Interviu cu Romulus Coțofană

• Nene Romică, m-am gândit să vă iau eu acest interviu pentru că vă cunosc de când eram mică, am fost în casa dumitale de multe ori și am discutat multe amândoi. Acum am venit special să văd ce mai faceți, care mai e viața dumneavoastră, cum vă simțiți ca pensionar?
• Bine ai venit și mă bucur că stau de vorbă cu tine, o fată deșteaptă și ambițioasă, studentă bună, și, pe deasupra, nepoata mea!
  Hai să ne așezăm și să discutăm pe îndelete.
  O vorbă de-a noastră, de-a ceferiștilor, spune că viața trece precum trenul accelerat printr-o gară mică. Astăzi te târăști prin țărână și începi să descoperi lumea din jurul tău, mâine duduie pământul sub tine alergând dintr-o parte în alta, iar poimâine începi să te liniștești. Inima rămâne mare, dar pasul se îngustează și puterea începe să scadă. Aceasta ar fi pe scurt viața în general, pentru că în particular fiecare are povestea vieții lui. Și eu nu fac excepție de la regulă. Abia acum, când privesc în urmă, văd că anii s-au scurs rapid. Și nu-mi pare rău. Am muncit – muncesc, am trăit – trăiesc și știu că nu mi-am irosit viața. Deși sunt pensionar din 1994 n-am spus: “Gata, îmi ajunge! Acum stau. Să mai facă și alții, că eu am făcut destul!“ Astăzi nu mai sunt maistrul Romică Coțofană din Depoul C.F.R. Craiova. Sunt pensionarul Romică Coțofană care își duce viața pe lângă casă și în mijlocul familiei.

• După câte înțeleg pensionarea pentru dumneavoastră n-a fost asemenea unui șoc , ci ceva firesc, la care vă gândeați adesea în ultimii ani de serviciu.

• Așa este. După atâția ani de muncă aștepți pensia pe care speri s-o “mănânci” mai mult timp. Despărțirea de locul de muncă, de tovarășii și prietenii cu care ai lucrat atâta timp este dureroasă, dar necesară. Dacă ai fost corect la serviciu și cu cei din jur, altfel spus, dacă ai lăsat loc de “bună ziua“ este bine, pentru că inimile și ușile celor cu care ai lucrat îți vor fi permanent deschise și la reîntâlniri nu vor aborda un zâmbet fals, ci unul venit din inimă. Eu cred că am fost corect în relațiile de serviciu și amicale și că atunci când am putut și cum am putut i-am ajutat pe cei din jurul meu, așa că ușile nu mi-au fost trântite în nas, ci larg deschise.

• Cum te-ai adaptat statutului de pensionar?

• În primul rând nu m-am rupt brusc de meserie. Timp de doi ani am mai lucrat în domeniul infrastructurii la firme private. Am făcut-o din două motive: pentru că mi-a plăcut ceea ce fac și pentru că aveam nevoie de bani. Copiii nu terminaseră facultatea, iar pe acasă erau multe de reparat. Într-o gospodărie treaba nu se termină niciodată. Alergi ziua întreagă, nu prea ai timp de odihnă. Normal, la început îmi aminteam mai des de colegi și de locul meu de muncă, apoi imaginile s-au estompat și viața și-a urmat cursul firesc. Alte gânduri, alt mediu, alte activități…Când m-am pensionat îmi era peste mână să stau acasă. Nu prea eram obișnuit cu treburile din gospădărie, mă încurcam prin casă și parcă îi încurcam și pe ceilalți însă încet, încet am descoperit farmecul noii părți a vieții: cea dedicată familiei, casei, rudelor, prietenilor, cunoștințelor și chiar televizorului. Eu, care puteam să dau cu sapa, dar nu prea știam ce înseamnă munca în agricultură am devenit în timp “specialist“. Împreună cu soția am făcut o grădină de legume frumoasă, model – cum zic cei care au văzut-o de-a lungul anilor.

-Eu te cunosc mai bine ca om matur. De aceea te-aș întreba cum te împaci cu trecutul? Tânărul Romulus Coțofană cum era? Dar cel căsătorit, cu familie, copii, serviciu, griji zilnice?
– Când îmbătrânești începi să te gândești mai des la anii care au trecut așa că încep cu perioada cea mai îndepărtată: copilăria.
Am avut o copilărie frumoasă, deși am fost privat de multe. Eram patru băieți, în casă intra un singur salariu – al tatei, linior la C.F.R., banii erau puțini, cerințele mari, hainele și încălțările se rupeau repede, așa că eu nu făcem parada modei, ci parada hainelor purtate și primite de la frații mai mari. Ei erau înalți, iar eu pirpiriu. Îți închipui cum curgeau pe mine. De altfel mama a vrut să mă facă “marinar“, dar n-a reușit. Și culmea, de mine a avut parte. Flăcău fiind am avut o fire veselă, glumeață; am râs, m-am distrat, am mers la baluri, la hore, bâlciuri, revelioane și alte tipuri de petreceri în diferite locuri, însă am păstrat limita bunei – cuviințe. Asemenea celorlalți tineri din vremea mea am făcut plajă la Olteț, am fiert porumbi și cartofi pe malul lui , am spus bancuri, am dansat, m-am uitat după fete, unele s-au uitat și ele după mine,am vorbit cu fete,însă cred că n-am “sărit calul“ niciodată. La fete am renunțat pentru că am pus ochii pe Tanța și n-am mai lăsat-o până n-a zis “DA“. Dar asta se întâmpla când lucram în Depou. Absolvisem deja Școala Profesională C.F.R. Craiova – profil lăcătuș locomotive cu abur și terminasem Liceul Seral la Piatra – Olt. Am urmat apoi Școala de Maiștri la Grupul Școlar “Grivița“ București. După absolvirea ei mergând la Ministerul Învățământului pentru rezolvarea unei probleme am avut șansa unică de a-l cunoaște și a da mâna cu academicianul Grigore Moisil. Nu vă pot spune cât de emoționat și încântat am fost. Am lucrat ca maistru până la pensionare. Urmașii mei continuă activitatea în domeniul C.F.R. – ului, ambii fiind ingineri: băiatul la Depoul C.F.R. Craiova, iar fata la Infrastructură, Roșiorii de Vede. Indirect am abordat și o altă parte a întrebării tale: cum este Romică cel căsătorit și cu familie, Romică cel matur. Sunt căsătorit de 45 de ani și pot afirma cu mâna pe inimă că am o căsnicie bună și o familie frumoasă. Pentru mine familia n-a însemnat doar a sta loco, a dicta precepte și a da sfaturi. Împreună am luat hotărâri, am fost în excursii și am văzut aproape tot ce e frumos în țară. Sunt locuri pe care nu le uităm și despre care ne amintim cu plăcere.
– În ce relație ești cu cei din jur?
– Eu zic că mă împac bine cu cei din jur. Îi ajut atunci când au nevoie și la rândul meu sunt ajutat de aceștia. Cât am putut i-am ajutat la carte și pe unii dintre copiii vecinilor. M-am bucurat enorm când soțul uneia dintre fetele de atunci mi-a spus că soția i-a mărturisit că dacă nu era nenea Romică nu reușea să termine liceul.

• Nene Romică, cum stai cu sănătatea?
• Ei, bună întrebare!… Privește-mă, cum îți par? Nu mai sunt nenea Romică pe care îl știai. Fizic, am îmbătrânit, însă mintea îmi funcționează încă. Nu eram nici înainte ditamai omul, dar acum m-am împuținat și ceea ce mă deranjază enorm este durerea de picioare care nu-mi dă pace și nu mă lasă să mă deplasez pe distanțe mai mari. Acum tovarășul meu de drum este bicicleta. Ca să-ți spun adevărul, am cam învățat drumul doctorilor și al bazelor de tratament.

• Eu sunt convinsă că îți vei găsi remediul în bună parte, așa că îți urez ani liniștiți și sănătoși și ceva foarte important, păstrarea neafectată a tonusului special – tonusul Romică Coțofană.

• Nepoată, la rândul meu îți urez noroc în viață, succes în carieră și să transformi Dreptul în Artă a Dreptății!

 22 septembrie 2018