DESCHIDERI

Arta, mic breviar

– de la „cu ce se mănâncă asta?” la „încep să mă prind despre ce e vorba”

Ce este arta? • Cum privim arta? • Apariția fotografiei • Momente de cotitură în istoria artei – Impresionismul • Reevaluarea conceptului de artă – Marcel Duchamp, ready-made • Nu trebuie să fii expert ca să te poți bucura de o operă de artă

Silviu Lixandru
economist

Ce este arta? Ce anume considerăm ca fiind artă? Orice lucru poate avea valoare de obiect de artă? Doar un obiect (sculptură, tablou, instalație etc.), sau chiar și o idee poate fi considerată artă?

Toate acestea sunt întrebări pe care oamenii și le-au pus de foarte multă vreme și ale căror răspunsuri sunt încă dezbătute de criticii de artă, iar în timp ce pentru unii arta rămâne un concept abstract, alții își doresc să exploreze și să aprofundeze subiectul.

Conform enciclopediei Britannica, „artă, numită și (pentru a o deosebi de alte forme de artă) artă vizuală, poate fi un obiect vizual sau o experiență creată în mod conștient printr-o expresie a priceperii sau a imaginației. Termenul de artă cuprinde diverse medii de expresie, cum ar fi pictura, sculptura, imprimarea, desenul, artele decorative, fotografia și instalația.”

Bineînțeles, la acestea se mai adaugă și alte forme de artă precum arta performativă, video, cea conceptuală, digitală, land-art (lucrări făcute folosind elementele unui peisaj) etc., toate acestea fiind un produs al secolului XX.
Diferitele arte vizuale există într-un continuum care variază de la scopuri pur estetice la un capăt la scopuri pur utilitare la celălalt. O astfel de polaritate a scopului se reflectă în termenii folosiți în mod obișnuit – artist și artizan, acesta din urmă înțeles ca unul care acordă o atenție considerabilă utilitarului. Totuși, aceasta nu ar trebui considerată în niciun caz o schemă rigidă. Chiar și în cadrul unei forme de artă, motivele pot varia foarte mult; astfel, un olar sau un țesător pot crea o lucrare extrem de funcțională și în același timp frumoasă – un bol de salată, de exemplu, sau o pătură – sau poate crea lucrări care nu au nici un scop în afară de a fi admirate. În culturi precum cele din Africa și Oceania, o definiție a artei care cuprinde acest continuum a existat de secole. În Occident, totuși, până la mijlocul secolului al XVIII-lea, dezvoltarea academiilor pentru pictură și sculptură a stabilit sentimentul că aceste medii erau „artă” și, prin urmare, separate de mediile mai utilitare. Această separare a formelor de artă a continuat între instituțiile de artă până la sfârșitul secolului al XX-lea, când astfel de distincții rigide au început să fie puse sub semnul întrebării.

Deși putem vorbi despre o multitudine de clasificări ale perioadelor artistice, pentru scopul de față, în ceea ce privește evoluția în timp a artei, putem vorbi despre arta tradițională/clasică (producția artistică din cele mai vechi timpuri, de la picturile rupestre, până în perioada preimpresionismului din 1820-1870 – aici vorbim în principal de pictură, desen și sculptură ca medii de expresie considerate ca fiind artă), arta modernă (care începe cu impresionismul în jurul anului 1870 și ține până la Cel de-al Doilea Război Mondial) și arta contemporană (începând cu perioada postbelică până în prezent, mai fiind percepută și ca „arta din zilele noastre”).

Arta tradițională, cel puțin cea din cultura vestică, era în principal dominată de scene cu tematică religioasă, scene de inspirație mitologică sau istorică și portretistică (portrete comandate de nobilimea care dispunea de resurse financiare). Pornind de la acest status quo care se conturează mai ales începând cu Evul Mediu, trecând prin Renaștere și Iluminism, ajungem la academismul începutului de secol XIX – un stil de pictură și sculptură produs sub influența academiilor europene de artă.

Academismul este o manieră în artă care cultivă un ideal de frumusețe rece și convențională și norme canonizate, golind realitatea de ceea ce este mai viu în ea, dar încercând în același timp să o copieze cât mai fidel, William-Adolphe Bouguereau fiind unul dintre exponenții acestui curent.

În ceea ce privește pictura, tablourile erau realizate exclusiv în atelierele pictorilor, folosindu-se destul de mult modelele care pozau pentru ore în șir.

Un moment de cotitură în istoria artei va fi determinat de apariția fotografiei atunci când, în 1826-27, inventatorul francez Joseph Nicéphore Niépce (1765-1833) realizează ceea ce considerăm azi a fi cea mai veche fotografie din lume – o vedere de la fereastra sa din Saint-Loup-de-Varennes.

Continuând cu contribuția la dezvoltarea procesului fotografic, inventatorul englez William Henry Fox Talbot (1800–1877) fotografiază în 1835 fereastra bibliotecii din casa sa de la Lacock Abbey, creând astfel primul negativ în existență azi.

Dar importanța crucială a apariției fotografiei este dată de capacitatea aceasteia de e copia fidel realitatea, ceea ce a dus la primele discuții care puneau sub semnul întrebării scopul si sensul artei – „daca putem fotografia ceva, care mai e scopul picturii?” sau „ce (mai poate) aduce pictura în plus față de fotografie?” etc. Dar tocmai această efervescență de idei, întrebări și reconsiderări la nivel conceptual creează contextul perfect pentru începerea unor „revoluții” în artă, ducând-o astfel, încet încet, către modernitate.

O primă mișcare semnificativă în acest sens a fost făcută de un grup de pictori, în principal francezi, care trăiau la Paris (deja perceput capitala culturală a lumii în acei ani 1870) și care mai târziu aveau să rămână cunoscuți în istoria artei ca impresioniștii.

Numele impresionismului se trage de la titlul lucrării lui Claude Monet – Impression, soleil levant (Impresie, răsărit de soare, 1872), considerată una dintre primele lucrări impresioniste.

O mare influență asupra impresioniştilor a avut-o Hokusai – mare maestru al stampelor japoneze și al genului pictural numit ukiyo-e, originar din Edo, Japonia. Hokusai introduce în această disciplină peisajul ca gen, mărturie stând seria Treizeci și şase de vederi de pe muntele Fuji (aprox. 1831), capodoperă de compoziţie şi de impresie. Acesta lasă moştenire o operă monumentală, compusă din mai multe mii de lucrări (Manga), în care se reunesc umorul şi siguranţa liniilor. Mulţi artişti francezi, printre care şi impresioniştii, îi datorează revelaţia artei japoneze, din care s-au inspirat.

Impresioniştii (printre cei mai cunoscuți exponenți numărându-se Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir, Camille Pissaro, Alfred Sisley, Paul Cézanne, Edgar Degas, Berthe Morisot etc.) au fost primii care s-au revoltat împotriva regulilor rigide ale academismului, ieșind să picteze în natură și folosindu-se de lumina, schimbătoare pe parcursul zilei, a soarelui, ceea ce îi forța să picteze cu tușe rapide, nu foarte studiate, creând astfel imagini care transmiteau emoții și naturalețe, în loc de imagini care transmiteau doar măiestrie, cum era cazul picturii academiste.
În special în secolul al XX-lea, a apărut un alt tip de dezbatere asupra definiției artei. Un moment crucial în această discuție a avut loc în 1917, când artistul dada Marcel Duchamp a prezentat un pisoar de porțelan intitulat Fountain (Fântâna) la o expoziție publică din New York City, introducând astfel și conceptul de „ready-made” (obiect gata făcut) care capătă valoare de obiect de artă. Prin acest act, Duchamp a propus o nouă definiție a ceea ce constituie o operă de artă: el a dat de înțeles că este suficient ca un artist să considere ceva „artă” și să-l pună într-un loc acceptat public. Implicită în acest gest a fost o provocare pentru instituțiile de artă consacrate – cum ar fi muzeele și galeriile – care au puterea de a determina ce este și ce nu este considerat artă. O astfel de experimentare intelectuală a continuat de-a lungul secolului al XX-lea în mișcări precum arta conceptuală și minimalismul. Până la începutul secolului XXI, o varietate de noi medii (de exemplu, arta video) au contestat și mai mult definițiile tradiționale ale artei.

Indiferent de orice discuție care provoacă sau reinterpretează conceptul de artă, un lucru rămâne destul de bine împământenit în percepția colectivă – arta reprezintă expresia și sinteza trăirilor umane cele mai intense și pure, manifestarea cea mai clară a frământărilor umanității, creuzetul sursă al evoluției noastre ca specie.
Se spune că atunci când lui Winston Churchill i s-a cerut să reducă fondurile pentru arte pentru a sprijini efortul de război din cel de-al Doilea Război Mondial, el ar fi răspuns – „Atunci pentru ce ne-am mai lupta?”

Bibliografie selectivă și lecturi suplimentare
Gompertz, Will, O ISTORIE A ARTEI MODERNE. Tot ce trebuie să știi despre ultimii 150 de ani, editura Polirom, Iași, 2014
Gombrich, E.H., Istoria Artei, Editura ART, București, 2012
Hacking, Juliet, PHOTOGRAPHY. The whole story, Thames & Hudson, Londra, 2014
Farthing, Stephen, ART. The whole story, Thames & Hudson, Londra, 2014
https://www.britannica.com/art/visual-arts

Pentru a citi articolul ilustrat, vezi ediția PDF – „Rădăcini”, nr 15 / 1 din 2022

Lasă un răspuns