V.L. – Să trăiești, nea Ioane!
I.C. – Și dumneavoastră la fel!
V.L. – Am venit să vorbim despre dumneata și meseria de fierar, meserie grea și foarte veche, în multe părți pe cale de dispariție. Povestește-mi când și cum ai început să lucrezi în fierărie?
I.C. – Mi-a fost dragă meseria asta mult de tot. S-a lipit de sufletul meu. Când îmi aduc aminte parcă îmi vine să plâng. Eram necăjiți și săraci. Timpurile erau foarte înapoiate, nu ca acum. Am început să-l ajut pe ăl bătrân de la 12 ani. La17-18 ani lucram mai bine decât unul care făcuse meserie 25 de ani.
V.L. – Îți mai aduci aminte cum arăta atelierul, nea Ioane?
I.C. – Era ca o baracă. Era făcut din calupi de pământ amestecați cu paie și acoperit cu șindrilă. Înăuntru era un fum groaznic… Acolo am învățat meseria de fierar și potcovar. Am mânuit foalele, am îmblânzit fierul… Acolo am lucrat mulți ani și tot acolo am început să progresez, de-am făcut și eu treabă mai târziu.
V.L.– În toți acești ani, ce anume a ieșit din mâna dumitale?
I.C. – De toate. De la vătraie, cenușare, clești pentru jeregai, grătare, potcoave, bolți pentru vița de vie, până la porți, garduri și feronerie pentru balcoane. Nici nu mi le mai amintesc pe toate.
V.L. – Dintre toți frații, numai dumneata ai fost fierar?
I.C. – Eram cinci copii. Noi băieții, am făcut fiecare ce-am putut. Cel de la Greci era mai mare. A fost tot fierar. A murit la 80 de ani, cât am eu acum. A murit și ăl de sus, din deal, i-a plăcut băutura. Florin s-a dus și el. Eu am luat-o de la zero, ca un teren de fotbal pe care nu există nimic în afară de desene. Dar am muncit toată viața și am răzbit împreună cu copiii mei.
V.L. – E un caz mai aparte, nea Ioane. Copiii ți-au preluat meseria. Așa ceva nu prea se mai întâmplă astăzi.
I.C. – Copiii mei n-au tras cu praștia în guguștiuci. Au stat pe lângă mine și au învățat meserie. Au învățat și carte, cât s-a putut. Gheorghe, Costică, Victorel, Miti… Irina în clasa a doua făcea ștacheți pentru porți. Le-am făcut și eu ce-am putut, ca rândunica ce-și face cuibul la streașina casei. Mi-a dat Dumnezeu copii buni. Mi-e drag de ei ca de niște flori. Miti face confecții metalice și termopane. E băgat în seamă. Are comenzi de la Dunăre până la munte. Lui Gheorghe i-a plăcut meseria asta, dar nu a stat ca mine cu mâinile pe fiare. A fost mai fudul. A făcut școala de mecanici auto și lucrează în domeniu. Fiu-său, Dan, se ține de meserie. E inginer la Slatina, iar Oana e învățătoare. Sunt copii bine educați de mama și de tatăl lor. Sunt și eu cu Victorel. Face și el ce poate, dar face bine. Nu se mai lucrează ca pe timpul meu. Totul s-a modernizat. Păstrăm vechile instrumente și mă uit la ele cu drag. Cu ajutorul lor am ajuns unde sunt azi. Mă bucur că mă ține Dumnezeu sănătos și că încă pot să mai fac ceva treabă. Femeia e cam bolnavă cu inima, ia medicamente, ce să facă. E o femeie cuminte, ne-am înțeles bine toată viața. Ne-am arănit împreună.
Domnule Virgil, mi-e dragă această curte. Îmi sunt dragi copiii și nepoții. Îmi pare rău de Costică pe care l-a luat Dumnezeu. Plâng, plâng mereu noaptea când nu mă ia somnul. Într-o zi a plecat de la noi la el acasă și într-o oră l-am găsit gata, terminat. Putea Dumnezeu să mă ia pe mine sau pe mă-sa, că suntem bătrâni. În durerea asta nu știu cum mă mai ține Dumnezeu, însă omul e mai tare ca fierul! Sunt cinci ani de când a plecat. A rămas Ionuț, un copil bun și el.
Mă rog la Dumnezeu să mă țină și pe mine ca să mă mai pot bucura și de cei mici.
V.L. Sunt sigur că rugămintea îți este ascultată. Îți mulțumesc pentru vorbele spuse din inimă. Să ne auzim și să ne vedem cu bine!

13 martie 2019, Osica de Sus

Notă: I.C. – Ion Ciocan
V.L. – Virgil Lăpădatu