Copil (și chiar mai târziu, la alte vârste), mi-am dorit să mă pot întoarce în trecut, să intru în posesia magicei mașini a timpului. Am văzut și câteva filme care foloseau acest scenariu și am visat din plin cu ele. Și fiul meu, Mihăiță, este interesat de o astfel de mașinărie, despre care chiar crede că trebuie să existe pe undeva. El are intenția să inventeze, mi-a spus, o Universitate a Minții, fiindcă în minte se află totul, o poți coti când în trecut, când în viitor, te poți afla, simultan, în toate locurile. Plimbarea retroactivă prin viață, prin istorie, ne exaltă imaginația. Zulufatul de Einstein știa ceva mai mult (la scară cosmică) despre treaba asta, propunându-și să întrebuințeze ca vehicul lumina.

Motivele mele și cele ale fiului meu, diferă, Mihăiță vrea să-și cunoască bunicii, străbunicii, pe fratele meu, pe care nu i-a prins în viață, eu vreau să mă întâlnesc pe mine, de care m-am înstrăinat, să mă văd din afară (ca într-o oglindă), să-mi mai schimb câte ceva în destin, „pe ici pe colo, şi anume în punctele… esențiale”, să-i reîntâlnesc pe oamenii dragi, de care îmi este tare dor. Adică, să fiu mai explicit, nu-mi doresc să repet experiența existențială. Ar fi o povară inutilă și, probabil, plictisitoare. Viața se trăiește autentic o singură dată. A doua oară ar fi un plagiat. M-ar interesa numai să-mi vizitez puțin trecutul, să mă surprind în diferite perioade, pentru a mă redescoperi, ca într-un film, pentru că, așa cum nu ne auzim propria voce, rămânem în afara propriei vieți. Ne cunoaștem mai mult în interior și mai puțin din afară.
Timpul, această esență halucinantă care se joacă cu noi, acest elixir paradoxal care ne dă viața și ne-o ia, care ne hrănește și ne însetează, care este și nu este, alcătuit din zile și nopți, care o ia de la capăt mereu, mereu, dar într-o singură direcție, în care fiecare secundă este altfel, se dovedește, în egală măsură, mărinimos și devastator.

Bucuria misterioasă de a reface, de a mă întoarce în timpul trecut mi-au oferit-o, de curând, foștii mei elevi de la Școala din Vale, care m-au invitat, pe neașteptate, la întâlnirea promoției gimnaziale din 1984 (din urmă cu 40 de ani). Aveam, atunci, 35 de ani. Mi-am reamintit, cu nostalgie, cu afecțiune, meditând la acest eveniment, scene, întâmplări, figuri de oameni, colegi, prieteni, elevi. Unde sunt acele vremuri, s-au imortalizat ele undeva? Ajungeam la școală pe scurtătură, pe ulicioară, mai rar pe Linia Mare. Distanțele mi se păreau, atunci, mai mici, zilele mai lungi, anii erau imenși, lumea părea veselă, copiii erau de toate felurile, silitori, leneși, simpatici, isteți, căpățânoși, minunați. Între colegii de cancelarie exista o deplină armonie, un respect prietenos.

Nu mai fusesem de multă vreme la Școala din Vale. Manifestările culturale la care am participat în Osica, de-a lungul anilor, s-au desfășurat la Liceul „Ion Gh. Roșca” din Vlăduleni (activități ale Asociației Culturale „Pro memoria”, lansări ale revistei „Rădăcini”, expoziții, comunicări, evocări, programe artistice etc.). Invitat de colectivul clasei a VIII-a B prin intermediul familiei Bibiana și Marian Torcea, cu mare emoție, încărcat de amintiri, i-am luat pe Mihai și pe Simona, soția mea, și ne-am îndreptat spre Școala din Vale. Am mers, desigur, pe Linia Mare. Multe s-au întâmplat între timp, pe acest traseu, și, aveam să constat, în toată comuna: construcții noi, străzi cu asfalt, numeroase magazine, firme atrăgătoare. S-a schimbat mult și școala, chiar și aspectul bisericii din vecinătate. Am fost întâmpinați de niște doamne frumoase, elegante, în care cu greu am recunoscut ghighilicele de fetițe din urmă cu patruzeci de ani. Au apărut, pe rând, aproape toți foștii noștri elevi – pe câțiva, bunul Dumnezeu i-a luat, cu mult înainte de vreme, în eternitatea Sa (mi s-a frânt inima, când am aflat). Copiii, pe care mă așteptam să-i întâlnesc, erau acum oameni în toată firea:

– Mai avem vreo zece ani și ne pensionăm, domnule profesor! S-au așezat cuminți în bănci și au început să-și depene istoriile personale, întemeierea familiilor, nașterea copiilor, situațiile profesionale. Cei mai mulți și-au stabilit domiciliul în alte părți ale țării, câțiva au rămas alături de părinți. Atmosfera a fost sărbătorească și destinsă, plină de voioșie. Și-au amintit întâmplări amuzante din anii de școală, năzbâtii, faze pline de haz cu învățătorii, cu profesorii. Unde au dispărut copiii inocenți, drăgălași, de odinioară, unde am dispărut noi, cei de atunci? Timpul este un mare fachir.

Clasa avea 36 de elevi. Pentru a face economie de cadre didactice, pentru a plăti mai puțini profesori, se folosea aceeași strategie ca și azi, se supraaglomerau clasele. Unii dintre copii veneau direct de la câmp, unde pășteau capre, oi, vaci, treceau pe acasă și îmbucau din mers câte ceva. Adormeau uneori pe băncile grosolane, incomode. E drept că și alergau cu câini învățați după iepuri (reali sau închipuiți). Însă școală se făcea mult mai multă decât azi. Exigența era mai mare, materia mai bine reprezentată, mai corect dozată. Dintre copilașii firavi, jucăuși, neobosiți, de atunci, au participat la întâlnire 21 de adulți, oameni în toată firea, pe care am să-i numesc, în ordinea din catalog, pentru a rămâne, în timp, un semn (doamnele, prin căsătorie, și-au schimbat numele): Aldea Ecaterina, Delcea Daniel, Delcea Ilie, Drăghici Ionel, Băluță Aurel, Filip Rodica, Lepădatu George, Lepădatu Mirela, Marica Ion, Matei Luminița, Manicea Gheorghe, Mogoș Constantina, Mustață Adi, Mustață Gabriel, Popescu Gheorghița, Pistrițu Iulian, Tănăsescu Florina, Torcea Marian, Tudor Liliana, Voinea Marian și Surdu Elena. Au lipsit, din diverse motive: Aldea Aurelia, Duman Mioara, Drăghici Iulian, Golea Constantin, Gherghișor Nicolae, Lepădatu Cristian, Marcu Ionel, Mogoș Aurelia, Mogoș Sorin, Predica George, Vizitiu Cristian, Cârstea Tudorel. De data aceasta îi iertăm, le punem numai absență motivată. Din păcate, n-au mai putut veni, plecând prematur, nedrept, din astă lume, patru copii de-ai noștri, de-ai învățătorilor și de-ai profesorilor: Epure Nicolae, Marcu Marian, Matei Ion și Torcea Constantin. Au rămas, astfel, neschimbați, ca în urmă cu patruzeci de ani. Dumnezeu să-i ocrotească întru Împărăția Sa.

O altă surpriză deosebită a reprezentat-o întâlnirea cu foștii colegi de la Școala din Vale, mai bine zis cu o parte dintre ei, pentru că unii (Dumnezeu să-i odihnească!) și-au încheiat misiunea pe pământ. I-am întâlnit pe dl. Marinică Sulger, directorul școlii și profesor de limba și literatura română, om foarte echilibrat, ales și primar al comunei, pe colegul meu din Liceul „Ioniță Asan”, profesorul de matematică Gheorghe Lixandru, pe Mimi Mustață, profesoară de biologie (vecină cu mine, în Caracal, pe strada Traian, tatăl dânsei, Tudor Șuiculescu, era văr cu poetul Virgil Carianopol, pe care mi l-a prezentat când, fiind recent eliberat din închisorile comuniste, a venit la Caracal), soția jovialului prieten, decedat, Gicu Mustață, pe doamna învățătoare Nicolița Jilavu, deosebit de sensibilă, deosebit de discretă, pe învățătorul Gigi Cernătoiu, om cu simțul umorului, și pe doamna profesoară și bibliotecară Augustina Ciuculescu, fiica reputatului învățător Bebe Marcu. Dintre cadrele didactice, a făcut parte și Paraschiv Sterie, profesor de muzică, absent.

Am ținut un moment de reculegere pentru admirabila noastră colegă, Cici Păun, profesoară de limba română și limba franceză, plină de energie, de imaginație, de veselie, pentru blândul, sufletistul Ilie Pițigoi, profesor de biologie, pentru bietul Vasilică Mierlăcioiu, profesor de educație fizică, decedat într-un stupid accident, pentru pașnicul și cumpănitul nea Jeane (Ion) Nicolau, profesor de geografie, pentru distinsa, deosebit de manierata doamnă Ana Scarlat, precum și pentru sufletele foștilor noștri elevi dispăruți.
După momentul protocolar, sentimental, emoționant, în care ne-am deschis sufletele, a urmat o frumoasă și îmbelșugată petrecere, într-un local arătos, foarte plăcut. Întâlnirea a fost impecabil organizată (și nu e deloc ușor să duci la bun sfârșit o asemenea răspundere) de elevul nostru, Marian Torcea, soția sa, Bibiana, Rodica Filip și Mirela Lepădatu. Le mulțumim, îi felicităm cu toată încredințarea.

Am făcut, astfel, o navetă în timp (mi-am amintit de perioda în care, pe abonamentele noastre CFR, ale navetiștilor, scria: „Vlăduleni-Caracal, dus-întors și retur”), între noi cei din urmă cu patruzeci de ani și noi cei de acum. Care sunt cei adevărați? Ce s-a întâmplat în aproape o viață de om? Ce s-a întâmplat cu Școala din Vale, cea micuță, încălzită cu sobe alimentate, cu noaptea în cap, de nea Ion, cu puține lemne și mulți cărbuni (în clase, persista un miros asfixiant), cu toaleta aflată în fundul curții, cu bănci vechi, purtând urmele generațiilor de elevi, cu pereți coșcoviți, cu uși scârțîitoare, cu podelele din scândură îmbibată cu motorină, cu obligativitatea (abuzivă, șocantă) ca profesorii să semneze cu statul contracte de creștere și predare de porci? Azi, școala are încălzire centrală, mobilier nou, totul strălucește, ferestrele, ușile sunt etanșe, pe jos este parchet. În amintirea noastră, școala veche este una dragă, plină de o lumină specială, de o căldură cu suflet. Cea nouă este frumoasă, ne place, dar este a altora. La ceea ce au ajuns, azi, copiii de acum patruzeci de ani, oamenii total maturizați, având familii frumoase, copii împliniți profesional și social, cu care se mândresc, a contribuit, fără îndoială, și Școala din Vale.

Suntem ființele timpului, această esență halucinantă care se joacă cu noi, acest elixir paradoxal care ne dă viața și ne-o ia, care ne hrănește și ne însetează, care este și nu este, alcătuit din zile și nopți, care o ia de la capăt mereu, mereu, dar într-o singură direcție, în care fiecare secundă este altfel, timpul atotputernic, în egală măsură, mărinimos și devastator…