La fel ca în anii anteriori, ziua de 1 Decembrie a fost marcată şi de această dată în Osica prin minimul de prinos adus înaintaşilor care au făcut posibilă Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Primăria, Consiliul Local, Asociaţia Culturală „Pro Memoria” şi Organizaţia PNL au depus coroane de flori la cele două monumente ridicate în cinstea eroilor.
La ceremonial au asistat mai mulţi cetăţeni decât de obicei, dovadă că România şi Ziua Naţională nu sunt numai nişte cuvinte abstracte.

In locul alocuţiunii obişnuite, preşedintele Asociaţiei culturale „Pro Memoria” a dat citire mesajului d-lui Ioan Aurel Pop – preşedintele Academiei Române.

„Odinioară, în perioada formării statelor unitare moderne, simbolurile naționale stârneau entuziasmul oamenilor, erau afișate peste tot, erau popularizate și prețuite în interior, mai ales că unii din afară le contestau. Imnurile, drapelele, stemele, zilele de sărbătoare a patriilor încununau o mare operă de construcție a edificiilor statale, aminteau celor prezenți de sacrificiile celor trecuți, trezeau speranțe pentru cei din viitor…
… Azi, pe măsură ce înaintăm în această lume post (…), interesul față de simbolurile pomenite pare să scadă mereu, aproape pretutindeni. Suntem prinși în vârtejul treburilor cotidiene presante, luptăm pentru câștiguri bănești (fiindcă nu putem trăi fără bani, fie ei și virtuali), ne gândim la crizele (energetică, climatică, politică etc.) iminente, ne mirăm de incompetența guvernanților și ne simțim copleșiți, pe deasupra, de pandemia ce nu mai contenește.
Ne descumpănesc – dincolo de grijile materiale – „corectitudinea politică” și anularea culturii tradiționale. Democrația și liberalismul sunt puse sub semnul întrebării, virtuțile clasice blamate, familia repudiată, iar statele naționale sunt demonizate. Toate acestea se petrec în numele unor idealuri vagi, de tip neomarxist și „progresist”, care promovează un fel nou și vechi (în același timp) de egalitarism, în cadre globale obligatorii, în tipare cu refrene de demult, reciclate. Din păcate, ignorarea sau chiar deprecierea simbolurilor decurg dintr-o nepăsare față de ceea ce reprezintă ele, adică față de țară.”

„… Nu putem schimba noi lumea cea mare, dar pe aceea din jurul nostru o putem schimba într-o oarecare măsură. Când vorbesc de casă, de curte, de cei de lână noi, mă gândesc și la edificiul cel mare, care este Țara Românească și care s-a finalizat în urmă cu peste o sută de ani, la 1 Decembrie 1918. Această țară este o realitate palpabilă și nu un simbol, cum este Ziua Națională. Ziua Națională – dacă nu suntem porniți doar pe demolare și pe hulire – ne ajută să conștientizăm țara, să ne dăm seama că țara e opera înaintașilor clădită prin jertfă de sânge, că e instituția care ne ține, ne organizează, ne disciplinează, ne hrănește, ne mângâie la greu și ne ocrotește. Iar, dacă nu le (mai) face pe toate acestea, nu este vina țării, a României, ci a noastră. Țara fără oameni (buni) nu există și nu poate funcționa ca patrie. Dacă oricare dintre noi are o zi a lui, în care primește cu bucurie felicitări, oare România nu are dreptul la o zi ei, în care noi, românii, să îndreptăm spre ea, cu toții, preț de câte-o clipă, câte un gând bun?”

„… La 1 Decembrie 1918, strămoșii au terminat de făcut o țară rotundă ca un măr, i-au mulțumit Domnului pentru marea binecuvântare și și-au spus că puteau de-atunci muri fericiți. Nu este vina lor că noi, nevrednicii, nu am păstrat-o așa cum ne-au lăsat-o. Și, totuși, o avem încă…
… Nu reproșăm nimic nimănui, că doar trăim într-o lume globală. Istoria ne învață, totuși, să nu mai discutăm cu nimeni, la masa tratativelor internaționale, soarta teritoriului nostru național și să știm că statutul nostru le impune celor care ne conduc demnitate și le cere onoare. În cântecul cunoscut al studenților de pretutindeni, al cărui text se cheamă De brevitate vitae (Despre scurtimea vieții), sunt multe lamentări triste privind soarta omului, menit iremediabil să fie dat pământului, să moară (Nos habebit humus).
Și, totuși, altă soluție, după cum spun versurile cântecului, nu este decât să ne bucurăm cât trăim.
Poate că bucuria ne va îndrepta faptele spre bine. Să luăm aminte și „să ne bucurăm, așadar!” (Gaudeamus, igitur!)”
La mulți ani, România!