Ion Sindilă

Nu știu cum să încep această poveste adevărată, pentru că nu-mi mai amintesc precis data (ani, zile) povestită de tatăl meu, participant la cea mai mare conflagraţie mondială începută în anul 1939. Vă asigur însă, că ceea ce am să vă povestesc reflectă purul adevăr povestit de tatăl meu, SINDILĂ GHEORGHE.

Tatăl meu s-a născut în anul 1918, pe 1 februarie, în Corabia, judeţul Olt. A fost încorporat în anul 1941, la Regimentul 2 Călăraşi. Pentru acest lucru, din banii familiei cumpără un cal frumos şi foarte docil şi se prezintă la unitate, în Caracal. La una din pauzele permise de unitate, se hotărăşte să se căsătorească. Încep pregătirile şi se fixează nunta în ziua de Rusalii a anului 1941. În toiul petrecerii, primeşte ordin să se prezinte imediat la unitate. Acest ordin a fost primit şi de alţi tineri prezenţi şi ei la nuntă, printre care şi fratele de mână al lui.

Ginere fiind (era în duminica nunţii), hotărăşte să plece la unitate luni după prânz, hotărâre care îi va schimba soarta vieţii.

După prânzul de luni, cu floarea de ginere în piept şi cu o cruciuliţă în mână, îşi ia rămas bun de la ai lui, încalecă şi pleacă spre unitate. Nu mai găseşte regimentul care plecase spre locul ordonat şi hotărăşte să o ia pe drumul cel mai scurt, prinzându-i la Roşiori. Se prezintă la comandant, explică situaţia, dar nu i se dă ascultare şi este pedepsit sub zicala că „în armată ordinul se execută întocmai şi la timp”. Rămâne fără calul cumpărat din banii familiei, i se dă un alt cal mai tânăr şi neînvăţat la călărie şi este introdus într-un pluton de cercetaşi.

Timp de o săptămână, execută la manej exerciţii de călărie. Într-un timp relativ scurt, calul devine mai docil dând semne de ataşament faţă de stăpânul său.

Între timp, regimentul său primeşte ordin de misiune, plecând pe frontul de răsărit. Plutonul tatălui meu, Gheorghe M. Sindilă, împreună cu alţi camarazi, primesc ordin să înainteze spre o pădure aflată pe un versant din faţa lor, unde se credea că sunt cantonaţi inamicii. În zorii zilei, se deplasează întreg plutonul spre pădure dar, pentru accedere în ea, trebuia să traverseze un curs de apă pe o lăţime de aproximativ 15 metri şi cu adâncime „la burta cailor”. În linişte, traversează acest pârâu şi când urcau malul începe un tir susţinut de artilerie asupra lor. Fac cale întoarsă. Misiunea fusese îndeplinită, dar pe malul de întoarcere nu mai ajunge niciunul.

După o perioadă de timp tatăl meu se trezeşte din agonie, într-o baltă de sânge, sub un soare torid şi mai ales cu o durere ascuţită în piept. Constată imediat că în piept avea o rană destul de mare, îşi scoate încet tunica şi o înghesuie deasupra rănii pentru a opri sângerarea. Puţin mai încolo, zăcea în nefiinţă şi cel mai adevărat camarad al său, calul. Cu un efeort deosebit se deplasează la el şi cu lacrimi în ochi îl vede aşa cum îl lăsase moartea: cu ochii larg deschişi şi plini de lacrimi în care înotau zeci de musculiţe, cu limba prinsă între dinţi, arătându-şi suferinţa prin care trecuse spre nefiinţă. Aşa cum a spus, cu lacrimi în ochi, tatăl meu, cu mâneca de la cămaşă îi şterge lacrimile de la ochi, îi face semnul crucii pe cap, îl sărută pe frunte, îşi ia porthartul de la şa şi târâş fixează un boschet de la marginea drumului pe care venise, unde se zărea un pic de umbră, pentru a se odihni. Se gândea că poate trece cineva pe drum pentru a-l ajuta. Acum, apar din nou perioadele de leşin şi pericolele de trezire la realitate, şi într-un tîrziu aude zgomot de motor. „Fie ce-o fi, mă voi târâ în drum”, şi-a zis în sinea lui.

Se târăşte prin şanţ şi ajunge la drum, sperând să fie văzut. Tocmai atunci, pe drumul acela se deplasa spre obiectiv un regiment de motorizate românesc. Coloana se opreşte şi se aude un ordin. „Este de-al nostru, ridicaţi-l pe tanchetă!”. Cel care se apropie, spre mirarea lui, i se adresează cu „Tu eşti mă, Gheorghe?”. Acesta era tocmai fratele de mână de la nuntă.

A fost transportat de urgenţă la primul punct sanitar, unde o echipă de medici stabileşte un diagnostic. Un brand pătrunsese în piept rupându-i trei coaste, atinsese pericardul şi deplasade cu 4 centimetri inima spre coaste, lezându-i şi unul dintre plămâni.

Este imediat operat şi curăţat, fiindu-i extirpate cele trei coaste şi hotărându-se trimiterea sa de urgenţă la un spital din Bucureşti.

Îmbarcat într-un tren-spital, ajunge în Gara de Nord, fiind primul transport de răniţi venit de pe front. Sunt întâmpinaţi personal de Majestatea Sa Regele Mihai. Urmează o lungă perioadă (1 an) de spitalizare. Pe data de 22 septembrie 1942, prin Decretul nr. 2831 semnat personal de Majestatea Sa Regele Mihai, tatăl meu primeşte medalia Virtutea Militară de Război clasa a II-a. După un an i se eliberează un certificat medical cu clasificarea de invalid 100%, fără depunere de efort. În felul acesta, el nu mai putea să-şi practice meseria de tâmplar şi este pensionat.

Primeşte pensie până în anul 1948 – 49, nu mai ştiu precis, când autorităţile comuniste de atunci îl înştiinţează că i-a fost sistată pensia, deoarece a fost obţinută pe frontul de Răsărit.

A fost foarte supărat. Mi-aduc aminte că se tot întreba ce vină a avut el şi camarazii lui, unii care nici nu s-au mai întors acasă. Ce vină a avut căluţul lui, care a rămas la locul datoriei, sau fratele lui de mână care nu s-a mai întors nici el acasă?

De atunci, tatăl meu a fost obligat să ignore interdicţia medicală şi a trecut la practicarea meseriei.

De acum, începe o altă poveste adevărată, dar la fel de dramatică.

Din data de 1 Martie 1998 tatăl meu a plecat la stele… De la el mi-a rămas întipărită imaginea plină de bucurie, când privea la televizor concursurile hipice şi de fiecare dată spunea „Aşa săream şi eu la manej cu căluţul meu”. Dar nu numai atât, mi-a rămas un certificat medical, prin care nu avea voie să facă efort fizic – motiv pentru care i-a şi cedat inima, medalia Virtutea Militară de Război clasa a II-a – pe care n-a avut nimeni curajul să i-o ia şi un bănuţ de tablă găurit imprimat cu un număr, pe care l-a avut agăţat la gât pe front.

Aceasta este numai o parte a poveştii adevărate, al cărei erou a fost tatăl meu, Sindilă M Gheorghe, din Regimentul 2 Călăraşi. Dar nu numai a lui, ci şi a camarazilor lui, rămaşi ca nişte sfinţi înfipţi în pământul ţări lor pe unde i-au purtat ordinele militare.

Regimul comunist nu a făcut nimic pentru militarii frontului de Răsărit. Au nesocotit şi zicala că „ordinul se execută întocmai şi la timp”.

Generaţiile care i-au urmat, au avut şi au în vecii vecilor, obligaţia morală de a-i omagia pe aceşti eroi, unii cu nume, alţii fără nume.

Dumnezeu să-i odihnească acolo unde sunt şi să-i ierte de toate păcatele lor.