„Cea mai sublimă pagină a istoriei românești”, cum afirma istoricul Florin Constantiniu în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, descrie în cel mai frumos și cinstit mod unirea tuturor provinciilor românești la 1 decembrie 1918.
Oare suntem capabili să înțelegem semnificația acestei zile, care ne-a devenit Zi Națională, ziua noastră de naștere ca popor?
Privind în urmă cu mai bine de un secol, remarcăm eforturile înaintașilor noștri de a realiza acest fapt, lungi decenii de prigoane și de suferințe pe care le mai simțim uneori și în zilele noastre. Fiecare bucățică de pământ mustește de sângele sutelor de mii de eroi căzuți pe toate fronturile „pentru apărarea credinței strămoșești și a demnității neamului românesc”, lacrimile mamelor, soțiilor sau copiilor orfani în urma războiului încă păstrează pământul ud, clopotele bisericilor încă răsună a triumf, dar și a suferință.
Vedem eforturile diplomatice ale clasei politice competente și profund patriotice de atunci, vedem curajul de a negocia cu Marile Puteri și luarea unor decizii care vor pune pe bună dreptate Europa în fața faptului împlinit.
ROMÂNIA… ea este moștenirea noastră cea mai de preț. Încă tânjește să fie iubită și respectată de copiii ei, așa cum ea ne-a iubit pe noi încă de la începuturi. Oare nu ne-au protejat pe noi munții și trecătorile ei de năvălitori? Oare nu ne-a fost „marea cea mare” prieten loial, iar Oltul, Mureșul și Dunărea nu au luat cu ele dorurile noastre toate și le-au dus departe?
Nu aurul din munți este bogăția noastră! Istoria noastră, crucile înălțate pe biserici, câmpurile, pădurile, văzduhul și apele cusute pe hainele bătrânilor noștri sunt adevărata noastră bogăție. Amintirea unui popor de eroi, acesta este tezaurul pe care nimeni nu îl va putea vreodată fura.
LA MULȚI ANI, ROMÂNIE! LA MULȚI ANI, MAMĂ DRAGĂ! Îți mulțumesc pentru tot ce îmi oferi zi de zi! Pentru neamul și credința mea, pentru istoria pe care o slujesc! Știu că plângi de dorul fiilor tăi care au ales să te părăsească, decât să te ajute să înflorești.

TE IUBESC!

„Unde puiule de cuc, măi cucule?
Pământenii mei se duc, măi?
Copilașii cui rămân, măi, omule?
Până când părinții vin, măi.
Copilașii cui rămân, măi omule?
Până când părinții vin, măi!

Numai tu, cucule, știi, măi cucule!
De ce satele-s pustii, măi?
Casele nu au stăpân, măi omule!
Şi de dor meleagu-i plin, măi!
Casele nu au stăpân, măi omule!
Şi de dor meleagu-i plin, măi!

Cheamă-i cucule înapoi, măi cucule!
Că şi lor li-i dor de noi, măi!
Iar părinții, bătrânei, măi dorule!
Tot mai albi sunt fără ei, măi!
Iar părinții, bătrânei, măi dorule!
Tot mai albi sunt fără ei, măi!

Poate-acolo că departe,
Cineva le face parte,
Dar acasă nucul verde,
Umbra în zadar și-o pierde, lume!
Mi-i aşteaptă tărișoara,
Să le-audă inimioara!
Care acolo, încă departe,
Pentru altă ţară bate, lume!”