(glosse despre un om, o viață, o carte)

Apărută de curând la Editura Hoffman (Caracal), cartea „Sociologul” – o viață, un dosar, poveștile Cabanei este un dialog purtat între Paul Popescu, ex-senator PNȚCD în legislatura 1992-1996, secretar general al Senatului (1996-2000) și Marius Dobrin, un împătimit de arhivă orală, și nu numai.

Paul Popescu (n. 4 septembrie 1943) a copilărit în comuna Osica de Sus, fostul județ Romanați, și era elev al liceului „Ioniță Asan” (Caracal) în momentul în care a fost arestat în 1959, alături de câțiva colegi, și judecat pentru ceea ce regimul comunist a numit crimă de uneltire împotriva regimului de democrație populară („organizație subversivă de tip fascist cu caracter legionar”). A fost condamnat la 20 de ani de închisoare, din care a executat patru ani și zece luni. A fost eliberat în 1964, urmare a Decretului de grațiere 310 de care au beneficiat toți deținuții politici din România, în urma presiunilor Occidentului.

Cu spiritul său viu, iscoditor, gata să ofere explicații temeinice evenimentelor (este sociolog de profesie, absolvent al Facultății de Filozofie București, 1972), fostul deținut politic Paul Popescu este un om solar, iubitor de animale (îngrijește 16 câini la cabana pe care a construit-o în anul 2001 după planurile lui), pescar cu ambarcațiune proprie, gata întotdeauna să discute cu prietenii, dar și cu adversarii (a combătut fervent alegațiile politice ale unor A. Păunescu sau C.V. Tudor în Parlamentul acelor ani). Marius Dobrin i-a adresat întrebări în scris, dar cei doi au avut și discuții față în față, la care adesea am luat parte, la un coniac Jidvei, sub umbra nucului din curtea cabanei de lângă Slatina (comuna Slătioara), aproape de frumoasa deltă a Oltului.

Alături de Paul, artista Cristina Botez-Bacicu, soția sa, este cea care dă lumină casei unde pictează și are grijă de tăcerea lucrurilor dimprejur (și de grupul canin!). Cei patru pisici ai cabanei sunt destul de discreți – nu este greu de bănuit de ce. Încă revoltatului Paul, Cristina îi opune, nu doar ca ardeleancă, blândețea și decența exprimării, ca și o tandrețe care ajunge până la noi, cei care mergem adesea în vizitele celor patru anotimpuri – să convorbim și să gesticulăm sub nucul protector sau în veranda unde un bichon maltez și un metis lățos, Bobi, respectiv Tic, se agită pe sub picioarele noastre. Uneori, și pe mese. Paul a ales să trăiască la cabană după anul 2000 – și asta semnifică inclusiv faptul că lumea a devenit un arhipelag al diasporelor, cu expresia sociologului Zygmunt Bauman. Nu omul care fuge de lume, deși ar putea fi interpretată și așa izolarea lui, ci omul care se reconciliază cu natura, într-un mod care nu afectează natura. Cabana lui Paul e înconjurată de câmpurile Oltului, dar în grădina lui vezi cireși, nuci, aluni, gutui, salcâmi și alți pomi care apar în fiecare an. Poetul și istoricul Marius Oprea, camarad și membru al generației mele, Sorin M. Rădulescu, redactor șef al revistei Sociologia, doamna Marilena Rotaru (ca și dumneaei, Paul este monarhist), Sergiu Cioiu, dar și alți artiști și intelectuali, au fost aici și s-au îndrăgostit de pădurea de salcâmi și de liniștea locului.

Paul are o atitudine stoică față de viață și a înțeles mai devreme decât noi că anumite lucruri ne stau în putere, iar altele nu. După o viață în care destinul a părut să-i fie potrivnic, Paul a devenit un om al cetății, a slujit interesele țării într-un partid care a încercat să reintroducă moralitatea și decența în spațiul public dominat de felonie, cupiditate și ignoranță. Om dintr-o bucată, el exprimă acea dârzenie a unui luptător care știe că persoana din fața sa poate avea motivații și țeluri diferite. Ce spunea Epictet cândva, i se potrivește prea bine (spun din memorie): numai cel care nu luptă nu cunoaște înfrângerea. De aceea, e gata să intre permanent într-un dialog, în momente când destui sunt deja edificați și nu mai vor să audă de argumentele celorlalți. Cel mai mult îmi plac discuțiile polemice dintre Paul și Marius Dobrin, când spiritele se încing, iar eu, cel viforos de obicei, devin dintr-o dată un blând judecător de pace. Atunci, utilizez un șiretlic și anunț că voi citi o poezie. Se pare că funcționează.

Cartea (titlul reproduce numele dat dosarului său de urmărire de la Securitate) este un excelent prilej pentru Paul, pe care l-am sărbătorit anul trecut la 80 de ani, de a-și reaminti tribulațiile prin care a trecut, copilăria la Osica (unde eu însumi sunt născut), anii tulburi de după război, figura tatălui, renumit învățător, revenit din Dobrogea, și a mamei, care l-a ocrotit în timp, a celor cu care a lucrat (inclusiv temuții săi anchetatori). Amintirile despre facultatea pe care  a făcut-o cu greutate (dosarul de deținut politic nu-i permitea accesul), examenele cu profesorii de acolo, Mircea Flonta, între alții, demascarea atunci când s-a aflat că a intrat „fraudulos”, rezoluția pusă de pe dosarul său de Paul Niculescu-Mizil, ministru al Învățământului la acea vreme („Dacă e student, e greu să-l dai afară, dar de ce a intrat?”), acceptul dat de Miron Constantinescu atunci când i s-a prezentat cazul („Pentru greșeala din adolescență a plătit destul, lăsați-l în pace!”) sunt tot atâtea amintiri care dau o imagine în sepia a epocii. În fond, acest dialog este și o monografie personală a intervalului comunist, un flux memorialistic care pleacă de la particular la întreg, inclusiv în remarcabile pagini despre satul copilăriei sale, Osica de Sus, minuțios zugrăvit, cu personaje și caractere care l-au impresionat.

Paul este un om stenic, mereu zâmbitor, deapănă amintiri despre Corneliu Coposu, cu care a avut o relație strânsă, despre epoca de abjecție Ion Iliescu, vermina politică care a dominat Parlamentul României, pasiunea sa, pescuitul, barca pe nume ABRA pe care a construit-o singur. Profilul său de sociolog pune însă o ramă clară tuturor pasiunilor aluvionare sau comportamentelor adesea haotice care fac istoria omului sau a unei țări, în tușe atent cântărite, nici o culoare stridentă în plus. După discuții întretăiate de vocalize și gesturi ca la teatru (parlamentăm, ce vreți!), o pace nesfârșită se așează dinspre Olt (marele râu a auzit și a văzut multe), iar licoarea coniacului Jidvei plutește în paharul rotund în care suflă duhul vinului și al prieteniei.

Cabana lui Paul ne înțelege și ne acceptă pe toți. Paul este mulțumit. Ne promitem că atunci când va împlini 85 de ani, vom bea o bere din halbele nemțești de marmură cu care am ciocnit când Paul a împlinit 80 de ani. Ne ținem de cuvânt. Timpul va fi răbdător cu prietenii care știu să îl prețuiască.