Profesia de asistent maternal a fost instituită la începutul anilor 2000, printr-o Hotărâre de Guvern. În acest fel, copiilor abandonați prin spitale și prin orfelinate li s-a oferit șansa de a crește într-un mediu familial și de a se bucura de căldura unui cămin.
De atunci, mai multe femei din Osica au devenit asistent maternal punându-și afecțiunea sufletească și casa la dispoziția acestor copii năpăstuiți.
Vom cunoaște pe rând poveștile lor, ghidați oarecum de următoarele întrebări:
Ce v-a determinat să faceți acest pas?
Cum au reacționat membrii familiei, în special copiii, când au aflat că veți deveni asistent maternal?
Când ați început demersurile și cât timp au durat procedurile?
Ce ați simțit când ați primit primul copil în îngrijire? El cum a reacționat când v-a văzut? Cum s-a înțeles cu membrii familiei? Cât timp a trăit în familia dumneavoastră?
Câți copii au crescut alături de dumneavoastră? Povestiți-ne despre fiecare dintre ei: câți frați avea, cum se descurca la școală, ce năzbâtii a făcut, ce talente are, ce satisfacții ați avut de la el, cu ce v-a dat bătăi de cap….
Ce mai știți despre ei? Mai țin legătura cu dumneavoastră?
Chestionarul nu este nici obligatoriu, nici limitativ, mai ales că fiecare copil este unic în felul său și fiecare familie are propriul set de reguli și de valori.

Mariana Maxut – soția lui Gelu Maxut, fostul dascăl de la Biserica din Vale

– Am început în vara lui 2005, după ce fusesem angajată la CFR și am rămas șomeră. Aveam 33 de ani și m-am simțit ca și cum se terminase lumea. Când s-a terminat perioada șomajului, deja la noi în sat începuse să se practice profesia asta. Cumnata mea, Liliana, și încă 2 femei deja aveau copii în plasament. Pe aici toate se închideau, iar lumea pleca la muncă în străinătate. Pentru mine nu era o variantă, așa că am făcut cerere către Direcția de Protecție a Copilului să facă anchetă socială. La scurt timp au venit și-au spus că este în regulă. Au făcut ancheta socială în luna mai și în luna iulie am început cursurile care au durat o săptămână. Apoi, la jumătatea lunii septembrie, ne-au chemat din nou,iar de data asta ne-au reșcolarizat reprezentanți de la o fundație din București, timp de 10 zile.
Când a luat decizia, fetele erau la școală. Geanina în clasa a VII-a și Mădălina în clasa a V-a. Ele și-au dorit un frate, Gelu n-a fost contra. Practic a fost o decizie unanimă.
Imediat după ce a terminat școlarizarea în data de 4 octombrie, a și primit copilul, pe Napoleon Eduard. E o întreagă poveste modul în care a ajuns să-i fie repartizat acest copil.
– Eram 3 colege care am fost chemate la Slatina. Pe scurt, una dintre ele a vrut neapărat fetiță, cealaltă a ales copilul după numele de familie, iar mie mi-a rămas Edi și nu-mi pare rău deloc.
În prima fază copilul a fost dat în plasament în regim de urgență, iar la un interval de vreo lună și jumătate a fost chemată în instanță pentru stabilirea custodiei.
– Familia lui naturală e din Brebeni. Mai are încă 4 sau 5 frați. Tatăl lui a murit într-un accident în Italia când Edi avea un an și jumătate. Am cunoscut-o pe mama lui în instanță, dar de văzut pentru prima dată, mama lui l-a văzut pe copil la vârsta la 5 ani. Mergea în Italia la muncă, nu prea stătea prin țară.
Gelu se ducea la pescuit la Olt și acolo se întâlnea cu oameni din Brebeni, vecini de-ai mamei lui Edi și așa a aflat că familia respectivă nu este o familie destrămată, dar efectiv nu au avut posibilități. Edi avea 2 luni și jumătate când a fost lăsat în grija bunicilor dinspre mamă, care a plecat la muncă în Italia cu ceilalți copii și cu soțul. În 2005 au fost niște inundații, care le-au distrus gospodăria. Edi se îmbolnăvise, bunicii s-au speriat și l-au dus la spital, apoi nu s-a mai dus nimeni să-l ia de acolo. Practic a fost considerat abandonat.
Așa s-a ajuns în instanță, să se stabilească dacă putea să rămână în plasament.
Edi este singurul copil din familia lui care a fost dat în plasament. La botez i-a fost naș preotul Gheordunescu, iar moașă a fost Luminița, sora lui Gelu. În urma proceselor din instanță, copilul nu a fost declarat adoptabil.
– Dacă s-ar fi pus problema să fie declarat adoptabil, l-am fi adoptat noi. Cam din 5 în 5 ani mama lui a venit aici și s-au întâlnit. Copilul era mic, nu știa ce se întâmplă, dar noi eram foarte atașați de el și de fiecare dată eram extrem de emoționați, de parcă venea să ni-l ia.

Când Edi avea 3 ani, în 2008, l-a primit pe Gabriel Constantin, din Nicolae Titulescu, singurul copil care a fost botezat înainte de a-l lua Mari și Gelu în plasament.
– Avea un an și 8 luni și părea un copil sănătos și frumos. După ce am ajuns cu el acasă, am observat că se comporta diferit, dar m-am gândit că poate copilul a fost crescut mai izolat, că poate nu s-a vorbit cu el, dar el a avut un diagnostic crunt: autism în forma cea mai gravă.
L-am crescut exact până la vârsta de 8 ani. Mă obișnuisem cu felul lui de a fi, știam că copiii ca el sunt foarte greu de înțeles, practic el era în lumea lui. Urmărea anumite programe la televizor, îi plăceau anumite feluri de mâncare. Cel mai tare era la el frica de necunoscut. Dacă ieșeam până la poartă sau încercam să mă duc cu el pe stradă, trebuia să trag de el, iar cum scăpa din mâna mea dădea fuga acasă. Eram la începutul activității, și habar n-aveam că puteam să renunț oricând la copil și să solicit altul.
Pe mama lui Găbiță a cunoscut-o după ce l-a dus pe copil la un centru de tip familial, în 2014 prin noiembrie, ca să beneficieze de condiții speciale de îngrijire.
În 2015, în februarie, l-a luat direct din maternitate, pe cel de al 3-lea copil – Ciro Claudiu care avea 21 de zile. L-au botezat ei și i-au dat numele de botez Andrei – așa apare în certificatul de botez.
– De atunci am început rocada fetelor: una nașa, cealaltă moașa, fiindcă nu puteam noi să obligăm alte persoane să-i rânduiască pe copiii pe care îi primeam în plasament. Fetele erau mari deja și s-au rânduit.
La Ciro – Claudiu a fost nașă Mădălina, fata cea mare și Geanina moașă. Pe Claudiu – Andrei l-a crescut un an și 2 luni. Mama lui era o tânără de la Slătioara care nu și l-a dorit și atunci copilul a fost declarat adoptabil, copil sănătos, cu niște ochi frumoși – o frumusețe de copil. A fost adoptat de o familie din Slatina, mama asistent medical și tatăl lucrează pe la compania de apă.
– Cu ei ținem cel mai mult legătura, ne întâlnim destul de des, uneori o dată pe lună sau maxim la 2-3 luni. Copilul știe că suntem prieteni de familie, Mari și Gelu de la Osica. Părinții lui sunt de vârsta noastră, tatăl adoptiv este văr primar cu un consătean.
În momentul în care a fost adoptat, părinții au renunțat la prenumele Ciro și în acte a rămas Claudiu-Andrei.
– După ce l-am dat pe Claudiu spre adopție, am stat o perioadă de câteva luni fără al doilea copil și în 2016 l-am primit pe Alexandru, direct din maternitatea din Caracal. Ca un făcut, avea tot 3 săptămâni când l-am luat. Fusese născut de o mamă cu probleme psihice și poate de aceea și evoluția lui a fost mai greoaie, deși părea un copil cât se poate de normal. Totuși, deși avea 6-7 luni, el nu se ridica din pătuț. În șezut s-a ridicat la un an, apoi după 3-4 luni a mers în picioare. Pe el l-am botezat Matei. De data asta, Geanina i-a fost nașa și Mădălina moașa. Pe Matei l-am crescut până la un an și 10 luni când a fost declarat adoptabil.

Familia adoptivă este din Scornicești: tata preot, mama învățătoare. Numele de botez pe care i l-au dat a fost și motivul principal pentru care cu procedura de adopție a mers înainte, deși Mari le-a explicat evoluția copilului. Credința lor a fost că acest copil le-a fost destinat, fiindcă au discutat că dacă vor avea un băiat îi vor pune numele Matei. Cu ei țin legătura mai puțin. Mă sună de sărbători și au venit la înmormântarea lui Gelu.
După ce l-a dat spre adopție pe Matei, iarăși a rămas 7-8 luni cu un singur copil, iar în februarie 2019, l-a primit pe Ioan care avea 5 luni și jumătate. La botez i-au dat numele David. Nașă îi este Mădălina, iar moașă îi este Iulia, fiica Luminiței, fiindcă Geanina nu era în țară atunci.

David are, la rândul lui, o poveste interesantă. Este născut în Turcia la Bodrum. Tatăl lui este turc, dar nu l-a recunoscut, iar mama lui este din Cungrea și a fost nevoită să vină în țară, fiind din nou însărcinată. Ea are o poveste de viață mai zbuciumată, care ar merita povestită separat. Când David avea un an, a născut un copil cu probleme, prematur cu o pareză cerebrală.
Acum e plecată în Germania la muncă, împreună cu sora și cumnatul ei. O sună pe Mari o dată pe săptămână prin whatsapp și-l vede pe David. Încă nu e clar ce va fi cu copilul, fiindcă s-ar putea totuși să fie declarat adoptabil. Deși copilul are probleme de adaptare și a început să vorbească târziu, evoluția lui este bună. Merge la grădiniță, citește litere și cuvinte scurte, iar cuvintele lungi le pronunță când vrea el.

– Eu sper să fie bine din tot sufletul, adică nu-mi imaginez că o să fie vreun copil eminent, dar văd că înțelege tot ce-i spun și face eforturi să se exprime corect.
Edi, primul copil primit în plasament, este elementul de continuitate în profesia de asistent maternal al lui Mari și a devenit practic membru al familiei. Fetele îl consideră ca pe un frate și nu fac nicio diferență când este vorba de luat decizii în casă. La școală a fost tot timpul implicat în activități: lecții de vioară, membru în trupa de căluș și în trupa de teatru a Liceului, cu care a câștigat premiul cel mare la Eugen Ionescu. În clasa a XI-a chiar a fost președintele Consiliului elevilor pe liceu, a făcut școala de șoferi, a luat permisul de conducere și conduce propria mașină, deși Gelu nu a mai apucat să-l vadă la volan. Acum se pregătește pentru bacalaureat și în timpul liber muncește să-și câștige bani pentru pasiunile pe care le are.
Gândindu-se la trecut, Mari consideră că profesia asta s-a împletit în mod natural cu viața de familie, copiii pe care i-a crescut împlinind cumva un destin pe care nu și l-a imaginat. Privind către viitor, își dorește ca Edi să reușească în viață cel puțin cât au reușit Geanina și Mădălina.