Asistent maternal – între profesie şi menire
Profesia de asistent maternal a fost instituită la începutul anilor 2000, printr-o Hotărâre de Guvern. În acest fel, copiilor abandonați prin spitale și prin orfelinate li s-a oferit șansa de a crește într-un mediu familial și de a se bucura de căldura unui cămin.
De atunci, mai multe femei din Osica au devenit asistent maternal punându-și afecțiunea sufletească și casa la dispoziția acestor copii năpăstuiți.
Vom cunoaște pe rând poveștile lor, ghidați oarecum de următoarele întrebări:
Ce v-a determinat să faceți acest pas?
Cum au reacționat membrii familiei, în special copiii, când au aflat că veți deveni asistent maternal?
Când ați început demersurile și cât timp au durat procedurile?
Ce ați simțit când ați primit primul copil în îngrijire? El cum a reacționat când v-a văzut? Cum s-a înțeles cu membrii familiei? Cât timp a trăit în familia dumneavoastră?
Câți copii au crescut alături de dumneavoastră? Povestiți-ne despre fiecare dintre ei: câți frați avea, cum se descurca la școală, ce năzbâtii a făcut, ce talente are, ce satisfacții ați avut de la el, cu ce v-a dat bătăi de cap….
Ce mai știți despre ei? Mai țin legătura cu dumneavoastră?
Chestionarul nu este nici obligatoriu, nici limitativ, mai ales că fiecare copil este unic în felul său și fiecare familie are propriul set de reguli și de valori.
3. Lăpădatu Elena (mama Doina) – soția lui Nicu al lui Mamet, prima femeie din Osica pensionată din profesia de asistent maternal
- Lucrasem 3 ani la Bancă, apoi 15 ani ca educatoare şi profesor de istorie şi geografie la Roșieni. S-a îmbolnăvit Nicu apoi, și a trebuit să stau acasă cu el să-l îngrijesc. Am zis că dacă tot suntem acasă amândoi, ca să nu pierdem timpul ar fi bine să luăm copii în plasament. Erau deja familii care făcuseră acest pas şi m-am gândit că voi putea să fac faţă şi eu.
-
Cu familia, cum a fost?
- Nicu a fost de acord, dar m-a întrebat: Chiar vrei cu adevărat? „Vreau, de ce să nu vreau – i-am răspuns. Ştii bine că mie îmi plac copiii”. Ai mei deja erau mari: Cornel era la facultate, Gigi (fiica) era la liceu. Nu s-au opus dorinţei mele. Din contră, le-a părut bine.
A început demersurile legale, iar în februarie 2004 i-au fost repartizaţi, în regim de urgenţă, primii doi fraţi: Luci – care avea 1 an şi 7 luni şi Mihăiţă care avea 7 luni. După ce i-a primit în grijă a urmat şi cursurile de asistent maternal pe care le-a absolvit cu brio, mai ales că experienţa din învăţământ i-a fost de mare folos.
- I-am luat direct din spital, după ce îi vizitasem timp de o săptămână până au fost gata actele. Aveau pneumonie şi cu tot tratamentul nu le scădea febra. Am ajuns acasă cu ei cu temperatură 39 cu 5. Mihăiţă nu era botezat. După ce s-a făcut bine l-a botezat fata mea, Gigi Claudia.
Doctoriţa de familie a fost uimită de curajul Doinei, când s-a dus cu ei la cabinet să-i consulte şi să-i ia în evidenţă. În două săptămâni, i-a tratat cu grijă şi s-au însănătoşit. Simultan, cei doi soţi s-au ocupat de integrarea în familie şi de educarea copiilor. Le-au pus pătuţurile lângă patul lor, iar cât era ziua de lungă Nicu stătea cu ei în casă şi îi ţinea de vorbă. Aşa au învăţat părţile corpului: ochii, urechile, nasul, gura … apoi au învăţat să numere, să mănânce singuri …şi tot aşa.
Când au mers la grădiniţă nu se deosebeau cu nimic de copiii crescuţi în propriile familii. Amândoi erau foarte inteligenţi, iar Luci deschidea serbările de fiecare dată.
- Nicu îi ţinea din scurt, iar ei nu-i ieşeau din cuvânt. În fiecare zi îi ducea şi îi lua de la grădiniţă. După ce a murit Nicu, au mai stat la mine 2 ani după care am fost nevoită să mă despart de ei pentru că erau prea năzdrăvani şi greu de stăpânit. Luci începea clasa a II-a, iar Mihăiţă intra la şcoală.
Cei doi fraţi au fost duşi într-o casă de tip familial unde erau supravegheaţi mai strict. Doina şi copiii săi nu au încetat să-i viziteze şi au ţinut permanent legătura cu ei. Le duceau cadouri şi haine noi de sărbători sau îi mai ajutau cu bani. Gigi i-a luat la Constanţa şi au stat la ea într-o vacanţă timp de 3 săptămâni, la mare. Deşi ea l-a botezat numai pe Mihăiţă, amândoi îi spun „naşa”.
În 2010 a primit-o pe Felicia, de la un alt asistent maternal. Fata avea 11 ani şi a stat 2 ani la Doina. A mers la şcoală şi chiar dacă nu excela la învăţătură, avea scris frumos şi a trecut de fiecare dată clasa. Trecând prin perioada dificilă a preadolescenţei, a fost luată de Protecţia copilului, apoi a plecat la mama ei și ulterior s-a căsătorit.
A urmat, în 2012, Răzvan-Adrian, care avea un an şi fusese botezat de o doamnă din Slatina.
- Răzvănel a fost un copil liniştit şi nu am avut probleme cu el. L-am crescut timp de un an şi câteva luni, apoi a fost dat spre adopţie la o familie din Craiova.
În 2013, Doina a primit, din familia de provenienţă, din nou doi fraţi: pe Marian şi pe Cristi. Cei doi fraţi fuseseră lăsaţi în grija unor rude de părinţii plecaţi în străinătate. Primul a fost Marian, apoi pe Cristi l-a primit o lună mai târziu. Marian avea 8 ani şi era în clasa I, iar Cristi avea 2 ani şi 6 luni. Amândoi sunt copii cuminţi, dar au personalităţi diferite.
Marian este mai timid, iar pentru asta Doina a avut mai mult de muncă cu el. Mai întâi, a fost nevoită să-i corecteze scrisul pentru că nu avea formate corect deprinderile. Apoi a urmat vorbirea. Fiindcă avea tendinţa să se bâlbâie din cauza emoţiilor, Marian nu primea poezii pe care să le recite la serbări. Cu exerciţii de respiraţie şi de captare a atenţiei, Doina a reuşit să-l înveţe să să nu se mai încurce, să facă pauzele atunci când trebuie şi să vorbească cursiv. Repetau acasă şi stabileau semne între ei, iar când recita poezia pe scenă Marian era cu ochii la Doina şi reuşea să treacă peste momentele dificile. Pe Cristi l-a învăţat să scrie atent şi fără greşeli, iar acum este premiant la şcoală.
Cei doi fraţi au stat 6 ani la Doina. Când s-a pensionat, în 2019, copiii au fost daţi la o altă familie, tot în Osica. Acum, Marian este în clasa a X-a, iar Cristi este în clasa a IV-a. O vizitează periodic, îi pune la masă şi deapănă amintiri.
Mihăiță este plecat la muncă în Germania, iar Luci este în Belgia, fiecare hotărât să-şi facă un rost în viaţă. O sună de fiecare dată când au nevoie de vreun sfat, în special atunci când își fac de mâncare. Stau cu zecile de minute de vorbă, iar Doina le explică pe îndelete fiecare operaţiune, fie că este vorba de preparat ciorbă, tocană sau alt fel de mâncare. Continuă să o viziteze şi uneori să o ajute la treburile gospodăreşti. Pentru ei Doina este mama la care ţin. Au fost trişti când au aflat că mama lor naturală a decedat. Au răsuflat, în schimb, uşuraţi când şi-au dat seama că nu era vorba despre Doina şi i-au dat telefon să-i spună asta.
Pe Răzvan îl sună de ziua lui şi de sărbători, iar el o vizitează împreună cu părinţii adoptivi. Face sport de performanţă şi o ţine la curent cu toate premiile, cupele şi medaliile pe care le primeşte.
În final, Doina îmi mărturiseşte: „Dacă nu ai dragoste şi nu pui pasiune, nu poţi să-i creşti şi să le dai educaţie. Copiii aceştia au nevoie de mult mai multă atenţie şi afecţiune decât copiii noştri”.
4. Stanca Florica, nora lui Jane al lui Nuţu
- Am lucrat o vreme ca gestionar la magazinul mare, apoi la încă două magazine din Osica. Între timp, am aflat că Protecţia Copilului angajează asistenţi maternali şi am zis să încerc. Dacă este ca Dumnezeu să-mi dea, atunci îmi dă. Dacă nu, înseamă că nu sunt făcută pentru asta şi merg în continuare în comerţ.
A depus documentele, a trecut prin verificările obişnuite, apoi a început cursurile de asistent maternal. A învăţat „pe rupte” cum se spune.
„În timp ce făceam de mâncare, repetam ce citisem mai devreme. Când făceam treabă prin curte, repetam cu voce tare de mă auzeau vecinii. M-am ambiţionat şi am luat examenul cu nota cea mai mare din seria mea”.
Fiindcă a promovat examenul cu nota cea mai mare, a fost prima care a primit copiii. Se întâmpla în luna septembrie 2005.
Atunci i-au fost repartizaţi doi băieţi, Nelu şi Ionuţ, de la un alt asistent maternal care avea probleme şi a fost nevoit să renunţe. Nelu avea 1 an şi jumătate, iar Ionuţ avea 6 ani şi jumătate.
Deşi diferenţa de vârstă dintre cei doi băieţi era destul de mare, a fost nevoită să lucreze la fel cu amândoi. Ce învăţa Nelu, învăţa şi Ionuţ.
- Ionuţ a stat 7 ani la noi, după care a fost trimis la o şcoală pentru copii cu nevoi speciale la Balş. Avea anumite probleme, iar educaţia lui trebuia abordată în mod diferit faţă de ceilalţi copii din clasă. La plecare ştia să citească, să adune sau să facă înmulţiri prin adunări repetate. Avea voinţă să înveţe şi asta m-a motivat să merg mai departe cu el. A învăţat cu mine, pas cu pas, tot ce ar fi trebuit să ştie un copil la vârsta lui: la început literele alfabetului, apoi denumirile fructelor, ale legumelor, ale obiectelor din casă etc. Mai presus de toate însuşirile Ionuţ, era un copil milos şi credul.
Cât timp a fost la şcoala specială, Ionuţ i-a vizitat de câteva ori, însă de câtva timp au pierdut legătura cu el.
- Care a fost reacţia copiilor?
- Decizia de a deveni asistent maternal am luat-o după ce m-am consultat cu George şi cu socrii. Pe copii i-am pregătit în prealabil. Adiţă şi Bogdan i-au acceptat ca pe nişte fraţi mai mici pe toţi copiii pe care i-am crescut. Oriunde am plecat, am plecat împreună, ca o familie. Nu am făcut diferenţe între copii. Am stat la masă cu toţii şi am mâncat aceeaşi mâncare.
După ce a plecat Ionuţ, Florina şi-a dorit să primească fete pe care să le crească. - Crescusem deja 4 băieţi. Am zis să văd dacă ştiu să cresc şi fete, iar Dumnezeu mi-a dat 4 la rând.
Prima a fost Alexandra, pe care a luat-o din spital în 2012 când avea numai 3 săptămâni. - Doctoriţa care mi-a adus-o mi-a dat câteva sfaturi utile. Ştiam ce am de făcut, dar ce mi-a spus dânsa mi-a prins bine.
Pe Alexandra a botezat-o o fată, Loredana, care lucra la depozitul de materiale de construcţii de peste drum de Monumentul Eroilor. Nu era din Osica, dar aşa a vrut ea. Ulterior s-a căsătorit cu un poliţist, iar acum locuieşte în Alexandria.
La 1 an şi 6 luni, Alexandra a fost dată spre adopţie la o familie din Bucureşti, cu care ţin legătura.
După Alexandra, a primit-o pe Maria, care avea 5 luni.
- A botezat-o Adiţă al nostru împreună cu Bianca, când Maria avea deja 1 an. A fost dorinţa lor şi a trebuit să-i aşteptăm până s-au întors în ţară că erau plecaţi în Germania.
După aproape 1 an şi jumătate, când avea 1 an şi 10 luni, Maria a fost adoptată de o familie din Craiova.
A urmat Georgiana, care avea 1 lună când le-a fost încredinţată. A fost adusă de la Cluj Napoca şi le-a fost predată în stradă, direct din ambulanţă. Nu le-a venit să creadă când au văzut cât este de frumoasă: blondă cu ochii albaştri.
- Am botezat-o noi şi poartă numele lui George, soţul meu. La botez am îmbrăcat-o în costum naţional. Suntem părinţii ei spirituali şi i-am fost părinţi timp de 1 an.
La 1 an şi 1 lună, Georgiana a fost dată spre adopţie unei familii din Slatina. Ţin legătura, fiindcă sunt naşii fetei, iar legătura spirituală trebuie păstrată.
Ştefania a fost cea de-a patra fată primită în 2017 la vârsta de 11 luni şi crescută de Flori şi de George. Au luat-o de la mama ei, care este plecată în străinătate, dar o îngrijise până atunci şi a botezat-o. A fost ceva mai sensibilă cu sănătatea decât ceilalţi copii. Au dus-o la mare pentru cură, ca să o pună pe picioare.
La 2 ani şi 10 luni Ştefania a fost dată spre adopţie la o familie din Vişina.
Toți copiii au avut o singură moașă: Ica Mărunțelu (a lui Aurel Ganea). Ica, împreună cu soțul ei Costi (al lui Florea Mărunțelu) au fost la toate botezurile și i-au dat de grindă în fiecare an pe copii conform tradiției.
- Asta înseamnă adevărata prietenie: să mergi împreună pe același drum, cu bune și cu rele, bucurându-ne cu toții de copiii minunați pe care i-am crescut.
Nelu reprezintă elementul de continuitate în activitatea de asistent maternal a Florinei. Este un băiat sănătos, frumos, bine dezvoltat și se descurcă foarte bine în toate treburile gospodăreşti. A mers la grădiniţă, la şcoala generală, iar acum urmează clasa a XII-a Liceul Teoretic „Ioan Gh. Roşca” din Osica. Ca orice copil, a făcut şi boacăne, dar a fost iertat, mai ales că a învăţat de fiecare dată o lecţie de viaţă. Este pasionat de artele marţiale, are centura neagră, iar Florina şi George sunt mândri de salba de medalii şi de cupele pe care le-a obţinut la concursurile la care a participat: Cupa Rotary, Cupa Moş Crăciun, Campionatul Luigy Bussa, Campionatul Adrian Popescu Săcele, Campionatul U.U.E.F.S. Bucureşti şi altele. Cei opt ani şi jumătate în care a practicat karate, l-au ţinut ocupat, l-au disciplinat şi a învăţat foarte multe lucruri importante. În fiecare an a fost plecat în cantonamente la munte şi la mare, fiind nevoit ca în acest timp să-şi poarte singur de grijă. De la Flori a învăţat tot ce ţine de bucătărie, curăţenie şi ordine în casă, iar de la George a învăţat tot ce ar trebui să facă un bărbat în gospodărie. Acum ştie să utilizeze toate sculele din atelierul familiei. Ştie întotdeauna ce are de făcut, este foarte priceput, iar Flori şi George au în el un om de bază şi de încredere.
- Dumnezeu i-a dat noroc, iar noi îl ajutăm cu tot ce putem. Sper că va rămâne în continuare cu capul pe umeri, iar noi să ne mândrim cu el.
Nelu a împlinit deja 18 ani, a obţinut permisul de conducere şi se pregăteşte asiduu pentru examenul de bacalaureat. - Ar fi foarte multe de spus despre cei 17 ani ca asistent maternal. Cele câteva idei expuse acum sunt o picătură într-un ocean. Este greu de descris prin ce trece un om în atâţia ani, cu bune şi rele, dar trebuie să ai răbdare şi putere să mergi înainte – concluzionează Flori.