„Departe, sub pădure,
E casa părintească,
Acoperișul cade,
Dar cine să-l oprească?

De-acolo, dintre stele,
Părinții o privesc
Și-n casa lor cea dragă
Pe nimeni nu zăresc.

Ne-am risipit prin lume
Ne-am dus și am uitat
De casă, de strămoși,
De datini și de sat…”
E. Plugaru – Casa părintească

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Seara se așternea nostalgică peste sat. Lumina ei blândă și mătăsoasă întârzia spre asfințit mângâind casele satului în care stau ascunse frumoase amintiri prăfuite, sub straturile de timp trecute peste ele.
Multe dintre ele au purtat sau încă mai poartă urmele mâinii celui care prin muncă, dăruire, iubire față de neamul său și față de obiceiurile și tradițiile născute pe pământul străbunilor noștri, a lăsat ceva pentru eternitate.
Astăzi, scotocind printre aceste amintiri am descoperit o veche meserie românească încărcată de semnificații – tâmplăria .
Ca reprezentanți ai meșteșugurilor străvechi, tâmplarii prelucrează lemnul realizând diverse obiecte, dar le și repară și restaurează. Meserie biblică, meșteșugul prelucrării lemnului pare că se stinge încetul cu încetul.
În comunitățile sătești erau numeroși cei care stăpâneau acest meșteșug. Țăranul de altădată își confecționa singur obiectele din gospodărie : unelte, vase de gătit, tacâmuri, mobilier, rame, icoane, cruci și chiar jucării pentru cei mici.
Astăzi sunt din ce în ce mai puțini cei dispuși să descopere tainele acestei străvechi, dar frumoase meserii.
Majoritatea meșteșugarilor aduceau faima localității din care făceau parte, meșterul respectiv fiind căutat pentru măiestria, seriozitatea și precizia lucrului bine făcut.
„Meseria e brățară de aur” spune o vorbă din bătrâni, actuală și astăzi.
Este minunat să vezi cum „sufletul” se întrupează în muncă și dă viață lucrurilor făcute cu drag. După noi rămâne locul care va aminti generațiilor viitoare ceea ce am fost, ceea ce am făcut și ceea ce am lăsat în urma noastră.
Căutând printre interesantele amintiri ale satului nostru, am trecut pragul câtorva case și împreună cu locuitorii lor, am pornit într-o uimitoare aventură a cunoașterii acestei meserii precum și a celor care au practicat-o cu multă dăruire. Discuții nostalgice, de suflet. Mulți dintre ei sunt acum în lumea îngerilor și de acolo veghează asupra noastră, a celor rămași pe aceste meleaguri.
Unul dintre ei, nea Gege, Petrică Gheorghe a părăsit această lume în anul 2004, viața fiindu-i curmată de o boală nemiloasă.
Și-a făcut ucenicia la un meșter tâmplar iscusit, Vasile al lui Vlăduleanu din Osica de Sus, de unde a învățat meseria în îmblânzirea lemnului, cu toate că tatăl său, Petrică Marin zis și „Chiscăliță” fusese la rândul său un foarte bun tâmplar. Din păcate îi părăsise pe cei patru copii ai săi, mutându-se în altă casă. Pe atunci, nea Gege avea doar șase ani.
Mai târziu și-a făcut un atelier propriu și s-a și calificat în acest domeniu. Din mâinile sale dibace ieșeau tocării, jaluzele, (încă le mai păstrează Florina lui Botaru și Nuța Aldea) uși în romburi și uși cu tăblii mărunte, gardilopuri (așa cum spun osicenii) în două și trei canate ce aduceau bucurie în casele oamenilor. Se pricepea și la punerea parchetului din lemn de stejar.
Lemnul de frasin îl cunoștea după „ rod” (fibră), mi-a mărturisit tanti Floarea, soția lui nea Gege. Moartea sa la numai 59 de ani a întristat întreaga comunitate, priceperea sa fiind recunoscută nu numai în Osica de Sus și satele învecinate, dar și la oraș. Lucra mobilier pentru gradații din armată. Era suficient să-i arăți un model și pe dată îl reproducea. O parte din unelte: cioplitor, dublă și le-a confecționat singur, apoi, ca să-și ușureze munca și-a cumpărat un abric cunoscut și sub denumirea de mașină de rindeluire și degoșare, utilizat frecvent în această meserie.
Tot ceea ce a învățat în ucenicie și la școală i-a prins foarte bine, dar ceea ce a descoperit singur lucrând cu lemnul l-a bucurat și mai mult. Fiecare bucățică de lemn avea povestea ei. Frumoase povești, multe nedescoperite încă.
Nea Gege a avut patru copii, un băiat și trei fete. Băiatul Dumitru, nu-și aduce bine aminte tanti Floarea la ce vârstă a pus mâna pentru prima oară pe uneltele tatălui său. Probabil așa se născuse – cu dragostea meșteșugului în suflet, deoarece era la fel de priceput ca și tatăl său. Cu lacrimi în ochi, tanti Floarea își aduce aminte cum lua sculele tatălui său și repara parchetul din școala unde învăța. Dar în clasa a IX-a, în anul 1984, aripile i-au fost frânte de un stupid accident petrecut pe drumul Greciului, un sat aparținător comunei noastre și astfel s-a înălțat la cer.
În schimb, un alt frate al lui nea Gege, nea Mitiță, mort și el la numai opt luni după fratele său, a învățat meseria de tâmplar de la „Chiscăliță”, tatăl său. Și din mâinile sale au ieșit multe obiecte care vorbesc despre efortul, priceperea și dragostea pentru această meserie.
La o aruncătură de băț de la Școala din Vale era casa lui nea Marin Petrică zis și „Chiscăliță”, o casă mică, dar deosebită, cu multe oglinzi de jur împrejur,unde totul „sclipea”de curățenie: casa, curtea, atelierul. Aici își încropise „Chiscăliță” casa cu noua lui soție, Niculina Fugaru, a lui Dănacu.
Doda Niculina, țărancă autentică se ocupa de gospodărie și de curte (gătea simplu, dar în fiecare zi) în timp ce „Chiscăliță” lucra în atelierul său în care tot timpul mirosea frumos. Cu o bogată imaginație, și un talent deosebit realiza artistic orice obiect. Era un iscusit meseriaș, obiectele lucrate de mâinile sale stau mărturie și astăzi: lăzi de zestre, gardilopuri, dulapuri,mese, scaune ,paturi, dar și obiecte de bucătărie: solniță,pisălog.
Aproape în fiecare zi, doda Niculina își vizita rudele din strada Mamet. Era plină de picanterii. Cu nerăbdare o așteptau nu numai rudele, îndeosebi nea Costică al lui Dănacu, nepotul ei, care atunci când ajungea de la serviciu nici nu intra bine în casă că și întreba: „Doda Niculina mai veni pe la noi astăzi?”, dar și foștii vecini, îmi povestește Mariana Fugaru, fiica lui nea Costică. Prezența ei era un fel de destindere după o zi de muncă.
Una dintre ele a fost când „Chiscăliță”, convins că viața nu este veșnică a confecționat două coșciuge, câte unul pentru fiecare. După ce s-au așezat în ele să vadă dacă li se potrivesc, adică „le-au probat”, le-a așezat pe fiecare sub patul în care dormea. După o săptămână de insomnii cu coșciugul sub pat, doda Niculina n-a mai rezistat și i-a zis :„ Fir-ai al dracului „Chiscăliță”, du-le în pod că nu pot să dorm cu ele sub pat!” În final , după multe stăruințe coșciugele au fost duse în pod la păstrare.
Sau altă dată, neavând curent electric ci doar o lampă cu gaz, se culcau devreme și se trezeau noaptea pe la orele 12 sau 1, iar doda îi zicea:
„Hai scoală-te să stăm de vorbă să ne mai odinim și noi după atâta somn!”
Apoi pașii mi-au fost călăuziți într-o altă casă plină de amintiri frumoase, casa lui nea Costel Oprescu, al lui ”Caca”, un alt vestit tâmplar al comunei noastre, plecat și el acum în lumea drepților. A murit la 86 de ani.
Încă de la frageda vârstă de 8 ani a lucrat ca ucenic în atelierul tatălui său, Ilie Oprescu. De la el a învățat totul: de la recunoașterea arborilor cu esențele și fibrele lor până la tăiat, cioplit, tras la rindea, încheiat etc.
Avea 15 ani când a preluat atelierul tatălui său care murise. La rândul său a avut ucenici chiar și cinci o dată. Prin munca sa la acea vreme a reușit să-și întrețină frații.
În perioada comunistă a lucrat ca tâmplar la Canalul Dunăre – Marea Neagră unde s-a ocupat de cofraje și consolidări, apoi ca maistru tâmplar la C.F.R. Caracal.
În atelierul său de acasă a lucrat cu multă iubire și respect față de acest meșteșug: uși, giurgiuvele pentru ferestre, paturi cu două capete, gardilopuri, scaune, mese mari și mici cu trei picioare, dulapuri, lăzi de zestre, policioare, etajere, birouri, cozi pentru uneltele din gospodărie, grajduri și fânare din lemn, porți și coșciuge. Se pricepea și la pardosit case.
După ce alegea lemnul potrivit pentru realizarea fiecărui obiect în parte îl lăsa o perioadă la uscat. Lemnul îl procura din târgul săptămânal din Osica de Sus sau îi era adus de prietenii de la Vâlcea.
Nea Costel era un om tare bun la suflet. El niciodată n-a refuzat pe nimeni. Dacă cineva avea nevoie urgentă de bani,nea Costel îl împrumuta cu mare drag.
Înainte să moară i-a spus nepotului său, Răzvan, că vrea să lase „tejgheaua” din atelierul său lui Virgil Lăpădatu, fiind convins că va fi păstrată și că poate va ajunge într-un muzeu al satului. Atât de mult ținea la acea „tejghea” încât îi era teamă că cineva o s-o transforme în lemne pentru foc. Dorința i-a fost respectată, iar nea Costel sunt convinsă că ne privește mulțumit de acolo de sus.
Amintiri frumoase au fost depănate la ceas de seară și în casa lui nea Nicu Saca din Medinți, chiar în ajunul împlinirii distinsei vârste de 74 de ani. Cu amabilitate și dragoste pentru meseria practicată mi-a vorbit despre vremurile de altădată.
Când pui suflet în ceea ce faci nu-ți dai seama când trece timpul. Numai așa se poate lucra. „Mi-a plăcut lemnul mereu, este cald și totdeauna spune o poveste”, mi-a spus nea Nicu. Calitatea obiectelor realizate și respectul față de clienți a reprezentat secretul succesului său în această meserie.
După ce a învățat câte ceva despre rotărie de la un vestit rotar, Fane al lui Neacșu din Osica de Sus, la vârsta de 10 ani a intrat ucenic la Stelea Ion zis și „Pitarla”, cel mai bun meseriaș la acea vreme, după părerea sa. „Pitarla” era bulgar la origini. Tatăl său care venea din Bulgaria, trecuse Dunărea înghețată și se căsătorise cu mama sa care era de loc, din satul Greci. El purta numele mamei. În atelierul lui „Pitarla” de lângă calea ferată, nea Nicu a deprins meseria „lucrului cu lemnul”.
La început a învățat cum se spintecă lemnul, cum se taie cu fierăstrăul, a făcut scoabe, pene pentru uși, cuie din lemn, apoi scaune, mese, ”ghioci„ pentru căruțe.
Nea Nicu își amintește cu nostalgie când a pus mâna pe fierăstrău pentru prima dată la „Pitarla”. Nefolosindu-l bine a primit o palmă zdravănă peste ceafă apostrofându-l: „Eu am cumpărat ferăstrăul ca să-i folosești toți dinții!”
Asta l-a determinat să fie atent și să învețe cât mai bine această meserie. La „Pitarla” lucra împreună cu alți doi ucenici mai mari, Marin al lui Tușe și Costel al lui Puie.
Stagiul militar l-a efectuat la Timișoara ca tâmplar la întreținerea unității militare. Acum a putut să arate tot ceea ce învățase, dar și „furase” de la meșterul său. În perioada armatei a confecționat mese și scaune, le-a reparat pe cele existente, dar a și construit din lemn o sală de mese pentru piloți, uneori lucrând chiar și noaptea la lumina farurilor avioanelor. Pentru munca sa era răsplătit cu 5-6 zile de permisie.
După satisfacerea stagiului militar a lucrat pe șantier la Slatina unde s-a ocupat de consolidări, cofraje, uși, ferestre.
În anul 1971 mai determinat ca niciodată a mers la București ca să-și cumpere scule făcându-și propriul atelier acasă, unde s-a apucat serios de treabă, iar comenzile „curgeau” de la sine, atât din comună cât și din împrejurimi. În 1985 s-a angajat la Cooperativa meșteșugărescă „Constructorul” Balș, lucrând de acasă, și a primit un strung, ulterior modernizat de fiul său Puiu, singurul dintre copii care a preluat acest meșteșug, l-a dezvoltat și l-a făcut pentru o bună perioadă de timp parte integrală a domeniului său de activitate.
Nea Nicu s-a ocupat de realizarea și punerea lambriului la Liceul din Balș, a făcut balustrade și balcoane cu picior, ușile de la intrarea în apartamentele blocurilor aflate în construcție, ferestre, mese, vitrine, scaune, șifoniere, cuiere pentru hol, paturi, birouri, măști pentru chiuvete, jaluzele, cruci și coșciuge (care erau scrise de nora sa, Codruța), precum și pătule, foișoare, porți și garduri din lemn foarte prezente în acea perioadă în satele noastre în cadrul gospodăriilor țărănești care dădeau un farmec aparte mediului din jurul acestora.
Lemnul îl procura din târgul nostru săptămânal, dar deseori mergea în Maramureș, la Vișeu de unde cumpăra bile mari de brad pe care le spinteca și le folosea la „încăprioratul” caselor.
După Revoluție pentru a-și ușura munca și-a cumpărat un banzic (ferăstrău cu bandă pentru lemn).
Nea Nicu era priceput și la pardosit cu scândură sau parchet dar și la ”bătut” polata caselor.
La Cooperativa meșteșugărească a lucrat până în anul 2000. A continuat această meserie și după pensionare.
La Puiu, fiul său ,totul a început în copilărie când curiozitatea i-a condus pașii spre atelierul tatălui și astfel a prins dragoste să lucreze cu lemnul.
După ce a învățat meseria de la tatăl său, Puiu a simțit întotdeauna nevoia să înfrumusețeze obiectele realizate de el dând astfel viață lemnului. A lucrat șifoniere, ferestre, uși, jaluzele, mansarde, foișoare.„ Această meserie este o muncă grea, dar foarte interesantă”, mi-a mărturisit el. Acum știe foarte bine întrebuințarea adecvată a fiecărei esențe lemnoase.
Meseria a practicat-o până când pe piața românească a apărut tâmplăria din P.V.C. Atunci s-a reprofilat.
Mulțumesc mult celor doi meșteri tâmplari, tată și fiu, care mi-au destăinuit câteva din amintirile lor legate de practicarea acestei vechi meserii, azi pe cale de dispariție.
Toate aceste vechi obiecte pline de mister și farmec, realizate cu multă dragoste și măiestrie de meșterii țărani ce dădeau o ambianță plăcută caselor, au fost înlocuite treptat în viața românului de rând, de altele noi, arătoase, mult mai practice, dar impersonale ce ne fac să simțim tot mai mult lipsa acelora care ne întorc cu gândul în trecut, la casa bunicilor, la lada de zestre plină de povești și taine, martor al unor întâmplări de demult. O parte din ele le-am mai găsit în aceste case pline de amintiri altele, din păcate, nu, dar vor dăinui tot timpul în lada de zestre a inimii noastre.

Subiectul n-a fost epuizat, în numerele viitoare vom reveni cu alte amintiri de suflet.

Noiembrie 2020

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/12/Nicu-Saca-2-768x1024.jpeghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/12/Nicu-Saca-2-150x150.jpegBibiana TorceaOSICEANUL DE CINSTE„Departe, sub pădure, E casa părintească, Acoperișul cade, Dar cine să-l oprească? De-acolo, dintre stele, Părinții o privesc Și-n casa lor cea dragă Pe nimeni nu zăresc. Ne-am risipit prin lume Ne-am dus și am uitat De casă, de strămoși, De datini și de sat…” E. Plugaru – Casa părintească   Seara se așternea nostalgică peste sat. Lumina ei blândă și mătăsoasă întârzia...Osica de Sus