Singura Doamnă a tuturor românilor

Grigore BUCIU
General de brigadă (ret.)

Un călugăr de la Mănăstirea Bogdana, pe numele său Isaia Ţugurlan, a dorit în tinereţea sa să plece la Muntele Athos să devină pustnic. Credea că acolo pe muntele dintre cer şi mare s-ar putea ruga în linişte pentru sufletul lui şi pentru iertarea oamenilor.

A plecat prin pădurile Moldovei să vadă mai întâi cum este pustietatea. A întâlnit undeva un sihastru înconjurat de singurătate şi i-a spus ce-i cu el şi ce are de gând să facă.

Schimnicul bătrân s-a mirat de dorinţa tânărului călugăr de a face un drum atât de lung. Isaia credea că acolo, pe muntele acela, este Grădina Maicii Domnului, locul cel mai potrivit să-l slujească pe Isus. Pustnicul l-a sfătuit să nu se grăbească, să rămână pe munţii neamului său, că şi aici este Grădina Maicii Domnului. Isaia a rămas, nu s-a sihăstrit, ci şi-a urmat menirea printre oameni în vremuri grele, căci toată Ţara Românească era Grădina Maicii Domnului.

Papa Ioan Paul al II-lea a venit la Bucureşti într-o zi, când pe la amiază, a fost eclipsă de soare. A îngenuncheat pe pământ şi l-a sărutat zicând că România este Grădina Maicii Domnului. Papa de la Roma nu spune lucruri gratuite, tot ce spune el are autoritatea adevărului. De unde ştia acest papă charismatic şi extrem de popular despre această grădină? Poate din adâncurile bibliotecii nesfârşite a Vaticanului, unde o icoană veche o înfăţişează pe Fecioara Maria îmbrăcată în ie românească! Sau poate că i-a spus-o sângele lui prin care curgea un firicel românesc din Ţara de Sus, venit din vechime prin mama sa! Sau poate din amândouă sursele ştia!

Cu siguranţă şi Dumnezeu ştia de această minunată Grădină crescută de istorie cu îndârjire, într-o intersecţie geografică străbătută de capătul spiralat al Carpaţilor, terminat brusc în Porţile de Fier ale Istrului. Dunărea – fluviul în care se strâng toate apele ce izvorăsc din spaţiul românesc era sacru în vechime.

Ştia cu siguranţă de acest loc, din moment ce a rânduit ca, la momentul potrivit, să pună lângă regele ţării o mare Doamnă – pe care să o cheme Maria. Nici nu se putea un nume mai potrivit pentru un astfel de loc şi o astfel de misiune!

Ştim cu toţii că într-o monarhie, capul ţării şi capul oştirii este regele. Iar Fedinand a fost rânduit de soartă să fie regele României, între 1914-1927, o perioadă grea, de sacrificii şi mari împliniri în care au început un mare şi cumplit război şi o mare unire a tuturor românilor, într-un stat al lor, suveran şi vizibil în Europa.

Regina Maria a jucat un rol esenţial în toată această istorie, ea fiind sfetnicul de încredere al regelui, căruia-i sugera ideile, politicile, măsurile, iar Nando, prin îndârjirea care-l caracteriza, le conferea autoritate regală, obligându-le să se împlinească.

I.G. Duca, în memoriile sale, relatează despre tensiunea de la Curtea Regală provocată de izbucnirea, în iunie 1914, a Primului Război Mondial. Regele Carol I şi regina Elisabeta, fideli angajamentelor asumate, erau într-o situaţie paradoxală.

Ca germani şi ca semnatari ai unui tratat cu Germania, erau tentaţi să se alăture Puterilor Centrale. Interesele României susţinute de majoritatea celor din Consiliul de Coroană erau obţinerea Ardealului şi Bucovinei de Nord, deţinute de Imperiul austro-ungar. Oricare dintre opţiuni părea fatală pentru rege. Ca urmare, el îşi pregăteşte abdicarea. Elisabeta, fireşte, spunea în anturaj că ea pleacă în Germania, în cazul în care România intră în război alături de Antanta.

Principesa Maria, soţia moştenitorului, ar fi spus că e treaba lui Ferdinand ce face în aceasă situaţie, dar ea este regina României şi rămâne aici, că nu are altă ţară în care să se ducă.

Am amintit acest episod de culise pentru a arăta ataşamentul ei faţă de poporul român şi nivelul înalt la care ajunsese românizarea ei.

Maria era o prinţesă străină, dar prin educaţie şi prin înţelegerea profundă a specificului românesc, a sufletului ţăranului român, a ajuns să fie mai româncă decât doamnele ce se trăgeau din neam românesc.

Prin tată era prinţesă engleză, fiica ducelui de Edinburgh şi nepoată a reginei Victoria, iar prin mama sa Alexandra – mare ducesă a Rusiei, era din familia Romanovilor. În fiinţa ei foarte frumoasă şi delicată curgea sânge englezesc şi rusesc, cu influenţe germane şi dintr-o parte şi din alta, aşa cum în ţara în care a venit să fie regină se întâlnea Occidentul şi Orientul într-o psihologie şi cultură cu totul aparte.

Ferdinand – nepotul lui Carol I, după desemnarea sa ca prinţ moştenitor al României, a intrat în atmosfera românească, încercând să înţeleagă peste ce ţară va domni. Tânăr fiind, deşi cam tăcut şi timid, s-a îndrăgostit de o domnişoară aristocrată din anturajul reginei Elisabeta. Prin aceasta depăşea protocolul. Carol I l-a obligat să aleagă între tronul ţării şi frumoasa Elena Văcărescu. A fost obligat să aleagă tronul de acelaşi unchi intransigent, iar Elena a fost trimisă în exil. Nu sosise încă vremea Elenelor! Pentru Grădina Maicii Domnului fusese rânduită Maria!

Avea 16 ani când l-a întâlnit pe Ferdinand. Erau tineri şi frumoşi. S-au plăcut şi s-au căsătorit în Germania. Acolo a avut loc nunta.

Au venit în ţară căsătoriţi. Evident, nu mai putea avea loc aici o nuntă princiară. Însă Alexandru Odobescu – mare scriitor şi om de cultură şi politician cu vederi largi – s-a gândit să le facă o surpriză. A adus din ţară 32 de perechi de miri, cu nănaşi, druşte şi socri, care s-au cununat în Bucureşti, în tot atâtea biserici. Apoi aceste mini-nunţi ţărăneşti, fiecare cu obiceiul ei, au fost reunite la biserica Sf. Spiridon, unde a avut loc o ceremonie şi o recepţie regală, la care au luat parte şi tinerii căsătoriţi – Ferdinand şi Maria. 

Din perspectiva antropologică – nunta reprezintă în viaţa omului cel mai important prag de trecere, după care începe un nou ciclu, o nouă viaţă. Perechea princiară trece simbolic acest prag împreună cu toate perechile de miri, şi începe şi ea o nouă viaţă românească.

Aşa începe procesul de românizare a reginei Maria. Fiind o fată cultivată, îşi dă seama că aceşti oameni care alcătuiesc naţia română, foarte rustică la acea vreme, sunt purtătorii unei culturi şi civilizaţii arhaice, altfel decât cele occidentale din care proveneau ei – perechea princiară. 

Chiar şi înalta societate – şi curtea regală cu toate influenţele occidentale, mai ales franţuzeşti şi apoi germane – avea un arhaism al ei specific.

Regina Maria, cu spiritul ei ascuţit, şi-a dat seama de valoarea distinctivă a acestui popor, foarte rămas în urmă social, de altfel, de comorile spirituale şi materiale pe care le ţineau în lăzile lor de zestre, în casele lor strict utilitare, dar şi spiritualizate prin decoraţii arhitecturale ori ambientale. Aşa se explică naturaleţea cu care regina îmbracă straiele ţărăneşti, veşminte de nuntă dăruite ei de ţărăncile în casele modeste ale cărora intra, gusta din mâncare şi se minuna de măiestria ţesăturilor şi broderiilor. Straiele femeieşti din Argeş, atât de frumoase şi elegante ce purtau în ele influenţe bizantine pătrunse prin Curtea de la Argeş, erau preferatele reginei şi îi veneau atât de bine!

Atât de mult s-a îndrăgostit de straiele ţărăneşti, încât a instituit o modă la curte. Doamnele din înalta societate veneau la festivităţi îmbrăcate româneşte. Intenţionat ori nu, acest mod de comportare era menit a arăta că elita este românească şi reprezintă poporul român, poporul cel mare şi nu prea înstărit, din lipsă de pământ, pe spatele căruia se sprijinea bogăţia lor.

Dar numai atât nu era suficient. Viitoarei regine i s-au pus dascăli de seamă, mari profesori universitari, cum au fost Nicolae Iorga, Rădulescu Motru ş. a., pentru a învăţa istoria şi geografia acestui pământ, avantajele şi dezavantajele acestei poziţii, marea capacitate de adaptare şi supravieţuire a unui popor care îşi avea originile în Carpaţi şi în jurul lor, într-o continuitate aproape mistică, care credea într-un Dumnezeu ce umblă desculţ după turme, ca şi ei, oamenii simpli. Dumnezeu avea casa-biserică lipsită de orgoliu, exact ca şi ei.

Aşa a aflat ea despre marile doamne ce au stat lângă marii voievozi şi domni ai Ţărilor Române. Marile doamne care au suferit traume adânci în urma unor tragedii de care domnii lor au avut parte. Printre ele, Doamna Stanca – puternica femeie care recuperează trupul decapitat al lui Mihai Viteazul şi-l aduce undeva, într-o biserică din Vâlcea, Elena-Doamna, care a stat tăcută ca o muceniţă în spatele lui Alexandru Ioan Cuza, făcându-se că nu bagă de seamă ciudata lui aventură, doar de dragul de a avea urmaşi şi, cine ştie, moştenitori într-o visată monarhie românească. Să o amintim pe Despina, o altă mare doamnă a ţării, după care se inspiră în făurirea propriei ei coroane pentru Încoronarea de la Alba Iulia.

Mai trebuie spus că regina Maria avea o mare admiraţie pentru Mihai Viteazul – un simbol plenar care a fost transmis casei regale. Regele a înfiinţat Ordinul „Mihai Viteazul” pentru cei mai reprezentativi eroi afirmaţi pe câmpul de luptă, care deveneau prin jurământ Cavaleri ai acestui ordin.

În noiembrie 1916, regina a recuperat capul lui Mihai Viteazul de la Mănăstirea Dealu, unde se păstra şi l-a trimis la Odesa, pentru a-l feri de profanare. Civilizaţii soldaţi germani, când au intrat în Mănăstirea Cozia au desfăcut mormântul lui Mircea cel Bătrân. Mai târziu, călugării i-au găsit capul în curte, jucaseră nemţii fotbal cu el. Arianismul de mai târziu, dat în genocid şi xenofobie, era înmugurit încă de pe atunci şi euforia victoriilor de parcurs i-a barbarizat ca şi cum Goethe n-ar fi scris niciodată despre suferinţele tânărului Werther.

Şi regele Ferdinand îşi declară indirect românitatea dobândită prin educaţie, funcţie şi menire, în cadrul Consiliului de Coroană prin care se hotărăşte intrarea în război alături de Antanta şi trecerea Carpaţilor cu armata pentru a-i elibera pe ardeleni. El este rege român şi, indiferent de originea sa, este dator să servească interesele poporului român.

Ce situaţie demnă de tragediile antice. Soldaţii din Oltenia, Muntenia şi Moldova trec munţii să elibereze de sub îndelungata stăpânire străină familiile soldaţilor din armata menită să lupte împotriva lor!

Cu excepţia primului născut, pe care-l botează Carol, în onoarea regelui, şi a primei fete născute, pe care o botează Elisabeta, în onoarea reginei, Maria îşi botează copiii cu nume tradiţionale româneşti: Nicolae, Mircea, Maria, Ileana. Este şi acesta un semn de integrare în cultura şi spiritualitatea românească.

În război cei doi se poartă admirabil. De altfel, era pe linia înaintaşilor lor. Şi Ioan Cuza şi Carol I le-au transmis potenţialilor invadatori că ei vor fi în fruntea oastei române pentru a apăra ţara, dacă ruşii o ocupă.

În noiembrie 1916, Mircea, cel mai mic copil al reginei Maria, moare. Avea doar trei ani. Îl înmormântează în biserica de la Palatul Cotroceni şi pleacă apoi în Moldova, spre Iaşi – capitala de război a României, împreună cu regele, guvernul, cu toată administraţia ţării.

Puteau pleca în exil ca alte curţi regale europene. Nu au făcut-o! Au rămas să îndure împreună cu poporul lor calvarul acela, cu o armată înfrântă, distrusă, bolnavă şi o iarnă cumplită, într-o Moldovă înfometată şi prea strâmtă pentru atâţia refugiaţi.

Regina o descoperă pe prima femeie soldat luptător cu arma în mână, Ecaterina Teodoroiu, şi întrevede în ea marea putere de simbol de care armata şi românii aveau atâta nevoie. Simbolul luptei dârze pentru o idee măreaţă şi o victorie îndreptăţită de credinţă şi dreptatea istorică, este această fată din Gorj, pe care regina o încurajează din momentul în care nu a reuşit să o convingă să fie vivandieră alături de ea.

Regina se ocupă şi de o eroină ardeleancă, Maria Manciulea, care nu devine simbol naţional, ci eroină literară în romanul lui Camil Petrescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Regina devine asistentă medicală şi, după exemplul ei, toate doamnele din înalta societate gestionează spitale militare, au grijă de răniţi, de bolnavii de tot felul. Mângâie frunţile îngândurate ale bolnavilor, pansează răni, spune cuvinte de încurajare. Este mama răniţilor, este mama soldaţilor. Regina nu se fereşte de tifos, de moarte, de mizerie – iar gestul ei în contextul marii mizerii generale – îi încurajează pe oameni, le înnoieşte speranţa în unire, într-un viitor mai bun. Vatra strămoşească folosită ca slogan patriotic primeşte concreteţe prin reforma agrară promisă. Soldaţii irecuperabili mor cu nădejdea că pământul va rămâne urmaşilor lor şi că plata lui cu sânge nu a fost în zadar. Regina insinuează regelui ideea reformelor şi le susţine cu argumente.

Ambasadorul Franţei în România, contele de Saint-Aulaire, scrie că regina este totul în conducerea ţării. Este o apreciere foarte măgulitoare, prin care este definit rolul reginei şi talentul ei de „politician” care nu ezită să stea de vorbă cu o mulţime de oameni, fie ei şi generali, oameni de afaceri, diplomaţi, politicieni…

Talentul de a comunica foarte uşor, dublat de farmecul ei personal, o ajută să fie în mijlocul evenimentelor, să cunoască lucrurile din mai multe unghiuri şi mai ales să aibă opinii autorizate şi credibile.

Toate aceste calităţi peste care se suprapune farmecul ei de femeie frumoasă, elegantă şi cultivată şi acea încredere în sine pe care ţi-o dă conştiinţa originii selecte, o vor ajuta la Paris şi la Londra în timpul tratativelor de pace.

Se ştie că în „încăperea principală” discutau problemele păcii doar Franţa, Anglia, SUA şi Italia – restul cobeligeranţilor stăteau în anticameră, deşi toţi contribuiseră cu jertfe şi efort material la război. Din cauza tratamentului inegal şi a faptului că se încerca impunerea anumitor condiţii României, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu s-a enervat şi a părăsit Parisul. Gestul părea o sfidare la adresa marilor puteri care luau deciziile finale.

Regina Maria a fost trimisă de rege la Paris pentru a susţine cauza corectă a României în faţa marilor reprezentanţi, bazându-se pe argumente solide cum ar fi majoritatea etnică, dreptul istoric, jertfa de sânge şi, nu în ultimul rând, condiţiile Românei acceptate de Antanta pentru intrarea ţării în război. Regina Maria a pledat cu succes, în mod neoficial, în întrevederi separate cu fiecare reprezentant al marilor puteri, cauza românilor. Astfel graniţa de nord-vest stabilită în 1916, prin Tratatul de intrare în război, a fost respectată aproape integral. Este graniţa de astăzi, desigur, frântă în nord-est de răpirea Bucovinei de Nord de către URSS în 1940, pierdere consfinţită prin Tratatul de pace din 1947, de după cel de-al doilea război mondial.

Deşi întâlnirile reginei aveau caracter privat într-o călătorie neoficială, ea a fost primită la Paris cu toate onorurile, presa relatându-i mişcarea şi scriind despre ea ca despre cea mai frumoasă regină a Europei.

Regina Maria, femeie rafinată, frumoasă, plină de şarm şi romantism, a avut şi o viaţă privată plină de sentimentalism, uneori de scandal şi cea ostilă monarhiei. Dar, dincolo de aceasta, a rămas credincioasă regelui, sprijinindu-l cu devotament în îndatoririle lui de conducător al României. Ca şi regina Elisabeta, Carmen Sylva pe numele ei de poetă, regina Maria a avut talent literar. O dovedesc amintirile sale de război, povestea vieţii ei, în care îşi exprimă cu expresivitate sentimentele de afecţiune faţă de poporul său, faţă de armata română aproape nimicită în prima parte a războiului, decimată de boală, condiţiile mizere de trai din Moldova cea înfrigurată şi renăscută ca prin miracol, datorită Misiunii Franceze, pentru a defila de Ziua regalităţii într-o nouă postură. Şi mai ales pregătită să facă minunile de vitejie din vara anului 1917, reuşind să blocheze maşinăria de război germană în Poarta Focşanilor.

Castelul şi domeniul reginei de la Balcic sunt o materializare poetică a visurilor ei romantice. O clădire relativ mică pentru o regină, intimă şi rafinată, păzită de un minaret în care nu a urcat niciodată un muezin să cheme la rugăciune. Clădirea cu aer balcanic-oriental nu era o geamie, era cuibul de vise al unei regine romantice, care a ştiut să fie realistă şi dedicată când a fost vorba de interesele românilor. De acolo a privit-o ea pe Ileana, fiica ei tulburată de adolescentă înotând spre un vapor iluzoriu acostat în larg. De acolo şi-a urmărit fiul năbădăios şi nesupus, uşuraticul şi contradictoriul rege Carol al II-lea, precum şi pe celălalt fiu – Nicolae, care şi-a dat rangul de prinţ pe o iubire nebună din mijlocul viilor de la Tohanu.

Regina Maria – excepţionala primă doamnă a României, şi-a lăsat trupul regal zălog României în cripta de la Mănăstirea Argeşului, deşi, se zice, i-ar fi plăcut mai mult pentru eternitate Hurezii lui Brâncoveanu, iar inima la Balcic, în Stella Maris, capela misterioasă din capătul grădinii de trandafiri.

Am pierdut Cadrilaterul, nu şi inima Mariei, regina care a iubit atât de mult această ţară, încât imediat după Adunarea de la Alba Iulia a plecat să cunoască Ardealul de la Carpaţii de Sud până la Tisa – unde a asistat cu regele la trecerea Armatei Române peste apă, pentru a apăra Unirea de unguri şi Europa de bolşevism.

Regina Maria – mama soldaţilor răniţi, a fost după Marele Război patroana spirituală a Societăţii Mormintele Eroilor căzuţi în Război, apoi a Societăţii Cultul Eroilor, respectiv a Aşezământului Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor, ca în final să patroneze Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”.

Terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial sub ocupaţie rusească a adus bolşevismul în România, abdicarea regelui Mihai şi desfiinţarea Aşezământului.

Chipul luminos al reginei Maria a intrat umbră împreună cu toată Casa Regală, cu toată elita armatei şi a societăţii româneşti, trimisă să moară în închisorile comuniste.

Aproape nu mai ştiam cum arată chipul frumoasei regine, iar despre ea se reţineau doar cancanurile picante care circulau în epocă.

Abia Centenarul Marii Uniri a scos-o la suprafaţă în monumentele de for public. Astfel, prin grija Cultului Eroilor Hunedoara, în Pasul Vâlcan au fost ridicate busturile regelui şi reginei pe fostul hotar dintre ţările româneşti. De asemenea, la intrarea în incinta Catedralei Marii Uniri de la Alba Iulia, şi o statuie în Bucureşti, în proximitatea Parcului Izvor. În 27 martie 2025, în piaţa din faţa Colegiului „Gheorghe Asachi”, din Chişinău, a fost dezvelită o statuie de bronz a reginei, o superbă lucrare de artă realizată de sculptorul Veceslav Jiglitchi.

La ceremonia de dezvelire nu au fost prezenţi, din România şi Moldova, preşedinţi de ţară, prim-miniştri, preşedinţi de camere parlamentare etc. Doar poporul unionist din cele două ţări şi regina în bronz, aflată pentru a doua oară, şi definitiv, dacă nu vin ruşii, în Basarabia, ca să rămână şi să cheme la a doua Mare Unire.