Motivație

Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.
Vă propun s-o scriem acum, împreună.
La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, să-și înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.
Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.
Toate la un loc se numesc patrimoniu.
Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.
Trebuie să recunoaștem: e o datorie, nu un moft.
Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.
Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul

Chestionar

  1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații, surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?
  2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?
  3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?
  4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?
  5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?
  6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?
  7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?
  8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?
  9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?
  10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?
  11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?
  12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

Notă
Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.
Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători. Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.
Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.

Vă mulțumesc.
Text și chestionar de
Marian DRĂGHICI

 

Între sărbători și obiceiuri

Această prezentare necesită JavaScript.

Linia Mare este coloana vertebrală a Osicii. Ea pornește, în Vlăduleni, de la Liceul Ion Gh. Roșca și Biserica din deal și putem spune că se termină la Școala nr 2 (din vale) și Biserica din vale. Biserica și școala au fost dintotdeauna repere importante în viața comunei și cred că amplasarea școlilor și bisericilor n-a fost întâmplătoare.
În zilele de sărbătoare Linia Mare întinerea și era plină de forfotă. Gospodarii curățau trotuarele, șanțurile, pomii, văruiau sau vopseau bordurile și băncile de la poartă.
Sărbătorile erau un bun prilej de a te revedea cu familia, rudele și prietenii.
Sărbătorile aș zice că începeau mai degrabă cu Paștele. Linia Mare era plină de flori pe marginea drumului, copacii erau înfloriți și auzeai zumzetul albinelor ce adunau polenul. La porți erau atârnate ramurile de salcie (stâlpările) de la sărbătoarea Floriilor. La ușa de la intrare se punea o brazdă de pământ cu iarbă verde, pe care ne ștergeam picioarele la intrarea în casă. Copii fiind, ne pregăteam de Paște alegând ouăle cele mai tari. Ne aranjam hainele și abia așteptam să vină noaptea de Înviere să mergem la biserică și să stăm la foc. Vinerea Mare, dimineața, treceam pe Linia Mare spre biserica din deal îmbrăcați frumos, cu haine noi să ne „grijim” (să ne împărtășim cu Sfintele Taine). Tot în Vinerea Mare se roșeau ouăle, pe care le încondeiam cu „apă tare” sau le puneam în ciorapi cu frunze de leuștean sau pătrunjel.
Duminică dimineața luam Paștele, beam agheasmă, după care mâncam împreună cu familia, îmbrăcați de sărbătoare. Ciocneam ouăle apoi plecam în sat pe la rude. Mergeam la Dodița (Tanti Chichi) și la nași. Aci ne descosea Tica Mandea (Gorică Tutelcă) despre ce am făcut bun sau rău pe la școală. Ne zicea că s-a dat la difuzor că am luat note proaste pe la școală sau cine știe ce năzbâtie am făcut. Ne servea cu cozonac făcut de Tanti Leana (sora bunicului meu) și când am mai crescut, și cu un deget de vin. Ciocneam ouăle și plecam mai departe. Nașii noștri, Ileana și Costică Păun, nu erau tot timpul acolo pentru că locuiau la Piatra Olt, iar pe vremea aceea se lucra și de sărbători.
Mergeam apoi la Moșicu – Mărin al lui Oace, care era căsătorit cu sora mai mare a tatălui meu. Aci stăteam un pic mai mult, că ne mai jucam cu verișoarele noastre Cica (Onica) și Cristi. De obicei Moșicu avea ouă tari și ne cam bătea, așa că la plecare ne alegea câte un ou tare pentru fiecare.
De aici treceam și pe vale pe la Mama Fina – sora mai mică a tatălui meu, ciocneam cu Tata Finu și cu vărul Adi (Epure).
Plecam apoi la casa bătrânească în Modorani la Finu Gigică (fratele mijlociu al tatălui meu) și la Tăntița (verişoara tatălui meu). De cele mai multe ori aici se reîntâlneau toți frații și surorile și, bineînțeles toți nepoții, să ciocnim un ou cu Muma. Muma era foarte bucuroasă când își vedea copiii și nepoții strânși în jurul mesei, dar noi copiii eram bucuroși pentru că ne vedeam verii și verișoarele, având astfel ocazia să ne jucăm împreună.
De la Piatra Olt venea și fratele mai mic, unchiu Nicu împreună cu tanti Miana și verii noștri Tania și Florin.
Toată lumea era bucuroasă și fericită, se petrecea ca de Înviere și de multe ori plecau mai târziu decât planificaseră inițial și cu promisiunea că data viitoare „o s-o facem și mai lată”.
Luni, a doua zi de Paști, se făcea pomană la Biserică. Pe Linia Mare era un du-te – vino permanent și vedeam femeile din sat cum treceau cu panere mari pe cap pline cu tot felul de bunătăți: sarmale, drob, ciorbă, cozonaci, pâine în țăst cât roata carului, vin, țuică și desigur ouă roșii. Bărbații duceau mese și bănci cu căruțele. Toată curtea bisericii era plină de nu aveai unde arunca un ac. Venea Tata Popa și binecuvânta bucatele, după care trecea pe la fiecare și ciocnea un ou. Oul mai tare rămânea la dânsul, așa că ne mai bosumflam când îi spărgeam oul părintelui și trebuia să-l dăm pe al nostru la schimb. În final supărarea ne trecea.

Apoi venea bâlciul. Schimbarea la Față. Din nou Linia Mare devenea neîncăpătoare. La fel și străduțele ce duceau spre bâlci. Aici lume multă, călușei, tiribombe, tir, tarabe cu alviță și turtă dulce, tot felul de jucării, înghețată și alte bunătăți.
Cozile cele mai mari erau la înghețată, mici, bere mai ales când afară era foarte cald. Bâlciul ținea 3 zile fiind iarăși un bun prilej de a ne întâlni cu rudele.
Urmau sărbătorile de iarnă.
În săptămâna dinaintea Crăciunului, se tăia porcul. Era un eveniment foarte așteptat de toată lumea, dar mai ales de noi copiii. Ajutam cum puteam la pârlit, spălat și curățat iar când am mai crescut îl pârjoleam și tranșam. Abia așteptam să-i mâncăm urechile (pe care era bătaie mare) și șorici frecat cu sare. După ce era tranșat și dus în casă, Mămica punea de mămăligă și punea la prăjit niște bucăți de carne. Aveau un gust și un miros nemaipomenit atunci la pomana porcului, mai ales cu mămăligă și murături, după care mergea un pahar de vin roșu. O ajutam pe Mămica să curețe mațele, după care treceam la curățat de usturoi pentru piftie. Mămica pregătea caltaboși, piftie, sarmale (preferatele mele), friptură și pâine în țăst (pe care o cocea la Tanti Nicuța Bobiceanu) și desigur, ceva dulce. Într-un an, a făcut cozonaci și când a vrut să pună rahatul, ia-l de unde nu-i, pentru că fratele meu mai mic, Larică, descoperise unde-l pitise mama și îl mâncase pe tot. Așa că a făcut cozonaci doar cu nucă și cacao. Împodobirea bradului era și ea un eveniment important. După ce Tăticu aducea bradul, noi, copiii, ne apucam de pus beteala, globurile, bomboanele fondante și ce dulciuri se mai găseau atunci prin magazine (erau procurate cu mult timp înainte pentru că nu se prea găseau, iar de sărbători cererea era mare). Tăticu verifica becurile și starterul de la instalația de pom și dacă era în regulă o puneam în brad. În loc de instalație mai puneam artificii sau lumânări de parafină.

În ajunul Nașterii Domnului plecam în sat cu uratul. Pe Linia Mare era forfotă, iar glasurile cristaline ale copiilor răsunau la porți, uși și ferestre. Întâi mergeam pe la vecini, apoi pe la rude și în sfârșit spre casă. Ne dădea fiecare ce avea, dar reușeam să strângem și ceva bănuți pe care îi cheltuiam pe ceva de îmbrăcat sau încălțat, pe cărți sau pe mingi de fotbal (că le spărgeam cam des).
În ziua de Crăciun ne trezeam de dimineață și căutam sub pernă să vedem ce ne-a adus Moș Crăciun. De fiecare dată eram tare încântați de darurile primite. Într-un an, câinele nostru Yogi, a plecat de acasă cu 3-4 zile înainte de Crăciun. Am foarte afectați de acest fapt, pentru că Yogi făcea parte din familia noastră de aproape 10 ani și nu mai plecase niciodată de acasă. Dar în dimineața de Crăciun ne-au trezit niște zgomote la ușa de la intrare: era Yogi, se întorsese acasă. Nu vă spun ce bucurie a fost. Acela cred că a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit de Crăciun.
De Revelion iarăși era masa încărcată și noi, îmbrăcați frumos, așteptam să înceapă programul la televizor. La cumpăna dintre ani, ciocneam un pahar de vin sau șampanie cu părinții și frații și ne uram La multi ani! Cel mai așteptat era Nea Mărin (Amza Pellea) cu poantele lui haioase, dar și cu felul lui de a povesti, poate și pentru că, olteni fiind, era mai aproape de sufletul nostru. Ne uitam și la scheciul lui Toma Caragiu, dar din păcate de înțeles l-am înțeles mai târziu. Adormeam pe la 2 – 3 dimineața, când ne trimeteau părinții la culcare. Dimineața ne îmbrăcam frumos și plecam la Moșicu să ne dea de grindă și să ne dea sorcovele. Punea o bardă în pat, pe care ne urcam cu picioarele, iar pe cap un colac de turtă dulce și sorcova și ne ridica până la grindă zicând: „Tâta mare!” După asta îi sorcoveam pe toți cei mari din casă. Primeam și bani. Plecam apoi să sorcovim și celelalte rude. De obicei ne duceam întâi la nași, iar ultimii sorcoviți erau părinții noștri.
După ce am mai crescut mergeam cu Plugușorul sau cu Capra.
În 1980, de Anul Nou am mers împreună cu toată formația de muzică populară cu capra prin sat. Nenea Chivu (Sterie), unchiul meu, conducea formația de muzică populară și a avut ideea să ne luăm instrumentele și să mergem prin sat cu capra. (Tot dânsul a avut ideea de a reînnoda tradiția horei de duminică). Inițial era vorba să mergem doar pe data de 1 și doar pe la casele celor din formație și la profesori. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Pe unde treceam, oamenii ne invitau în curte să le urăm, așa că am terminat seara târziu. A doua zi am pornit iar cu uratul ca să putem trece pe la cât mai mulți oameni din sat. Oamenii au fost foarte bucuroși că le-am urat iar noi, copii fiind, ne-am simțit foarte importanți. Și de Anul Nou Linia Mare și toate străzile erau pline de oameni de diferite vârste care sărbătoreau intrarea în Noul An.

Veneau apoi Boboteaza și Sfântul Ioan. În seara de Bobotează plecam cu uratul prin sat. Câte pietre la fântână,
Atâtea oale cu smântână.
Câte cuie sunt pe casă
Atâția galbeni mari pe masă….

După ora 12 noaptea veneau cu uratul oamenii mari. Pentru că era ziua onomastică a tatălui meu, toată noapte eram „călcați” de urători, mai ales că Tăticu avea mulți prieteni, dar și un vin foarte bun.
Urma apoi Lăsata Secului. Din nou Linia Mare era în sărbătoare. Noi copiii mergeam la rude cu o sticlă de țuică și sărutam mâna celor mai în vârstă ca noi, cerându-ne iertare pentru toate greșelile ce le făcusem în timpul anului ca să intrăm curați în Postul Mare. Primii la care mergeam erau nașii, apoi urmau celelalte rude și în final ne întâlneam toată familia, în Modorani la Muma.
Prima dată sărutam mâna Mumii și ne ceream iertare pentru toate necazurile pe care i le făcuserăm în timpul anului. Apoi urmau părinții noștri, unchii și mătușile. Fiecare ne dădea niște bani așa încât ajungeam să strângem suficient să ne putem înnoi cu ceva de Paște.
Desigur, urma masa. Toată lumea era bucuroasă și fericită. Singurul lucru care umbrea această bucurie era că a doua zi era luni, și trebuiau să meargă la serviciu.
Acest tablou al familiei mari, reunite în jurul Mumii, mi-a rămas întipărit adânc în minte. De multe ori, îmi doresc să mai fiu iar copil ca în zilele de sărbători.

https://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2021/12/Cu-familia-de-Revelion.jpghttps://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2021/12/Cu-familia-de-Revelion-150x150.jpgRevista „Rădăcini”ȘI EU AM MERS PE LINIA MAREMotivație Osica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă. Vă propun s-o scriem acum, împreună. La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea,...Osica de Sus