Aproape toată copilăria mea, frumoasă și de neuitat, mi-am petrecut-o fără radio și televizor.
Îmi aduc aminte de un aparat de radio vechi, primit de la fratele tatălui. Era vedeta casei și trona pe un scaun mai înalt lângă pat. A dispărut repede. A fost luat și el și un covor oltenesc pentru că ai mei nu plătiseră ,,fonciirea”. Erau și ei niște ,,Moromeți”.
Nu i-am simțit lipsa. Eram în extaz când auzeam chiotele și lăutarii unei nunți. Alergam să văd alaiul mirelui care ,,ia nașul” și alaiul miresei care ,,ia apă de la fântână”. Nu-mi lipsea nicio horă, nu atât pentru muzică sau pentru joc, ci pentru plăcerea de a mă strecura în fugă printre dansatori. Ne distrau ocările fetelor cărora le încurcam dansul. Se întâmpla să mai încasăm și câte un șut bunicel de la vreun flăcău care își număra pașii în gând.
În locul radioului tata a făcut o galenă pe care o punea într-o oală de pământ pentru ,,sonor”.
Toamna și iarna se adunau câteva familii care-i acordau atenție pentru puțină vreme. După câteva pahare de vin, bărbații susținuți de femei se întreceau în cântece. Aveau cam același repertoriu: cântece populare, romanțe, cântece ostășești.
De câte ori auzeam ,,De-ar fi mândra-n deal la cruce”, mă gândeam la Dealul Bobului. Când intonau ,,Nu poți trece fără carte” intram în ceață. De ce carte ai nevoie?
Peste ani am ascultat cântecul aproape doinit cu durere și mult suflet în casa unor prieteni din Voineasa, județul Vâlcea. Ei aveau cam 60 de ani, iar eu 26.
Străbunicul domnului Gălățescu era din zona Galațiului. Se luase ,,cu o ciobăniță frumoasă și bărbată” din Voineasa care venise cu oile la iernat în bălțile din Lunca Dunării.
În familia ei erau multe neamuri rămase în satele de peste munți, în Imperiul Austro-Ungar. Ca să se vadă, aveau nevoie de ,,carte”, un pașaport specific vremii. Acestea se obțineau greu și frecvent cu peșcheș. ,,Cartea n-are cine-o face, / Căci primarul nostru zace/ Cu notaru-s mânios / Și-mi face cartea pe dos / Și m-aș duce la comună /Doar mi-o face cartea bună“.

De cele mai multe ori, granița era trecută clandestin pe poteci numai de ei știute, prin locuri ferite, peste țancuri și văi cu versanți abrupți.
Iarna aveau un loc de popas într-un sat din creierul munților, Odăile. El dăinuie pe Valea Călineștilor și este singurul sat din România locuit permanent din Evul Mediu (secolul XV) și care își păstrează caracteristicile vremii până în zilele noastre. Este propus să fie inclus pe lista monumentelor UNESCO.
La muzeul Brukenthal din Sibiu se află originalul slavon al primei hotărnicii din munți între Țara Românească și Țara Ardealului. Este datat la 9 iunie 1520 la sfârșitul domniei lui Neagoe Basarab.
Trecerea din Țara Românească în Transilvania se făcea prin vămi. Cele mai importante puncte de vamă erau pe Valea Jiului la un kilometru în amonte de Mănăstirea Lainici și pe Valea Oltului. Aici granița a fost mereu mutată în funcție de interesele vremurilor. Este cunoscută situația satului Câineni, disputat între austrieci, otomani și valahi. Au fost ani în care vatra satului era fragmentată, că ajungeau părinții la austrieci, copiii fie la valahi, fie la otomani sau aveau casa într-un imperiu și moșia în alt imperiu.
În Valea Oltului este renumit punctul de frontieră ,,Turnul Spart“. Se apreciază că a fost construit în 1501 și că s-a prăbușit parțial în 1533 în urma revărsării râului.

Descoperirile arheologice au confirmat că aici era un complex militar de apărare și control între Țara Românească și Transilvania.
Granița dintre România, Imperiul Austro-Ungar și Ungaria a fost desființată oficial prin Tratatele de pace de la Saint-Germain-en Laye (10 septembrie 1919) și Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920).
,,De-ar fi mândra-n deal la cruce” este doar o fărâmă din istoria noastră, pusă din suflet în muzică și vers.
Cântecul a fost și rămâne lacrimă și miere. E bucurie, adorație, durere și implorare. E document ce trece prin suflet și se exprimă prin muzică.