În loc de prezentare

Am citit cu emoție scrierea lui Sebastian. Micul lui roman nu a fost pentru mine chiar o surpriză, și totuși, iată-mă surprins! Nu a fost o surpriză totală, zic, fiindcă îi citisem articolele, de fiecare dată documentate și pline de simțire, debordând de o energie ce promitea mult mai mult. Dar ca acest mult mai mult să survină atât de repede și de copleșitor, nu mă așteptam. Urmăresc cu interes talentele ce apar din vatra satului și pot să spun, pe deplin edificat, că de la debutul editorial al lui Nicolae Coande, în urmă cu două decenii și mai bine, Osica noastră nu a dat ceva mai promițător în materie de literatură. Pe scurt, în opinia mea de cititor hârșit, Sângele iubirii anunță o vocație certă și un posibil destin. Vocația este de cercetător, iar destinul de posibil scriitor și istoric. Talentul literar, nici el de colea, sare în ochi chiar din decupajele cinematografice – vezi mai jos – care imprimă dramatism discursului, dar și din unele pasaje cu descrieri cât se poate de sensibil izbutite. Pentru vârsta autorului, este o reală performanță. Mai adaug un gând, înainte de felicitări: sunt convins că acest nucleu pulsatil-obsesiv, ca scriere de prima și curată tinerețe, va suferi varii completări și reeditări, chiar inevitabile corecturi, pe parcursul vieții autorului. Dar piatra de temelie a fost pusă și construcția a luat-o de-a dreptul în sus, trasă spre țării de energia sufletelor nepierite. Va fi o casă trainică, în măsura în care se bazează pe adevăr și suferință. Adevăr și multă suferință am aflat în paginile acestui început, dar și multă-multă splendidă iubire. Și din nou se adeverește puterea Cuvântului, când e lucrat cu credință, nădejde și dragoste, dintre care cea mai mare e dragostea. Mă înclin! (Marian Drăghici)

52
Eram în clasa a patra, primul an în care învățam istorie. Mi se părea o materie mult prea grea pentru un copil de zece ani. Atâtea nume, atâția ani… Nu știam că peste ani va ajunge să îmi curgă prin vene.
Cu două zile înainte de Înălțarea cea Mare a Domnului, una dintre cele mai importante praznice ale creștinătății, doamna învățătoare Nicoleta, care prin firea dumneaei  severă ne făcuse să fim o clasă exemplu, ne zice într-una din ore:
– Copii, peste două zile va fi mare sărbătoare. Dar mai important decât atât este faptul că noi ne vom aminti de eroii neamului nostru. Anul acesta se împlinesc șaizeci și cinci de ani de la terminarea marelui război în care au murit mii de români, printre care și mulți osiceni de-ai noștri. Știți voi oare pentru ce au luptat ei?
Era o întrebare destul de complicată pentru niște copii care nu auziseră mai nimic despre acel război. Cu toate acestea, o colegă mai îndrăzneață, Raluca, se ridică în picioare și spuse:
– Pentru noi! Așa a zis bunica.
– Bravo, fată dragă. Ei, copii, ca temă pentru data viitoare, veți avea redactarea unei compuneri despre un erou al neamului vostru sau oricare altul. Vă sfătuiesc să întrebați bătrânii, ei sunt cei mai în măsură să vă ajute.
Când clopoțelul a sunat terminarea orelor, strângând repede cartea și caietul de pe bancă, am rupt drumul până acasă, nerăbdător să ajung la bunica mea. Eram sigur că alături de ea voi face o compunere reușită. Ea fusese copil în timpul marii confruntări  armate.
Bunica mea mă aștepta. Stătea pe capul podului de la poartă, cu bastonul în mână, uitându-se lung după mine. Știa că era ora la care veneam acasă. Așa mă aștepta în fiecare zi.
– Sărut mâna!
– Să fii sănătos! zise bunica cu multă dragoste în glas.
– Bunico, haide în casă, vreau să mă ajuți la temă.
Râzând, mă luă de mână și intrarăm în casă, în camera ei, templul sacru al celor mai frumoase povești auzite vreodată.

53
-Bunico, doamna învățătoare ne-a pus să facem o compunere despre un erou din război. Noi avem eroi?
– Oof! zise bunica, ai cărei ochi albaștri ca adâncul cerului se îndreptară spre tabloul agățat pe perete. Avem. Ia tabloul ăla de acolo.
Luând tabloul și stând cu el în brațe pe  marginea patului, mă uitam atent la el, așa cum o făcusem și în alte dăți, dar neștiind cine se află în fotografie.
– Vezi, el e străbunul tău. Constantin îl chema. E mort pentru țară și neam pe pământul ungurilor. Era sergent major.
– De unde știi? Îl cunoști?
– Nu mi-l amintesc! Eram mică atunci când a început războiul. Dar am găsit o scrisoare când am venit aici, ani buni după război, în care am citit despre el. El a fost frate cu socrul meu, Gheorghe, care și el a murit tot de tânăr din cauza rănilor din război.
– Dar el nu a avut copii?
– Ba da, un băiat, dar a murit de mic. Noi am moștenit casa. De asta trebuie să îl cinstim așa cum se cuvine.
Abia atunci înțelegeam  de ce tabloul acela era atât de important, de ce bunica îl ținea mereu lângă icoana Sfinților Arhangheli. Mă uitam la omul din ramă cu teamă, atingeam ușor geamul. Încercăm să-mi imaginez acel război cumplit care îl înghițise.
După ce bunica, care cu lacrimi în ochi a terminat povestea eroului nostru și m-a pus să agăț din nou tabloul la locul lui, mi-a spus:
– Și tatăl lui e erou. Dar despre el nu s-a știut niciodată nimic. Nici măcar nu e pomenit. Îl chema Ion. Tot neamul nostru îl știe ca fiind erou, dar nimeni nu a vrut să ne creadă. Nu aveam și nu avem cum să dovedim, mai ales după atâția ani.
Povestea devenea tot mai fascinantă. Teama îmi dispăruse, fiind înlocuită de o bucurie, sau mai degrabă mândrie, pe care târziu am înțeles-o.
După multe întrebări și răspunsuri pe măsură, adorm pe nesimțite lângă bunica mea care închise și ea ochii pentru un timp alături de mine.

54
Îmi ieșise o compunere de două pagini și jumătate. Nu scrisesem niciodată atât. Dar doamna învățătoare nu a vrut să citim compunerile la școală, ci a ținut să fie citite în fața monumentului eroilor, la ceremonia de comemorare de a două zi.
În fața monumentului dezvelit în urmă cu optzeci și opt de ani era mulțime de oameni, urmași ai celor căzuți în luptă, dar și mulți alți localnici. Pe o bancă pusă alături, bătrânii veterani de război cu medalii în piept, cu fețele lor de sfinți bizantini, țineau în mână câte o lumânare aprinsă.
Era pentru prima dată când participam la un asemenea eveniment.
Într-un moment de înaltă trăire sufletească, în liniște deplină, cele trei clopote ale Bisericii Sfântul Gheorghe începură să bată trist. După câteva minute de bătaie se opriră, dar ecoul mai ținu câteva clipe. Ca o pasăre măiastră, cu un glas pătrunzător, se auzi și plânsetul clopotului bisericii vechi. Același clopot de peste o sută de ani care bătuse și în timpul războaielor.
După intonarea imnului național, cântat într-o solemnitate absolută și desfășurarea obișnuitului parastas, preotul paroh Gheorghe Gheordunescu, cu o voce caldă, începu să citească lista eroilor neamului.
Eu, un copil mic de statură, nu îmi luam ochii de la acvila din vârful statuii, însă ascultam cu atenție numele luptătorilor. Voiam să aud numele eroilor mei de-a căror poveste fusesem captivat. Însă nu am auzit decât soldat Dumitrașcu Constantin. În afară de faptul că îl pomenise greșindu-i gradul, pe stră-străbunicul meu nu îl citise deloc.Cu o dezamăgire în suflet, am citit compunerea în fața tuturor. Deși am fost aplaudat  când am terminat, ochii mi s-au umplut de lacrimi și fără să-mi dau seama am alergat în brațele bunicii mele care venise să mă vadă..
Atunci s-a produs scânteia.
După terminarea ceremoniei, mințindu-mi bunica că mai rămân cu colegii și după am să trec pe la bunicul din partea mamei care stătea pe Linia Mare, am rămas singur în parcul monumentului, uitându-mă la lespezile de marmură albă pe care erau trecute numele eroilor. Doamna învățătoare care urmărea totul de la departe, s-a apropiat de mine și mi-a spus încet:
– Încă mai ești aici? Bunica ta e demult pe drum.
În afara oricărei gândiri, cu lacrimi în ochi, am spus:
– Nu o să vă uit!
Fără să salut, am luat-o la fugă pe urmele bunicii mele. Am prins-o din urmă și am mers amândoi acasă, țînându-mi-o strâns de mână.
– Să nu îți mai verse ochii lacrimi, eu voi fi cu tine atât cât voi putea! îmi spunea bunica drăgăstos.
– Te iubesc, bunico!
Și într-adevăr o iubeam. Ea a reușit să aprindă în mine acea scânteie care arde și acum și va arde toată viața, acea dorință de a cunoaște soarta înaintașilor mei.

55
Eram doar un băiețel în clasa a patra și în afară de poveștile bunicii, pe care le ținuse minte de la soacra ei, nu aveam alte informații. Nu înțelegeam multe lucruri, iar bunica, având doar trei clase primare, nu știa prea multe despre cele două războaie mondiale. Într-o zi, în timp de croșeta șosete din mohair negru pentru iarnă, bunica a început să-mi povestească un lucru, care din nou avea să mă dezamăgească.
– Când ne-am mutat aici, după nunta de acum patruzeci de ani, am găsit o casă mică, cu două camere și prispă de lemn de nuc. Era casa străbunilor tăi morți pe front.
Ca de fiecare dată reușise să-mi capteze atenția din prima clipă. Stăteam cu spatele rezemat de soba veche de teracotă și ascultăm cu inima cât un  bob de muștar.
– Atunci, ți-am mai zis, am găsit o scrisoare. Telegramă sau plic negru i se mai spunea pe vremea aia. Scria în ea cum și unde a murit Constantin, sau Codiță cum îi zicea lumea. Dar nu am putut să o păstrez în siguranță. Am pus-o într-o cutie de lemn în pod, dar după o ploaie puternică, cu vijelii, nu am avut de ales și am aruncat-o. Apa ajunsese la ea și o distrusese.
– Mai știi ce scria pe ea?
– În afară de faptul că a murit la unguri, altceva nu mai știu. Cine s-a gândit că peste ani ne va fi de atât folos.
După ce a terminat povestea, bunica mi-a spus că la intrarea în cimitir, lângă alte cruci ale eroilor, este și crucea eroului nostru. Dar deși de multe ori fusesem în cimitir să văd acea cruce, niciodată nu îmi dădusem seama care e a lui. Plăci mari de piatră, în formă de dreptunghi zăceau ba sparte, ba aplecate, cele mai multe șterse din cauza timpului. Acelea trebuia să fie crucile eroilor. Dar ceea ce eu nu știam, era că fratele străbunicului  meu avea o cruce de marmură albă, așezată undeva mai în spate, pe care nu o deosebeam de celelalte din cimitirul deloc mic.

56
Timpul trecea. Eu creșteam și începeam să iubesc istoria tot mai mult. Era ora pe care o așteptam cu ardoare întotdeauna. Simțeam cum îmi curgea prin vene. Probabil și felul de a preda și totodată de a fi al  profesorului de istorie, domnul Stănică, mă făcea să ador această știință. Și într-adevăr așa era. Visam că peste ani să fiu la fel ca dumnealui.
Cele două conflagrații mondiale erau cele mai delicioase subiecte din toată istoria  pentru mine. Încă sunt. Toate aceste sentimente cu privire la această materie atât de complexă, fuseseră stârnite de poveștile bunicii mele despre cei doi enigmatici înaintași. Eram mândru că am în neam doi eroi. Acum realizez că ei sunt motivele supreme care m-au  unit cu istoria. Devenisem obsedat. Voiam să aflu totul despre ei.
Dar într-o zi de mai, totul a luat o turnură care mi-a lăsat urme adânci în suflet. Mergeam spre casă, auzind noul clopot al bisericii bătând. Știam că anunță  moartea unui consătean, dar nu știam cine era acela. Când am intrat pe strada încă neasfaltată, praporul negru al bisericii era așezat la poarta curții mele. Ochii albaștri care îmi luminaseră copilăria se stinseseră pentru totdeauna.
Mă întrebam dacă e adevărat. Credeam că bunica mea va trăi veșnic, că mereu îmi va păzi pașii. Dar totul se sfârșise. Era pentru prima dată când inima mi se rupea în piept cu adevărat. Cu lacrimi în ochi, am alergat spre Olteț, ale cărui ape tulburi reușiseră să mă liniștească întotdeauna. Îmi era greu, îmi e greu și acum gândindu-mă. Dar ce era să fac? Nu puteam schimba nimic.

***

După ultima zi petrecută acasă, bunica pleca pe ultimul drum, condusă de tot neamul dar și alți oameni care o cunoscuseră. Erau mulți , iar asta îmi dovedea încă o dată că avusesem cea mai  minunată bunică.
În urma înmormântării, îndreptându-mă spre ieșirea din cimitir, mă uitam la crucile pe care le mai văzusem de atâtea ori. La un moment dat o văd pe mătușa tatălui meu, care rămăsese de acum cea mai vârstnică din neam, aprinzând o lumânare la o cruce pe care privirea mea nu a întâlnit-o niciodată. M-am apropiat de ea și fără să spun vreo vorbă, am început să citesc pe cruce. În câteva clipe ochii îmi erau plini de lacrimi, mâinile îmi tremurau și inima îmi bătea mai tare ca niciodată. Pe marmura albă, literele cioplite alcătuiau cifrul care dădea răspuns la multele mele  întrebări.
„Dumitrașcu Constantin, de ani 28, mort pe câmpul de luptă în Ungaria, la data de 15-XI-1944”.
Deasupra scrisului, o poză cu un militar stătea mândră, neatinsă de vitregiile vremii. Era el. Străbunul meu. Același om pe care îl văzusem încă de mic în tabloul din camera bunicii.
De ce oare a trebuit să îmi moară bunica, ca să aflu în sfârșit soarta eroului meu? O întrebare care va rămâne fără răspuns. Totuși le voi mulțumi mereu ochilor albaștri că mi-au luminat drumul chiar și în ultimele lor clipe pe  pământ.
Mergând încă de mic la biserică, legasem o relație foarte apropiată cu tânărul preot instalat de curând la noi în sat.
Biserica deținea și încă deține o arhivă impresionantă. Certificate de naștere sau de deces, acte foarte valoroase dinainte de anul 1900, documente din timpul celor două războaie mondiale și multe alte lucruri de o importanță extraordinară.
– Părinte, pot să mă uit și eu câteva clipe prin actele din arhivă noastră?
– Sigur. Dar să ai mare grijă. Sunt valoroase și unice.
– Aveți încredere în mine.
Până la lăsarea serii nu am ieșit din încăperea aranjată ca atare. Am analizat fiecare hârtie veche notându-mi într-un carnet informații de care nici măcar nu aveam habar. Nimeni probabil nu știa acele lucruri. Dădusem întâmplător peste un Pisanic al bisericii scris de peste nouăzeci de ani de către preotul Andrei Popescu. În primele pagini ale manuscrisului, stătea scrisă istoria comunei. Am fost atât de bucuros să o citesc. Erau lucruri despre care nu auzisem niciodată. De exemplu, participarea osicenilor la Războiul de Independență din 1877…

***

Când am ajuns acasă, i-am povestit mamei mele ceea ce am aflat din documentele arhivei. Era uluită de ce făcusem. Știa că sunt îndrăgostit de istorie, dar să răsfoiesc o arhivă la șaisprezece ani i se părea prea mult.
– O să înnebunești de la atâta istorie!
– Măcar mă înnebunește ceea ce iubesc! i-am răspuns pe loc. Parcă pregătisem răspunsul ore întregi.

58
Timp de doi ani am citit și răscitit hârtiile cele vechi păstrate de biserică. În afară de asta am strâns poze, scrisori din război, livrete militare deranjând o mulțime de oameni. Cu toate astea am reușit într-un final să aștern pe hârtie destinul a peste treizeci de eroi osiceni din cele două războaie. Eram mândru de mine, dar în același timp dezamăgit. Nu putusem să aflu nimic despre stră-străbunicul meu. Și asta nu-mi dădea pace. Nu-mi puteam răspunde la întrebări relativ simple. Însă ceea ce era și mai greu, era faptul că eram singur pe acest drum de la care nu voiam să mă abat până nu găseam adevărul.
Într-o după-amiază, pe o banca din fața școlii, purtam o discuție cu domnul colonel în rezervă Ion Surdu, omul cu care legasem o prietenie strânsă, deși diferența de vârstă era de peste cincizeci de ani.
– Ceea ce vrei tu să descoperi necesită timp. Totodată emoții. Și ce te faci dacă nu reușești? îmi spunea calm.
– Vreau să încerc. Simt că sunt aproape. Dacă nu o fac îmi voi reproșa toată viață.
– Îți sunt alături! Ai încredere!
Și chiar aveam încredere. Aveam lângă mine un stâlp de rezistență în formarea mea, un om cu totul și cu totul deosebit.
– Știi tu, anul ăsta se împlinesc o sută de ani de la triada sângeroasă Mărăști-Mărășești-Oituz. La anul sărbătorim Centenarul României. Vor fi evenimente extraordinare.
– Știu! De asta vreau că  înaintașul meu să fie pomenit pentru prima dată după o sută de ani. Și așa va fi. O să fac tot ce e posibil.

***

În noaptea aceea am avut un vis ciudat. Împreună cu prietenul meu Laurențiu plimbam o cutie din lemn pe stradă. Lumea zicea că în ea se află osemintele eroului necunoscut. Când am ajuns la poarta cimitirului, l-am întrebat pe preot:
– Părinte, de unde au fost luate aceste oseminte?
– Crucea a patra de la gard!
Era vorba despre una dintre crucile eroilor. Când am intrat în cimitir, nu mai era nicio cruce. Toate parcă dispăruseră. Numai una mare, frumos sculptată, stătea falnică în mijlocul parcelei. De ea stătea rezemată o carte veche de ale cărei pagini erau lipite fotografii și scrisori. Încercam să le iau, dar nu puteam.
După ce m-am trezit speriat din somn, am luat telefonul și i-am scris un mesaj bunei mele prietene Alexandra. Era una dintre persoanele care mă susținea mereu.
– Nu știu ce să spun! Probabil e un semn.
– Chiar crezi asta?
– Sunt sigură. Mai încearcă odată să te uiți prin arhivă. Dar de data aceasta cu atenție.
– O să o fac zilele astea.

***

După câteva săptămâni eram din nou în arhivă. Intrasem în ea încă de dimineață și mă uitam la rafturile pline, așa cum o făcusem de zeci de ori. Însă simțeam că ceva se va întâmpla.
Într-un colț, un minei vechi de peste o sută douăzeci de ani stătea prăfuit și îngălbenit de timp. Nu îi dădusem importanță niciodată. Până la urmă ce informații ar fi putut să-mi ofere o carte de cult?
Începusem să îl răsfoiesc, când deodată, dintre paginile firave, a căzut o hârtie, sau mai degrabă o scrisoare. O desfac și încep să citesc:
„Sunt sublocotenentul Constantinescu Florea, din Regimentul 59 Infanterie Caracal. Am fost luat prizonier și dus în închisoare la Germania. Camaradul meu, sublocotenentul Ștefănescu a căzut eroic la datorie împușcat în cap, iar soldatul Dumitrașcu Ion a fost îngropat în tranșeu în urma exploziei unui obuz. Rog pe Sfinția Voastră să nu le spună nimic celor două familii, care vor fi înștiințate la momentul potrivit de mai marii noștri din armată!”
Din nou inima îmi bătea alert și mâinile îmi tremurau.Când am întors hârtia, am văzut scris într-un colț  „27 septembrie 1917 “.
Așadar bănuielile familiei mele fuseseră adevărate. Înaintașul meu a murit pe câmpul de luptă la Mărășești. Într-un cuget am alergat acasă la domnul colonel, care a rămas surprins când m-a auzit spunând:
– V-am spus că voi afla! Am aflat.
– Știi doar că nu ne putem baza pe o poveste de familie. Trebuie dovezi.
– Le am! și i-am întins hârtia pe care am luat-o din arhivă.
După ce a citit și răscitit scrisoarea, bătrânul militar mi-a zis ușor:
– Bravo, copile! Ai reușit un lucru care se anunța imposibil! Nu am cuvinte. Cu siguranță lista eroilor va fi modificată, iar eroul neamului tău își va primi în sfârșit locul cuvenit.
La auzul acestor vorbe m-am simțit mai fericit ca niciodată. Nu muncisem degeaba ani de zile.
Mergând spre casă, mi-am spus în gând, ridicând ochii spre cerul senin:
-V-am promis că nu vă voi uita!