Timișoara, 29 februarie 2024…
Scriu câteva cuvinte, le șterg, reformulez idei de câteva ore, dar un amalgam de sentimente parcă nu mă lasă să duc la bun sfârșit acest articol.
Când am primit propunerea de a-l scrie, inițial am crezut că îmi va fi ușor, dar ulterior mi-am dat seama, încă o dată, că amintirile dor și că uneori e bine să lăsăm praful care s-a așternut peste ele neșters. Dar am să încerc…

Școala din Vale, 15 septembrie 2008
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri ziua când mama m-a îmbrăcat în cămașa albă, pantalonii negri și pantofii dați cu cremă, toate pregătite de seara dinainte și am pornit spre școală. Începea primul capitol cu adevărat serios din viața mea. Acolo mi-am cunoscut viitori colegi de clasă, cu o bună parte dintre ei rămânând împreună până la finalul liceului. Din câte îmi aduc aminte, a fost ultimul an în care școala din vale avea atât de mulți elevi, formându-se două clase: clasa I A și clasa I B. După un an clasa I B a fost desființată, iar colegii noștri mutați în clădirea liceului.
Am avut norocul… sau șansa… sau onoarea…de a o avea ca învățătoare pe doamna STANCA NICOLETA, doamna Mița cum îi ziceau bunicii și părinții noștri și cum o cunoaște de fapt toată localitatea. Despre doamna învățătoare sunt multe de spus. De o severitatea de multe ori ieșită din comun (da, noi chiar luam bătaie cu nuiaua la palmă), dar de un profesionalism rar întâlnit, dovedit mai târziu prin rezultatele și realizările noastre ca elevi. Făcând parte din garda veche a învățământului, doamna Mița a fost, pe bună dreptate, unul dintre ultimii stâlpi de rezistență a Școlii din Vale. Am reprezentat ultima generație a dumneaei înainte de pensionare, o generație foarte bună, care s-a menținut în același ritm până la finalul celor doisprezece ani de școală obligatorie.
Începând cu clasa a cincea, aproape jumătate dintre noi s-au mutat la Școala din Deal, singurul argument al părinților fiind acela că acolo profesorii „erau mai buni”. În realitate, cea mai mare parte dintre domnii profesori predau în ambele școli, cu mici excepții.
Îmi aduc aminte că noi, cei rămași în vale ar fi trebuit să o avem dirigintă pe doamna de limba română, LUIZA STAN. Intrând în concediu de maternitate, dirigenția a fost preluată succesiv de două doamne, de fizică și limba engleză, care au stat foarte puțin în școală, după care au plecat în altă parte. Din clasa a șaptea dirigenția a fost preluată de domnul profesor de istorie și cultură civică (educația socială de astăzi), STĂNICĂ ILIUȚĂ. Din patrusprezece elevi, că atâția mai rămăseserăm în clasă, doar cinci erau foarte buni la învățătură (VOINEA TEOFIL, DELCEA ALEXANDRU, MINCĂ IONUȚ, LĂCĂTUȘ DAMIAN și cu mine), în rest nivelul colegilor mei era unul foarte scăzut, din diverse motive despre care nu vreau să scriu. Eforturile domnului diriginte de a ține clasa sub control și de a ne păstra nivelul foarte ridicat la care eram noi, cei puțini, au fost eroice. Doar dumnealui îi datorăm astăzi faptul că am ajuns mai târziu în clase foarte bune de liceu. Pe lângă modul în care s-a luptat cu această clasă și pentru ea, orele de istorie erau fascinante. Și nu, nu aveam proiectoare, nu aveam laptop, nu aveam nici măcar table magnetice sau marker. Aveam doar câteva hărți, o tablă, cretă și niște manuale care aveau color doar coperțile. Singurul film pe care l-am văzut în patru ani de gimnaziu a fost PATRIOTUL și îmi voi aminti acea zi până la finalul zilelor mele. Asta era realitatea în care trebuia să învățăm și modul în care domnul diriginte și ceilalți profesori își rupeau din sufletele lor ca noi să nu simțim lipsurile, pentru mine, reprezintă unul dintre cele mai nobile gesturi întâlnite vreodată. Am mers la olimpiade (geografie, istorie și biologie) în școlile mari din Caracal sau Slatina, unde noi vedeam „și altceva” și de fiecare dată ne simțeam rușinați, pentru că noi nu aveam. Culmea, de fiecare dată, eu și colegii mei obțineam rezultate mai bune decât elevii acelor școli și îmi place să cred că ofeream înapoi profesorilor noștri bucățelele de suflet. Dintre profesorii noștri din vale, cei pe care i-am iubit cel mai mult au fost doamna de biologie CLARA TRUȘCĂ, doamna de geografie, ANA MARIN IONAȘCU, doamna de engleză MONICA PRUNARU, domnul de sport ENUȘ VIOREL, doamna de chimie și fizică ANA-MARIA CRISTESCU, domnii de matematică și informatică LIXANDRU GHEORGHE și IORDACHE DORU și bineînțeles, domnul diriginte. Profesori au fost mai mulți, dar au stat în școală doar perioade foarte scurte și nu și-au lăsat amprenta atât de vizibil asupra noastră.
Perioada liceului, cel puțin pentru mine, a însemnat una dintre cele mai triste perioade ale vieții mele. Chiar dacă am avut colegi foarte buni și ambițioși, profesori extraordinari, cu mici excepții, unele momente și unii oameni și-au lăsat într-un mod nedrept amprenta asupra mea. Nu am uitat niciodată și nici nu voi putea să iert modul în care am fost tratat sau considerat uneori, setul de complexe care mă făcea să mă simt inferior, deși nu era așa sau tremuratul mâinilor în momentele dificile cu care mă lupt și astăzi să îl controlez. Consider că este o perioadă moartă și în consecință, las praful să se aștearnă definitiv peste ea. Nu pot însă să nu mulțumesc acelor colegi care au reușit să îmi rămână aproape, dar mai ales doamnelor profesoare TANISLAV LAVINIA (doamna de fizică), MARIN MIHAELA (doamna de chimie), TANISLAV CRISTINA (doamna de istorie).
În anul 2020, în plină pandemie, am absolvit examenul de Bacalaureat cu note foarte mari, ceea ce m-a ajutat să obțin un loc la buget la Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Vest din Timișoara, iar din acest moment viața mea s-a schimbat profund. Din copilul de la țară, cu părinți fără venituri prea mari, ajunsesem unul dintre cei mai buni studenți de la istorie din Timișoara. Pentru mine și părinții mei a fost o împlinire absolută, chiar dacă greutățile au continuat.

17 iulie 2023… examenul de titularizare
Proaspăt absolvent al primului ciclu universitar, mă înscriu la examenul de titularizare în județul Timiș. Rezultatul m-a copleșit. Am avut a doua notă la nivel de județ, 9,30, dar cu toate astea, exista un singur post titularizabil. Asta nu a însemnat că nu am putut să îmi aleg apoi cele mai bune școli din Timișoara, chiar dacă mi-am format o catedră întreagă din trei părți diferite.
Intrarea în învățământ reprezintă momentul crucial al vieții mele de până acum. Luptasem atât de mult să ajung aici încât totul părea ireal. Mama încă muncea în Germania în agricultură, când am preluat postul, iar tata pur și simplu a început să plângă lângă mine…

11 septembrie 2023 – prima zi la catedră
La câteva zile după ședința de repartizare m-am întors la Timișoara și am mers la școală. Școala mea de bază, pentru că acesta este termenul folosit în cazul suplinitorilor în mai multe școli este Școala Gimnazială Nr. 16 „Take Ionescu”, iar completarea de normă o am la Școlile Gimnaziale Nr.7 „Sfânta Maria” și Nr. 18.
Când am intrat pentru prima dată în cancelarie, parcă am intrat într-un templu… mai apoi când urcam pe scara profesorilor, cu catalogul în mână, totul mi se părea extraordinar…Sentimentul suprem a fost atunci când am intrat la primele ore și mi-am cunoscut elevii. La Generală 18 făcusem și practică în timpul facultății și mândria de a preda în acel loc era și este cu atât mai mare.
La Școala Gimnazială Nr. 16, care își menține statutul de școală de elită a orașului m-am întâlnit cu bucățelele de suflet pe care le pierdusem mai demult, în decursul anilor. Îmi place să îi numesc bucățele de suflet pentru că sunt extraordinari, sunt minunați și, cum ar zice bunica, „îi duce capul”. Și da, mă refer la elevii mei.
Întâlnirea cu ei a fost fantastică. Trei clase de a opta și una de a cincea…Toți foarte buni la învățătură, uneori leneși, alteori serioși, uneori amuzanți, alteori rușinoși… dar întotdeauna cei mai buni. Relația cu elevii mei, cel puțin în ceea ce mă privește, este una specială. Pe lângă partea didactică a orei de istorie, am încercat mereu să le fiu alături și să îi înțeleg. Poate și prin prisma vârstei, fiind suficient de apropiați de vârstă. Sper că am reușit, poate cu mici excepții. Pentru că da, un profesor greșește… diferența e dacă o face intenționat sau nu.
Mai sunt câteva luni și cei de a opta vor părăsi pentru totdeauna incinta școlii și îmi dau seama cât de greu îmi va fi fără ei, pentru că au contribuit fără să își dea seama la formarea mea ca om și ca profesor mai ales. Din aceste motive, întregul articol îl dedic lor, copiilor mei din clasele a VIII-a A, C și D.. Sper, ca în decursul carierei mele, să mai am șansa să predau măcar câtorva generații la fel de bune.
Fiind atât de multe de scris, dar locul fiind atât de puțin, fac o ultimă plecăciune pentru foștii mei colegi de școală, foștii mei profesori, actualii colegi de catedră și mai ales în fața copiilor mei.
Cu dragoste, profesor de istorie, MARIUS SEBASTIAN DUMITRAȘCU!