Virginia Lăpădatu, profesor-pensionar: 

Domnul Florea Constantinescu

Aveam vreo șase ani. Îmi amintesc că stăteam ascunsă după poartă și așteptam să treacă pe strada noastră domnul acela înalt, foarte înalt, slab, drept și cu părul albit de anii ce-și puseseră amprenta pe pașii și puterile lui. Mergea greu, ajutându-se de bastonul din mâna dreaptă; în stânga ținea nelipsitul scaun mic, cu două picioare.
Deși distanța dintre casa dânsului și cea a lui Costică al lui Păunică nu era mare, trebuia să se așeze de câteva ori pe scăunelul ce-i devenise tovarăș nedespărțit de drum. La două-trei zile venea la nea Costică, om simplu, dar înțelept. Câteodată stăteau la poartă și ”asistați”de noi, copiii, discutau despre lucruri pe care nu le înțelegeam.
Domnul acesta era învățătorul pensionar Florea Constantinescu, domnul Florică, cum îi ziceau oamenii.
Fusese învățător la Școala din Vale aproape 40 de ani. Era originar din Cioroi, fiul lui Dumitru Cojocaru, om de vază în satul său. Se căsătorise cu Marioara Dâmboianu, fiica șefului Gării Filaret din București. S-au stabilit la Osica și au trăit în casa pe care au construit-o lângă biserica din vale, în care astăzi locuiește familia Duică. A avut un singur fiu, cunoscut ca Gigel Constantinescu.
Eufrosina, sora mai mică a tatălui meu, îmi povestea că era un învățător foarte bun, dar și foarte aspru, așa că învățau ”și de drag, dar și de frica nuielușei”.
Preocupat de evoluția lumii satului prin învățătură nu s-a limitat doar la activitatea de predare-învățare desfășurată în școală. Mergea acasă la elevi, îi mai ajuta la lecții, stătea de vorbă cu părinții…
Dintr-o adresă către Inspectoratul Școlar de atunci am aflat că s-a angrenat și în înființarea școlii de la Osica de Jos; de asemenea, împreună cu ceilalți învățători a contribuit la ridicarea Monumentului Eroinei Ecaterina Teodoroiu.
În Primul Război Mondial a luptat pe front având gradul de sublocotenent. A căzut prizonier în primele luni și a stat în captivitate în lagărele din Germania până la încheierea conflictului mondial. De acolo a trimis scrisori din care răzbate dorul de casă, de cei dragi… Citindu-le descoperim omul educat, manierat.
A murit în anul 1961, la 82 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din Osica alături de soția sa. Tot aici și-a găsit odihna veșnică și fiul său.
Adâncă prețuire din partea copilului de atunci și a omului matur de acum.

_____________

Rodica Melania Deaconescu (Dascălița), profesor pensionar:

Doamna mea

Cu Doamna mea m-am întâlnit pe ulița ce coboară de la Dismancioc spre scurtătura unde erau casele lui Cirică, Cioc și Bebe al lui Rică. Era cu Mitiță, soțul ei. Ni s-au părut că sunt Prințesa și Prințul din poveștile citite de mine înainte de culcare, la lumina lămpii.
”-Doamna Suzana va fi învățătoarea ta, mi-a zis mama”.
În puținul timp cât au stat de vorbă nu mi-am luat ochii de la ea.
Am învățat la Școala din Vale, în clădirea din spate, într-o clasă mică în care nu pătrundea niciodată soarele. Doamna Suzana era lumina clasei. Frumoasă și numai zâmbet, parcă purta fericirea cu ea. Rar ridica tonul. Explicațiile ei erau clare și condimentate cu glume. Eram o mână de copii, în majoritate săraci. Iarna, de multe ori, uscam încălțămintea udă în jurul sobei în care sfârâiau lemnele și scoteau întotdeauna fum. Pe câțiva dintre noi îi lăsa mai tot timpul lipiți de metrul cald al tencuielii.
În recreații ”ne încredeam” la cei din clasa vecină că ei n-aveau o tovarășă bună și frumoasă ca a noastră.
Domna găsea ce să vorbească cu fiecare dintre noi: unii mai dezbrăcați, alții mai curați, unii mai motivați cu cartea, alții fără rechizite, unii cu trăistuță, alții cu ghiozdan…
De la o vreme privea mai des pe geamul fără perspectivă (în față era zidul școlii mari). Ochii îi înotau în lacrimi, dar ne răspundea calm și cu un zâmbet trist. Ne trecea la tablă să scriem enunțurile problemelor pe mine, pe Ioana Voinea, pe Vica a lui Miercan și pe Dorel al Popii, pentru că nu greșeam niciodată.
Ne urmărea absentă, cu deznădejde și neputință-n gesturi.
A lipsit apoi câteva zile și când a intrat în clasă am amuțit. Era toată îmbrăcată în negru. Am aflat că îi murise soțul după o suferință cumplită.
A fost prima mea lecție dureroasă din viață și am gândit, cu mintea mea de copil, că doar în basme oamenii trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.
La serbarea de sfârșit de an ne-a aranjat, a pieptănat câteva fete, a mai așezat hainele băieților, mulți desculți și în pantaloni legați cu sfoară. Doamne, cât de frumos am cântat! Eram numai ochi la mâinile care ne dirijau – mâinile Doamnei.
Dacă îmi place ordinea, dacă mă mișcă suferința aproapelui, dacă mă întristează frunza care pică și dacă zâmbesc când vin rândunelele la cuib, vina o poartă doamna mea învățătoare, domna Suzana.
Peste ani a trebuit să îmi aduc fetița la Școala din Vale. Întâmplarea a făcut să înceapă clasa întâi cu Doamna mea. Anii își puseseră pecetea pe chipul ei. Își păstrase însă zâmbetul trist, dar dulce pe care îl remarcasem când eram copil. Acum, când vorbea închidea ușor ochiul stâng. Am simțit că era mulțumită. Avea o nouă familie și i s-a luminat fața când mi-a vorbit despre fetele ei.
Când mi-am adus fata la Râmnicu Vâlcea, la Școala cu ceas, considerată școală de elită în oraș, noua învățătoare își apostrofa zilnic elevii: ”Vedeți că fata asta, venită de la țară v-o ia înainte!”. Micul disconfort al acelei învățătoare se datora și domnei Suzana care nu și-a trădat meseria, nu s-a lăsat prăfuită de vreme.
Dragă Doamnă Învățătoare, vă mulțumesc că ați existat, că mi-ați îndrumat primii ani de școală! Mulțumesc că, și acum, la 71 de ani, mă simt bine când mă gândesc la dumneavoastră! De undeva, din alte sfere, poate mă auziți, poate mă priviți…
Mă înclin în fața dumneavoastră cu respect.

________________

Gheorghe Fugaru, strănepotul Tunarului:

Amintiri din perioada școlară și nu numai

Deși părinții mei locuiau în Brâncoveni, m-am născut la 4 noiembrie 1940 în Osica de Sus, mama fiind într-o vizită la socri. Fiind singurul nepot din cei cincisprezece, născut în casa bunicului meu, acesta – Mihai (Ioniță) Fugaru, fiul cel mare al Tunarului – a hotărât ca eu, nepotul lui, să rămân aici, și s-a dus să înregistreze nașterea.

În a cincea zi, pe 9 noiembrie 1940, a avut loc un mare cutremur, cu mari distrugeri. Nu împlinisem un an, când, la 22 iunie 1941, începe al doilea război mondial în care tatăl a fost concentrat și trimis pe front. S-a întors din prizonierat în iulie 1947, când l-am cunoscut pentru prima dată. Au trecut anii copilăriei preșcolare, din 15 septembrie 1947 începând școala, și primele obligații ale vieții, lecțiile.

L-am avut ca învățător pe domnul Grigore Popescu, un om blând și înțelegător cu cei pe care-i simțea că pot, dar aspru cu ceilalți. Nu tolera superficialitatea. Ne îndemna să nu fim leneși, că lenea nu aduce nimic în pătul. Instituise o ordine, în sensul că dacă cineva nu își făcuse temele la respectiva oră, să o spună la început, pentru că totdeauna controla.
Îmi amintesc cum un coleg a spus că nu și-a terminat temele, pentru că a fost trimis să pască vitele. Pe un ton calm, domnul învățător i-a spus că nu e nimic, dar pentru data viitoare să o termine. A avut însă grijă să meargă să discute cu părinții. Întâmplarea a făcut că tocmai atunci să iasă din curte mama. După o scurtă discuție i-a cerut să lase copilul să își facă temele, dar mama a răbufnit spunându-i, pe un ton ridicat, că într-o gospodărie sunt multe de făcut, printre care și păscutul vitelor. Supărat, domnul învățător Popescu a lovit cu nuiaua în gard, spunându-i că nu a venit să îi asculte prostiile și să nu se mai întâmple. Nu s-a mai întâmplat. După plecarea domnului Popescu, respectiva mămică s-a dus în drum la grupul de femei și le-a povestit cele întâmplate. Așa a devenit cunoscută întâmplarea.

Prin aceste drumuri prin sat, domnul Popescu se oprea și pe la câte un elev să îl ajute la lecții. Eram generația născută în 1940, iar printre colegii de clasă se numărau și Petrica Tâțu, Mitică Roșca, Dinu Dumitrescu, Petre Boștină, Gheorghe Băzăvan, Ion Fugaru (al Tilii) și alții. După terminarea a patru clase a urmat ciclul 2. În continuare, domnul Popescu ne urmărea modul de pregătire, cerând permisiunea profesorului să asiste la ore. Prin atitudinea-i caracteristică a reușit să ne inducă ideea că, dacă nu învățăm bine, dânsul va asista la ore, atrăngându-le atenția și celor din alte localității că, la sfârșit de școală, vor pleca cu diplomă de absolvire de aici.
Am început școala la nici doi ani de la sfârșitul războiului, dar cadrele didactice aveau o experiență profesională de dinainte de război. Așa se explică faptul că, exceptând două nume, Gheorghe Băzăvan și Ion Fugaru, toți ceilalți au plecat din sat, la studii sau meserii. De menționat că și cei doi rămași acasă erau buni elevi cu note pe măsură.

Alți doi profesori de excepție erau domnul Ștefan Karaghiaur și doamna profesoară de limba rusă Valentina Libovna. Cu domnul Karaghiaur făceam doar supliniri la orice materie. Avea puterea de a sesiza foarte repede ce carențe în pregătire aveam și prin stilul caracteristic ne făcea să înțelegem totul. Despre doamna Valentina, rămâne de excepție pasiunea cu care ne preda. Ajunsesem să vorbim cursiv rusa, să scriem la fel de repede ca și în română, dar mai ales să ne învețe cântece rusești, chiar și pe voci. Era profesoara care, în recreație, nu stătea în cancelarie, ci în curte, printre elevi. Cum apărea, se strângeau copiii ciorchine în jurul său.
Școala din Osica de Sus, în prezent numită “Din Vale”, era condusă de domnul director Marcu. În primăvara anului 1948 a început construcția a două săli de clasă, una spre est, pe care o numeam dinspre grădini, și alta spre vest. Construcția lor a durat până la sfârșitul anului 1949. În școala dinspre est am învățat parte din clasa a III-a și clasa a IV-a.
Școala avea internat și o cantină în care activa un profesor pedagog. Mai trebuie spus că începutul funcționării liceului din Osica a fost în această școală.
Liceul, chiar dacă a avut un grup de inițiativă, o dată acceptată investiția, construcția nu s-a facut prin munca patriotică, ci prin șantier organizat. Vorbeam mai sus despre construcția a două săli de clasă la școala din Osica. O cărămidă nu a fost descărcată sau dusă pe șantier de către elevii școlii. Chiar ni s-a interzis să pătrundem în zonă.
Cât despre etichetarea școlii ca numărul 2, este o greșeală. Ea trebuie să rămână numărul 1, iar liceul cu gradul său de liceu chiar dacă are clase elementare.

______________

Emil Raicea, economist:

Portret de dascăl

Deși atunci tovarășul a rămas în inimile noastre ca Domnul învățător, încerc să redau chipul dascălului drag, așa cum cred că o fac toți elevii.
Învățătorul Marin Ene, care a purtat în suflet frumosul izvorând din marea lui pasiune pentru viață, pentru om, a fost persoana care a știut să cultive frumosul în relațiile dintre oameni și să-l îngrijească ca pe rodul bogat al toamnei. Marea lui dragoste pentru copii, pentru munca de educație, optimismul cu care îi molipsea pe cei din jur, l-au făcut iubit și stimat de colegi și de tot satul. Domnul nostru sau dascălul nostru a fost iubit ca om și învățător aici, în Osica de Sus. Era al nostru, al sătenilor, pentru că a plecat de jos, a învățat și a devenit dascăl. Bun dascăl! Nu provenea din familie bogată. Înainte lucra la fel ca ceilalți. Apoi a făcut școală.
Cel mai important lucru era că știa să se coboare la nivelul fiecăruia dintre noi. Știa să vorbească și cu ciurdarul satului și cu inspectorul raionului, pe fiecare îl respecta. Se respecta pe el în primul rând și ne învăța și pe noi, elevii lui, să facem acest lucru cu el și cu cei din jur. Ne spunea că învățând carte și comportându-ne frumos vom ajunge departe.
Când mergeam să-l colindăm, pe pereții camerelor, ai holului vedeam fotografii cu noi, elevii, iar în mijloc dânsul. Noi desculți sau îmbrăcați sărăcăcios, iar el în mijloc, Domnul. Era un bărbat înalt, frumos, care te privea pătrunzător, dar îți zâmbea îngăduitor.
Doamne, cum m-a pus unchiul și învățătorul meu în același timp să tot repet cuvântul pe care nu l-am știut stând în picioare în fața clasei!… Mă mir și azi de liniștea care se lăsa în clasă chiar când domnul era plecat. Nimeni n-ar fi mișcat în bănci știind că cea care ne păzește este rândunica de sub streașină, iar Domnul le știa pe toate pentru că rândunica-i șoptea!
Nu îndrăzneam să stăm mult la joacă sau să umblăm hai-hui știind că puteam să-l întâlnim pe domnul învățător și atunci în mijlocul drumului ne întreba tabla înmulțirii. Să nu fi știut?! Numai că-l vedeai că intra în curtea casei și ne lua la rost de față cu mama și tata. Dacă eram la muncile agricole ne striga și ne punea întrebări la matematică. Ne așezam apoi la umbră, lăsam uneltele din mână și începea să ne explice. Lua uneltele și ne arăta cum să le ținem corect și să lucrăm cu ele. Urmele sale au fost semne ale vredniciei.
A fost dascălul de aici, de acolo, de oriunde, așa cum au cerut vremurile. Oamenii l-au înconjurat cu dragoste și l-au prețuit. I-au descris chipul în cuvinte scrise cu cerneala sufletului.
Iar eu mă alătur lor și îi mulțumesc peste timp.
Domnului învățător, cu adâncă prețuire, fostul dumneavoastră elev.

__________________

Tanța Oftea, medic pensionar:

ÎNGERUL MEU SALVATOR

Tovarășa învățătoare, Doamna mea de suflet, care mi-a întins o mână atunci când mi-a fost atât de greu să înțeleg de ce trebuie să plec de lângă mama și de ce trebuie să merg la școală, unde deveneam responsabilă de faptele mele…
Din 15 aprilie 1953 și până în 15 septembrie 1960 eram o fetiță răsfățată atât de familia mea (mama și tata), cât și de cele două familii ale bunicilor (muma Maria, tica Gheorghe și frații mamei, tica Gorică Oftea și frații tatălui meu).Toți mă tratau cu atâta iubire, nicicare nu m-au speriat cu școala.
Dar a venit și 15 septembrie 1960, prima zi de școală din viața mea.
Ca un făcut, tocmai în acea zi mama mea împreună cu mama lui Fănică Mierlăcioiu (suntem vecini în OSICANOASTRĂ) au fost programate la medic în orașul Caracal, iar noi, copiii, am rămas în grija taților să ne ducă la școală. Tata Mierlăcioiu și-a găsit ceva treburi prin gospodărie (țesăla caii), iar tatăl meu și-a adus aminte că nu am o traistă în care să-mi aduc cărțile pe care le primeam gratis la școală, și atunci, repede, s-a apucat să-mi croiască și să-mi coase la mașină un fel de ghiozdan din pânză de doc, absolut original. Uite așa, timpul a trecut, tații au uitat să ne spele, să ne pieptene și să ne îmbrace cu hăinuțe curate, iar noi copiii, eu și cu Fănică, ne-am luat de mână și am plecat la ȘCOALA DIN VALE. Acolo, am nimerit la o clasă cu elevi mai mari, iar domnul profesor Ciuculescu ne-a întâmpinat cu un fel de mirare-dezamăgire-râsu-plânsu și cu întrebarea: dar cu voi ce este pe aici?
Noi am încremenit de frică și abia am putut să-i răspundem că am venit la școală. Bietului profesor i s-a facut milă de noi, a rugat pe un elev să ne conducă la clasa întâi unde preda tovarășa învățătoare Ionescu Suzana.
La ora aceea deja toți elevii erau așezați în bănci, frumos îmbrăcați, spălați, pieptănați, iar fetele erau toate cu funtițe la codițe. Doamna învățătoare Ionescu nu ne-a dat afară din clasă, ci ne-a așezat în ultima bancă nu fără să ne avertizeze că, dacă nu venim „cum trebuie”, o să avem probleme. Nu știu dacă a doua zi am venit „cum trebuie”, dar mi-aduc aminte că mi-a spus că eu depășeam numărul de elevi care i se repartizaseră la clasa dumneaei, si deci, era cazul să merg la clasa paralelă, a doamnei învățătoare Trecere Tudorița.
Am încremenit de spaimă!
La ora prânzului, a apărut în clasă îngerul meu salvator, Doamna Trecere: o doamnă micuță de statură, frumoasă din cale afară, cu părul castaniu prins într-o coadă lungă pe spate, cu ochi mari și luminoși ce m-au privit cu blândețe, cu o voce mai aspră, dojenitoare dar și protectoare, o prezență care i-a dat încredere copilului din mine, că școala îi va fi un altfel de acasă și dumneaei, învățătoarea, un altfel de părinte.
A venit lângă mine, m-a mângâiat pe creștet și mi-a spus să nu-mi fie frică pentru că n-o să mă bată și că o să fie bine.
Cu toate astea, câteva zile am fost atât de speriată, încât nu înțelegeam ce mi se întâmpla, și nu mă puteam concentra la ce ne explica doamna. Dar și mai tare m-a speriat faptul că m-a pus în aceeași bancă cu țigăncușa Sinica, fetița care îmi bea cerneala, ceea ce-mi dădea o neliniște stranie. M-am bucurat când Sinica nu a mai venit la școală! Da, am gândit ca un copil egoist și niciodată n-am aflat ce probleme o fi avut, ce necazuri, ca să fie retrasă de la învățatură.
Cu timpul, după aproape o lună, am început să merg la școală „cum trebuie”, m-am trezit la realitate, am început să pricep tot ce ne explica doamna, am devenit o elevă foarte silitoare și la sfârșitul anului am fost răsplătită cu premiul întîi cu o medie mai mare decât media premiului întâi de la clasa doamnei Ionescu Suzana.
Nu m-am oprit acolo și tot așa, am păstrat premiul întâi până la sfârșitul clasei a IV-a și chiar până la terminarea liceului.
Doamna mea de suflet a continuat să-mi fie aproape și mai târziu când, împreună cu prietena mea cea mai bună, Aurelia, și cu fiul doamnei învățatoare, Fănică Trecere, formam o gașcă simpatică. De câte ori mergeam în vizită, doamna ne trata ca pe copiii proprii, ne punea pe masă bunătăți și nu uita să ne întrebe despre părinți, iar la plecare ne saluta cu recomandarea „Să fiți cuminți!”.
După terminarea liceului, n-am mai avut norocul să o întâlnesc pe doamna învățătoare Tudorița Trecere. Am plecat din OSICAMEA, OSICATA și OSICANOASTRĂ a celor născuți și crescuți acolo, am urmat drumul vieții pe meleaguri străine, dar n-am uitat niciodată acel “Să fiți cuminți!”.
Acum, la 64 de ani (tânără pensionară), m-a împins dorul să aud glasul Doamnei și am sunat-o la telefon. Mi-a răspuns o voce caldă, prietenoasă, o voce tânără de domnișoară. M-am prezentat cu numele de fată (Oftea), fosta eleva a doamnei învățătoare; am cerut permisiunea să vorbesc cu Doamna și deodată am auzit: „TANȚA, ce mult mă bucur să te aud! Ce faci? Am auzit că te-ai pensionat și că ești bunică, te felicit pentru realizările tale.”
Doamna mea de suflet ne-a urmărit evoluția și mi-a mai spus că de multe ori și-a amintit de elevii buni din seriile acelor ani. Ba, chiar a făcut o comparație cu seriile noi, din anii democrației, la care foarte multe lucruri au dezamăgit-o, mai ales lipsa de moralitate în unele cazuri.
DOAMNE!, DOAMNE!, ce om lucid, ce minte sănătoasă și câtă bucurie a putut să-și exprime în cele câteva minute de convorbire!
A incheiat convorbirea cu următoarele cuvinte: „La noapte n-am să pot dormi, atâta bucurie mi-ai făcut că m-ai sunat!”.
Mi-au dat lacrimile de emotie și i-am promis că de voi veni cândva în OSICANOASTRĂ, acasă la noi, am să o vizitez.
Nu știu dacă am fost sau nu „cuminți” pe parcursul vieții (numai bunul Dumnezeu știe!?), tot ce-mi doresc este să-mi respect promisiunea, să-i pot spune prin viu grai:
MULȚUMESC, ÎNGERUL MEU SALVATOR!
SĂRUT MÂNA, DOAMNĂ ÎNVĂȚĂTOARE!
Cu toată dragostea și recunoștința.

________________

Marian Drăghici, perpetuu elev:

Doamna Niţu

Am mai scris despre Doamna Nițu. Aș tot scrie despre dânsa, cu regretul că nu mai este de mult în viață. Nu am invidiat-o în timpul școlii pe Tanța Oftea, fosta mea colegă/șefă de clasă, că lua mereu premiul întâi, fiindcă îl merita, dar, acum, la ajunsa bătrânețe, am motiv să o invidiez, pentru ce? Pentru că învățătoarea ei, doamna Trecere, încă trăiește, să-i dea Dumnezeu zile!, și, ce să vezi, aceste două distinse doamne, elevă și învățătoare cândva, pot sta bine-mersi de vorbă la telefon, se și felicită reciproc pentru un parcurs existențial de toată lauda, își promit vizite, etc. Citiți articolul doamnei doctor Secășan, pe numele-i de fată Constantina/Tanța Oftea, astăzi merituoasă pensionară, și negreșit o veți invidia puțin-puțin și dumneavoastră.

Da, a trecut noian de timp și, după 53 de ani de la terminarea celor patru clase primare, încă o revăd în memorie pe învățătoarea mea, de mult petrecută la cele veșnice, ca învăluită într-un abur dens, tot mai dens, din care răzbat uneori la lumină frânturi de gesturi, figuri, atitudini. Vocea ei înaltă și severă, de gorjeancă stabilită (prin căsătorie? prin repartiție? nu știu) pe meleaguri romanațene, îmi revine în minte nu fără o senzație de frică amestecată cu respect. Frică, respect, dar și dragoste cât încape. Rolul Doamnei învățătoare Nițu în viața mea a fost, cum să zice, hotărâtor. Ca, de altfel, rolul bunului învățător în viața ficăruia.

În 1960, când am început școala în Vlăduleni, la Vladu Nica, dus de mână de mama, eram să fim ultima promoție de elevi a Doamnei învățătoare Nițu. Parcă mă văd, tuns curat țărănește la zero, gătit nevoie-mare în trening albastru, cu teniși tot albaștri în picioare, trecând șoseaua pe atunci neasfaltată din fața casei, și odată ajunși în „zoană”, pe poteca de lut bătătorit de sub dudul tăiat/jupuit acum câțiva ani dintr-o jalnică neatenție a unor gură-casă de-ai primăriei, când, nu știu care femeie ce trecea întâmplător, strigă tare, de pe partea cealaltă a drumului, din fața casei babei Măriuța, către mama: „Gata, Lisandro, îl făcuși de școală?” „Gata!”, răspunde de lângă mine, încet dar mândru, la cei 28 de ani ai săi, mama. Spun „încet, dar mândru”, adică fără complexe. Mama știa ce e școala, urmase șapte clase în Vale și fusese mereu fruntea clasei.

Așa că am învățat scrisul-cititul-socotitul cu Doamna Nițu, am luat mereu premiul întâi la dânsa, și totuși respectul meu vine din altceva mult mai profund, mai greu de exprimat în cuvinte: cred că în atitudinea mândră, în vocea înaltă și severă, copilul de atunci ghicea, intuia, iar bătrânelul de azi confirmă, inflexiunile unei suferințe adânci, pe care Doamna Nițu o purta în sinea ei cu discreție și cu mare distincție. O distincție de regină. Dacă e să mă uit la regina Angliei, învățătoarea mea avea, atunci, în pragul pensionării, o noblețe comparabilă cu a Majestății sale Elisabeta. Nu exagerez nici un pic! Atâta frumusețe tragică, a unei femei trecute prin multe încercări în viață – care vor fi fost ele, rămâne o taină dusă din astă lume – mi-a lăsat o impresie de neșters. Ba, puțin-puțin, m-a înnobilat și pe mine.
Abia așteptam primăvara, să-i aduc ghiocei din pădurea Bercica unde nu se-ntâmplă nimica.
Învățătoarei, dar și, bineînțeles, mamei.
După noi, ultima sa promoție de învățăcei, Doamna Nițu a lăsat catedra pe care o slujise „toată viața” și „a ieșit la pensie”, alături de soțul său, domnul Nițu. Domnul Nițu, să nu mint, a mai lucrat un timp ca șef de gară în Vlăduleni, până la limita pensionării. Cum duseseră împreună un trai cumpătat, chiar auster, fără risipa distracțiilor, le-a dat mâna ca după o viață întreagă de economii să-și cumpere un apartament în Caracal, rezervându-și astfel o binemeritată bătrânețe liniștită.
S-ar putea crede că fiind ultima promoție a unei învățătoare epuizate de rutina meseriei, noi, elevii, am fost lăsați mai pe tânjală, neglijați oarecum. Da’ de unde, clasa zbârnâia la lecții. Nu pentru vreo liniuță sau bastonaș desenat greșit, pentru o socoteală ratată, cât mai degrabă pentru vreo “aroganță”, gustul palmei sale trase pleosc! după ceafă l-am resimțit în gură, acidulat cu stele verzi, de destule ori ca să-l țin minte și-acum. Vag, dar îl țin minte. Nu conta că eram premiantul clasei, glorie de altfel împărțită, vai, cu două fete, una mai zgâtie ca ailaltă, ambele Elene: Elena/Lenuța Smarandache și Elena/Lucica Ciotor.
Mi-i amintesc pe soții Nițu, privindu-i nu o dată cu frică și fereală de pe veșnica bancă de la poartă, ca pe un cuplu pitoresc, unul mai înalt decât celălalt cu un cap și ceva – Doamna fiind un brad de femeie, ca să zic așa, lungancă trupeșă, nu corpolentă –, mergând alături, tăcuți și preocupați, îmbrăcați corect, dânsul, bălan și blajin, parcă fără voce, în regulamentarul costum albastru de impiegat ceferist, cu caschetă roșie pe cap, dânsa de o naturală cochetărie, îmbrăcată negreșit à deux-pièces mai ales din catifea reiată, cu părul vopsit într-o nuanță roșcată fără pic de stridență strâns în conci, ambii deambulând la întoarcerea de nu-știu-unde acasă, să zic așa cuminți, cumsecade, cu un vag aer de înstrăinare de toți și de toate, parcă abia așteptând să ajungă la destinație, să se despartă, fiecare la tabieturile sale.
Nu avuseseră copii.

Ar fi trebuit să-i văd mai des împreună, fiindcă, în Vlăduleni, locuiau cu chirie la trei curți de noi, într-o casă naționalizată, a morarului Tache Coliopol. Unde e azi oficiul CECBank, întreprinzătorul Tache montase în perioada lui prosperă o presă de ulei din floarea soarelui, cu casă la șosea. Acolo, în casa cu geamlâc, stătea familia Nițu, id est doamna mea învățătoare, și nu vă spun cu câtă sfială treceam prin fața acelei case/curți în toată copilăria: chiar și când Doamna Nițu rămăsese doar o amintire între acei pereți, memoria siluetei sale îmi impunea. Îmi impune și-acum, când am întrecut binișor vârsta la care dânsa ieșea la pensie atunci, când eu aveam 10-11 ani.
O voi iubi mereu, cu respectul pe care îl merită orice regină a învățării scri­su­lui-cititului-socotitului.
O regină la care fusesem dus de mână de o zeiță: mama mea!

_______________

Nicolae Drăghici, profesor:

Este un adevăr cunoscut că noi, dascălii, suntem pentru elevii noştri doar nişte simboluri: învăţător la clasa a 11l-a C, profesor la a V-a B, diriginte la XII A sau… XII altceva. Numai devenirea lor în viaţă ne va arata dacă am fost sau nu şi nişte realităţi, adică nişte oameni modelând alţi oameni, pentru viitor.
Modelarea unui suflet crud de către un altul, poate cu crustă, este cea mai delicată dintre toate întreprinderile noastre pedagogice.
Să le dăruim elevilor noştri cunoştinţe folositoare, desigur, la examenele din viitor şi în viaţă.
Dar să-i învăţăm, mai ales, să facă din lucrările vieţii lor piramide, şi nu doar trunchiuri, socluri fără statui.
Să-i învăţăm să nu treacă nepăsători pe lângă marile momente ale vieţii, fiindcă numai ele ne fac din animale oameni, cum spunea Nichita Stănescu undeva.
Să-i învăţăm să fie adevăraţi în tot ceea ce fac, fiindcă în afara adevărului în viaţă nimic nu are valoare.
Şi, mai ales, să-i învăţăm să prelungească, cât pot ei de mult, clipa cea repede a adolescenţei, care este, de fapt, singurul paradis al vieţii noastre de fiinţe trecătoare…

 

 

 

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-4-1024x614.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-4-150x150.jpgRevista „Rădăcini”ÎNVĂŢĂMÂNTUL OSICEANVirginia Lăpădatu, profesor-pensionar:  Domnul Florea Constantinescu Aveam vreo șase ani. Îmi amintesc că stăteam ascunsă după poartă și așteptam să treacă pe strada noastră domnul acela înalt, foarte înalt, slab, drept și cu părul albit de anii ce-și puseseră amprenta pe pașii și puterile lui. Mergea greu, ajutându-se de bastonul din mâna...Osica de Sus