Pentru că eşti şi ai fost prietena mea de o viaţă, la bine şi la rău, îmi permit să-ţi scriu câteva rânduri. Să ştii că stau bine cu sănătatea, dar simt din ce în ce mai des capriciile vârstei: dureri de oase, lene în mişcări, mofturi…mofturi. Aşa-i că le simţi şi tu? Că doar suntem una şi aceeaşi!
Dar ca să n-o mai lungim cu povestea de bătrâneţe, vreau să-ţi spun că simt un dor nebun de vremea când eram copii la Osica noastră. Şi acum simt mirosul de pâine caldă abia scoasă din ţest. Niciunde şi nicicând n-am mai mâncat o bucată de pâine atât de bună cum o făcea mama noastră. Chiar, îţi mai aduci aminte de mama noastră, cât era de frumoasă şi de bună? Îmi pare rău că nu am talent la desen dar am în imagine un tablou superb: era primavară, mă pregăteam să plec la şcoală şi mama nu era prin preajmă, am căutat-o în gradină şi acolo am văzut o scenă superbă, mama plivea straturile de ceapă şi peste ea ningea cu flori de corcoduş. Bătea un vânticel cald şi atmosfera era încărcată cu un parfum cu esenţe tari de pământ reavăn, firicele de ceapă abia răsărite, mărar îndrăzneţ apărut printre răsaduri şi flori de corcoduş zburătăcite peste tot.
Tanţa, sunt copleşită de amintirile copilăriei petrecute de noi pe linia Modorani, sper să mă înţelegi, dar vreau să-ţi aduc aminte şi de câţiva vecini de-ai noştri din Modorani.
– Moş Trache – taica lui Fănică Mierlăcioiu. Moşul trebuia să aibă grijă de cei trei nepoţi: George, Fănică şi Oara la care ne asociam şi noi. Bineînţeles că nu eram cuminţi, făceam tot felul de năzdrăvănii de îl scoteam pe moşul din minţi. Răsplata o primeam seara când veneau părinţii de la munca câmpului; primeam câteva palme de ne vâjâiau urechile şi totul se termina cu promisiuni. A doua zi uitam, reluam jocul şi moşul ne pedepsea la mâncare, adică nu vroia să ne dea colţ din pâinea rotundă coaptă în ţest. Moşul ne întâmpina cu o înjurătură “încolţi-v-ar  Dracu Taică! Mâncaţi şi restul că doar nu vă sparge burta! “ Bietul moş, într-o zi s-a dus într-o altă lume cu copii mai cuminţi.
– Moş Chioacă – înţeleptul şi atoateştiutorul de pe linia noastră. Se pricepea la toate, de la măcinat, râşnit boabe de grău pentru colivă până la oblojit bube şi vindecat animalele muşcate de şarpe. Îmi aduc aminte că într-o zi de bâlci împreună cu Fănică am plecat dimineaţa să paştem caprele , că doar numai aşa primeam bănuţul pentru halviţă, turtă dulce şi măr roşu în băţ. Ca să nu mai pierdem vremea am dus caprele într-o zonă cu multă lucernă. Bineînţeles că lucerna umedă nu le-a picat bine caprelor, s-au umflat la burtă precum cimpoaiele şi capra lui Fănică a murit. Degeaba moş Chiaocă a depus tot efortul medical cu un cuţit şi o ţevuşcă de tertecuţă pentru că finalul a fost păgubos şi pentru capre şi pentru noi. Bâlciul s-a terminat şi bănuţi n-am mai văzut! Am muncit degeaba!
– Baba Morăreasa Vrăjitoarea – Deşi îmi era tare frică, curiozitatea mă împingea să îi fac vizite destul de des ca să văd cum face şi cum desface. Baba avea un ritual bine gândit şi bine justificat ca să-şi impresioneze clienţii amatori de efecte sigure: însănătoşire grabnică, despărţiri în cuplu, sau îndrăgostiri condiţionate. Cum proceda baba… mai întâi aprindea focul în vatră cu câţiva coceni şi câteva surcele apoi aducea un linguroi de metal cu coada lungă, o seceră şi un coș de nuiele plin cu multe buruieni. Punea ceva în lingură, un fel de mercur ca cel din termometrele clasice, ducea lingura deasupra flăcărilor, şi tot mesteca cu secera în lingură până ce metalul acela se topea. În timp ce mesteca tot bolborosea ceva baba. N-am reţinut decât “ datule, datute…”. Niciodată n-am ştiut ce vrea să spună. Apoi punea metalul acela într-un vas cu apă rece şi metalul devenea o figurină cu ţepi pe care o lua în căuşul palmei şi cu un deget butucănos arata spre fiecare ţeapă sau spre fiecare adâncitură şi spunea clientei că are probleme la mâini, la ficat, la plămâni, că are “ of “ la inimă. N-am înţeles cum vedea baba ficatul, plămânii şi “of-ul“ de la inimă în figurina aceea cât bobul de fasole. Nu se termina aici povestea pentru că urma faza a doua când fierbea apă într-un tuci unde arunca şi buruieni de toate felurile. Îmi plăcea mirosul fierturii, semăna cu mirosul ceaiului pe care mi-l făcea mama când mă durea gâtul. Fiertura aceea era răcită şi pusă în sticle. Sticlele erau legate la gură cu fir roşu de mătase şi clienta trebuia să le ducă acasă pentru băut sau pentru spălat pe faţă. N-am aflat niciodată dacă iubirile s-au împlinit, dar ştiu că baba câştiga ceva bănuţi şi că a lăsat moştenire şi nepoatei sale Ţaica Tanţa Morăreasa care la fel ca baba a avut o meserie căutată.
Mergând cu gândul mai departe pe linia Modorani îmi vine în minte o familie mai înstărită care avea o fată frumoasă şi bună la suflet. Tanţa Rădiţei îi spuneau vecinii. De fiecare dată când treceam pe la poarta ei în drum spre Tica Gorică, bunicul din partea tatei, Tanţa Rădiţei avea un cuvânt de mângâiere pentru mine şi îmi dădea ceva, de obicei o bucăţică de pâine sau de cozonac. Tatăl ei era mai zgârcit din fire, dar niciodată nu a refuzat să-şi ajute vecinii. Îmi povestea tata că atunci când un vecin îi cerea carul cu boi ca să-şi aducă ceva de la câmp omul acela nu refuza categoric, dar răspundea cu o expresie “uite boii” . Răspunsul îl punea pe solicitant în încurcătură. Cei mai îndrăzneţi se foloseau de atelaj, iar cei neîndrăzneţi pierdeau.
Mai departe de casa noastră, să nu uiţi, Tanţa, de familia lui Minie. Îţi aduci aminte de muica Anica? Sora bunicii Ioana din partea tatei? Deşi era paralizată, condamnată de ani să stea într-un scaun fix era foarte zgârcită şi cam rea cu noi copiii ( Leana, Mitică şi Vica, nepoţii ei şi noi ). Pentru că era o familie de chiaburi, muica Anica a rămas cu obiceiurile din tinereţe când avea slugi pe pământ: nu dădea prea mult de mâncare la oameni pentru că îmbuibarea duce la lene şi nici nu dădea mâncarea proaspătă pentru că făceau oamenii indigestie şi nu mai puteau munci. Tot aşa se purta şi cu noi, copiii. Când a murit, numai eu cu Vica, nepoata cea mică am jelit-o pe baba “ of, of muica mea, frumoasa mea “. Noi aveam 4-5 anişori şi baba 80 de ani. Pentru cei mari au fost momente de haz când ne vedeau pe noi două cu câtă suferinţă jeleam baba. Aşa am crezut noi că trebuie să plângem moarta.
Vizavi de familia lui Minie trăiau două babe, surori cu mama celor trei fraţi după tata. Mai ştii ce urmăream împreună cu verişorul Cristi? Îți aduci aminte că babele aveau un bordei în grădină? Acolo ne închipuiam noi că trebuie să fie ascunsă comoara, salba şi împărăteştii. Câtă naivitate! După ce am scotocit câteva zile, când babele erau plecate de acasă, am găsit un amărât de bănuţ de argint pe o poliţă prăfuită. Tot ce am reţinut din toată povestea a fost că babele au locuit cândva în acel bordei şi că mai târziu s-au mutat în casa pe pământ. Nu ştiu cine a moştenit salba şi împărăteştii, nici într-un caz eu sau Cristi. Or fi avut babele o aşa comoară?!
Şi pentru că am adus aminte de tata Şică şi de fraţii lui vitregi am ajuns cu gândul şi la bunicul din partea tatălui, Tica Gorică al Oftii. Of, ce mult l-am iubit pe moşul! Era un om mic de statură, cu ochi albaştri, cu păr albit de bătrâneţe şi avea mustăţi de care îl trăgeam când ne ţinea pe genunchi. Tot timpul avea câteva bombonici-drajeuri în buzunarul de la pieptar. De câte ori mergeam la el primeam câte o bombonică din buzunarul cu surpize. Într-o iarnă, înainte de Crăciun, a venit moşul pe la noi şi a cerut voie mamei să mă scoată pe afară la zăpadă. Cred că aveam 5-6 anişori. Bineînţeles că moşul avea alt gând şi anume să-mi facă o bucurie. Şi-a dezbrăcat moşul pieptarul şi m-a îmbrăcat peste paltonaşul meu. M-a legat peste pieptar cu o sfoară de câlţi şi am luat drumul spre gară. Am urcat în tren şi am ajuns la oraş, la Caracal. Acolo mi-a cumpărat bomboane, turtă dulce şi m-a plimbat pe străzi ca să văd şi eu oraşul. Seara, ne-am întors acasă şi mama l-a certat pe moş pentru ispravă. Când i-a trecut supărarea a început să mă întrebe ce mi-a plăcut la oraş. Răspunsul meu a fost de copil dezamăgit: “Mamă, ce săraci sunt cei de la Caracal!!!! – Păi, de ce ? întreabă mama curioasă. -Păi, n-am văzut în nicio curte nici o grămadă de paie, nici o glugă de coceni, nici raţă să măcăne, nici o oaie să behăie, nici un câine să latre. Foarte, foarte săraci!!!!!.” Toată seara s-a transformat într-o atmosferă de haz şi bucurie, iar mama i-a mulţumit moşului pentru cunoştinţele şi observaţiile mele.
Universul meu era universul de la sat; până atunci nu am ştiut că pe lângă Osica mai sunt şi alte localităţi, ba chiar şi oraşe unde viaţa se desfășoară altfel.
Frumoasă copilărie, unde eşti, unde te-ai dus cu naivitatea ta cu tot ?!
Dragă Tanţa, mai am multe să-ţi mărturisesc. Nu trebuie să plângi, bucură-te şi mulţumeşte  bunului Dumnezeu că, după tot ce ai petrecut atâția ani cu bune şi cu rele ai rămas cu mintea întreagă şi poţi să înţelegi dorul meu de Osica, de casa noastră, de părinţii noştri, de lumea copilăriei și de tot ce ne-a influenţat trecerea prin timp.

Cu drag,
Eu, Tanţa Secăşan,
pentru tine, Tanţa Oftea!