doamna și domnul profesor Oprițescu, ca-ntotdeauna, împreună. Revederea domnului profesor de fizică Mic Vener m-a surprins plăcut, mai ales că domnia-sa s-a străduit să participe în aceeași zi la două evenimente de revedere cu foști elevi. Le mulțumim tuturor! N-au fost prezenți mulți dintre foștii noștri profesori și acest aspect m-a întristat. Unii nu mai sunt în această lume, dar sunt convinsă că de acolo, de sus, ne-au vegheat! Pentru alții deplasarea a fost probabil dificilă și noi am înțeles. Cu toate acestea, am vrea ca domniile-lor să știe că ne-au lipsit mult și am fi dorit să le mărturisim încă o dată prețuirea și respectul pe care noi, elevii de altădată, le purtăm.
Întâlnirea mea cu foștii liceeni a fost emoționantă și, în ordinea sucesivă a promoțiilor, încerc să semnalez câteva momente. Voi reaminti clasele cum le-am reținut din vremea anilor de liceu. Am revăzut clasa lui Miti Lungan, prima promoție de liceeni din Osica. Pe Miti nu l-am recunoscut de la prima vedere dar, odată ce a început să-mi vorbească, mi-am amintit de vocea lui neschimbată, aproape ca pe vremea când cânta în orchestra de muzică ușoară a liceului. Apoi clasa lui Titi Vărzaru și Nelu Ciocan! Discutând cu Titi și alți câțiva colegi din clasa lui, mi-am amintit că diferența de trei ani dintre noi era pe vremea aceea un motiv în plus să-i respectăm. Cred că din această promoție au fost prezenți cei mai mulți participanți. Clasa Tanței Oftea și a lui Marian Drăghici a fost de asemenea prezentă. Nu a lipsit Aurelia Dude, vecina și prietena noastră din copilărie, a cărei voce am distins-o dintre multe altele în timpul intonării cântecului Te revedem, iubită școală!. Părea puțin solitară fiind vizibil că-i lipsea nedespărțita ei prietenă din liceu, Tanța Oftea. M-a emoționat întâlnirea cu Marian Drăghici! Atât prin prezența sa cât și prin modul în care în discursul lui a abordat problematica revistei Rădăcini și a Asociației ProMemoria. Prin talentul și echilibrul său, Marian poate să reunească în mod constructiv multe idei și persoane întru binele și folosul istoriei comunei noastre. Îți mulțumesc, Marian! Clasa Janei Polizu și a lui Nicu Drăghici a fost mai puțin prezentă ca număr. La revederea Vioricăi Iancu, Nicoliței Dobre și Getei Badea mi-am dat seama că legătura mea cu această promoție era aceeași, și asta, datorită Janei. Am regretat mult că surorile mele Jana și Luxa, ambele absolvente ale liceului, nu au fost prezente deși ar fi vrut din plin. Uneori, barierele vieții sunt lipsite de sens și pline de durere! Dar eu, în pofida la orice, le-am purtat în gândul și sufletul meu pe amândouă. Din clasa mea am fost bucuroasă să-i întâlnesc pe Florică și Stelică, pe Emil și Anghel, pe Cornelia și Florina… Aș fi dorit să fim mai numeroși și să petrecem mai mult timp împreună! Și totuși, atât cât a durat, a fost minunat! Ne-am regăsit, iar discuțiile și gesturile noastre erau ca în anii de liceu. Le-am revăzut pe Rodica Mitran și Liliana Lungu, a căror promoție a urmat după noi. Ele, deși au început liceul la Osica, au terminat în alte orașe. Totuși promoția lor a fost prima clasă a V-a care a început la liceul Osica. Mi-a lipsit mult Irina Mărculescu, prietena mea bună încă de la grădiniță. Tristețea pierderii soțului ei chiar înainte de eveniment ne-a întristat pe toți colegii! Cea mai tristă clipă a fost întâlnirea cu cei ce nu mai sunt pe această lume! O floare în amintirea lor a fost semnul că nu i-am uitat ! Din clasa mea au plecat prea devreme dintre noi Jana Saca și Oncică Ion…! De ei ne-am amintit cu tristețe, dar și cu bucurie pentru ceea ce a însemnat prietenia din anii de liceu! Am spicuit câteva momente rupte din tot ce a însemnat această întâlnire reunificatoare. Sincer, aș fi dorit o dilatare a timpului și revederea cu cât mai mulți colegi! Altfel, totul rămâne de neuitat!
Spectacolul oferit de elevii liceului la Căminul Cultural al comunei a fost foarte frumos și variat îmbinând deopotrivă modernitatea cu tradiționalul. Puntea de legatură între toate promoțiile a fost creată de membrii orchestrei prin interpretarea melodiei Vinovații fără vină a lui Florian Pittiș. Acordurile voastre, dragi prieteni, au aprins în mintea și sufletul meu vârsta adolescenței, a visului și neînfrângerii. Ați fost de-a dreptul minunați și nu vă voi uita niciodată! Fiecare piesă din program, ne-a purtat în lumea cântecului, a dansului, a poeziei și chiar a sportului, iar talentul tinerilor ne-a făcut să ne simțim ca-ntr-un mare spectacol. Felicitări sincere artiștilor, dar și cadrelor didactice și administrative care au sprijinit și încurajat pregătirea de o asemenea amploare. Cu bucuria vădită de a-i urmări pe liceeni în spectacol m-a cuprins melancolia la gândul că, la fel ca ei, am avut și eu posibilitatea să mă exprim artistic pe aceeași scenă, dar în alte timpuri! Totul a fost minunat, iar la sfârșitul spectacolului ne-am reunit la masă și un pahar de vin. Surprinși de trecerea rapidă a timpului, ne-am bucurat să fim împreună în jurul mesei bogate pregătite pentru noi toți. M-am simțit ca un copil reîntors acasă și primit de mama lui cu pâine în țest, cu vin și bucate gustoase. Ființelor acelea neobosite și mâinilor dibace care ne-au pregătit toate bunătățile, le mulțumesc mult!

Înainte de începerea spectacolului la Căminul Cultural nu m-am putut opri în a mă minuna în fața frumuseții evidente a acestui lăcaș de cultură. Mi-am amintit că și această clădire a fost făcută prin efortul obștesc al osicenilor după câțiva ani de la inaugurarea liceului. Atunci eram ceva mai mare și, alături de toți liceenii din vremea aceea am muncit la ridicarea acestei clădiri. Și totuși, nu mi-aș fi imaginat nicioadată că într-o zi căminul nostru cultural ar putea concura cu orice sală de spectacol de oriunde. În fața acestei realități încântătoare, aș fi vrut să-i mulțumesc primarului comunei care a realizat atâtea obiective frumoase în cei doisprezece ani cât a fost în fruntea primăriei Osica de Sus. Căutându-l cu privirea nu l-am zărit pe Nelu Ciocan, dar gândul meu se îndreapta spre el cu mulțumiri sincere pentru toate realizările sale și ale echipei pe care a condus-o. Trăiesc chiar un sentiment de mândrie la gândul că Nelu Ciocan, acest primar destoinic și întreprinzător, a fost colegul meu de liceu. Mulțumim, Nelu, și sper ca exemplul tău să-i inspire pe actualii liceeni. Nu scap de gândul că, într-o zi, trebuie să ne servim cu dăruire locurile natale, fiecare după puterile și oportunitățile lui. Ca fii ai locului am putea chiar să deprindem a ne aprecia reciproc, să respectăm înaintașii, să fim concilianți și prietenoși chiar și atunci când nu totul este perfect.
Și, un gând pios domnișoarei profesoare Cecilia Păun, unul din fondatorii Asociației Pro Memoria. Într-adevăr, domnișoara Cici : Rădăcinile nu se văd, dar fără ele nimic nu poate ființa.

Sub egida Direcției Liceului Teoretic «Ion Gh. Roșca» și a Primăriei Comunei Osica de Sus s-a împlinit această ceremonie a celebrării și regăsirii după o jumătate de secol de existență a liceului din Osica de Sus ! 19 noiembrie 2017, o zi frumoasă de toamnă, zi de liceu ce-mi va rămâne în suflet pentru totdeauna. Doamnei directoare a liceului, Lavinia Tanislav, domnului viceprimar, Manicea Gheorghe, corpului profesoral al liceului, cadrelor administrative și celor ce au muncit neobosit ca această frumoasă ceremonie să se împlinească, Dumneavoastră, fiecăruia în parte, vă mulțumesc din suflet pentru tot ce ați făcut ca această zi să rămână de neuitat! Într-adevăr, grație eforturilor dumneavoastră, am fost din nou, pentru o zi, licean! Iar vouă, liceenilor foști și actuali, un salut prietenesc!
Montreal, martie 2017