„Nu mă mai plângeţi, că ce mi-a fast scump în viaţă a murit demult!”
Tache Catiopol

Un grec în Osica! Apariția sa în satul Vlăduleni, se pare că nu a fost întâmplătoare, ci una pregătită din timp şi cu obiective precise.

Înainte să se stabilească aici, Take Coliopol lucrase ani buni şi cu folos pe moşia lui Costică Neamțu de Ia Olari. Acesta a lucrat inițial ca mecanic şi, ulterior, datorită calităților sale, a fost ridicat la rang de administrator, poziție din care şi-a câştigat simpatia şi admirația atât a moşierului, cât şi a țăranilor cu care venea în contact.

Cei care l-au cunoscut atunci nu au uitat nici astăzi priceperea, seriozitatea şi vrednicia, probate în toate situațiile pe care le-a avut de rezolvat. Prestigiul câştigat în aceşti ani, l-a apropiat foarte mult de stăpânul său, încât, atunci când grecul urma să se căsătorească, Constantin Neamțu i-a recomandat, părinteşte, viitoarea soție. Aceasta era una dintre servitoarele sale, cu un dezvoltat spirit gospodăresc şi pricepută în toate ale casei.

Probabil că Take Coliopol a ales să-şi investească banii în satul Vlăduleni datorită aşezării acestuia pe două căi de comunicație importante: şoseaua şi calea ferată, care pornesc de la Dunăre şi ajung în Transilvania. După 1920 a cumpărat pământul pe care a construit o casă spațioasă, moară de cereale, presă de ulei, anexele necesare şi aproximativ 20 ha pământ arabil în zona Ostrov Greci, o baltă de 3 ha şi 15 ha de zăvoi în lunca Oltului. Pentru locuitorii satelor învecinate, investițille acestuia, îndeosebi moara şi presa de ulei, au fost daruri binevenite întrucât le rezolva nevoi vitale, iar celor din Vlăduleni, zeci de locuri de muncă la câmp şi în cele două unități economice. Era un om calculat, corect şi cinstit, preocupat de bunele relații dintre angajații săi şi țărani şi totdeauna intervenea în favoarea celor din urmă. Nicolae Toma (Baciu), veteran de război, povesteşte că, în neuitatul an de secetă 1946, se găsea împreună cu câțiva consăteni la moara la Take, fiecare cu cel mult două duble de grâu, şi acela verde, iar morarul refuza să le macine strânsura. Proprietarul a intervenit, i-a ascultat cu răbdare, a dispus imediat să fie pornită moara, a rămas să supravegheze măcinatul şi nu le-a perceput nici un fel de uium. După război a donat frecvent cantităţi de cereale la văduvele nevoiaşe din satul Vlăduleni şi asista personal la distribuirea acestora ca nu cumva să se producă nedreptăți.

A avut o familie deosebită. Soția sa, Susana, a confirmat de-a lungul vieții, aprecierile primite în tinerețe, iar copiii au fost, cu toții, la fel de merituoşi ca și părinții lor. Fetele au urmat cursurile primare al şcolii din satul Osica de 5us, unde erau transportate la şi de la şcoală cu trăsura. Fiul său, Mihai Coliopol, a urmat studii superioare, profil economic, la Universitatea din Anvers, Belgia. Odată cu începerea războiului, Take Coliopol a primit lovituri devastatoare, unicul său fiu, Mihai, p!ecat voluntar pe front, a căzut în Crimeea în primul an de război. Tot războiul a fost cel care a adus schimbarea regimului politic, care i-a eliminat din viața socială pe toţi cei care, cu sudoarea frunţii lor, realizaseră situaţii materiale importante, atât pentru ei, cât şi pentru semenii lor.

După 1945, a apreciat cu luciditate mersul evenimentelor şi, în aprilie 1947, a încercat sâ îşi pună la adăpost familia, prin acte de donație, lăsând celor trei fete şi soției câte 10 pogoane de pământ.

Exproprierea a fost ultima din lanţul nenorocirilor. Lucrurile s-au desfăşurat cu o viteză uimitoare, astfel, în trei zile de la publicarea decretului de naţionalizare a principalelor mijloace de producție, o comisie, având în frunte reprezentantul Ministerului Afacerilor Interne (probabil şeful de post) şi patru membri din comuna, însoțită de „elemente revoluţionare”, a procedat cu brutalitate la preluarea spațiilor de producţie: moara şi presa de ulei şi toată infrastructura necesară funcţionării și întreținerii acestora, materiile prime şi finite care se găseau în acel moment. Tot ce realizase în zeci de ani de trudă şi cumpătare i-a fost luat printr-un proces-verbal, iar familia a fost obligată să plece din casa în care locuise, trăindu-şi ultimii ani în casa ginerelui, inginerul Luben.

A trăit discret şi demn. Celor care încercau să-l consoleze după expropriere le răspundea invariabil: „Nu mă mai plângeţi, că ce mi-a fast scump în viaţă a murit demult”. Susana, soţia sa, a avut aceeaşi conduită, găsind totdeauna să dăruiască, din puţinul ce le mai rămăsese celor care cu recunoştinţă le aduceau legume şi diferite alimente. În dimineaţa zilei de 27 decembrie 1953, la ora 08:30, Take Coliopol, s-a stins din viaţă, în casa sa din Osica, sărac, dar NOBIL. Ulterior, rămășițele sale pământeşti au fost transferate, de fete, din cimitirul comunal, la un cimitir din Bucureşti. Urmele materiale ale vieţii sale sunt aproape şterse, dar imaginea sa de om vrednic, cinstit şi drept dăinuie cu incăpăţânare in memoria celor care l-au cunoscut.

Comandor av.(r) Ion SURDU

Aduc mulţumiri prof Constantin Opriţescu pentru contribuţia sa la documentarea acestui articol.

Articol apărut în numărul 1 al revistei – mai 2012