INFO

Reîntâlnire peste ani

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?
Mihai Eminescu

 

Toamnă 2022. Toamna vieții noastre, a celor născuți în anul 1948, și care, în 1962, ne-am luat zborul către alte meleaguri, cu dorința arzătoare de a dovedi dascălilor și părinților noștri că munca lor nu a fost în zadar, că ea va avea recunoaștere și dincolo de comunitatea noastră.
Întorcându-mă la acel miez de an 1962 apreciez că acea stare, în care pluteam ca într-un vis, nu era altceva decât frenezie generală, înaintea unei mari călătorii, plină de promisiuni, fără precedent. Vedeam doar partea plină a paharului, fără să bănuim că acest salt ne rupea de lumea copilăriei noastre, după care vom tânji tot restul vieții.
Toamna care a urmat a confirmat reușitele noastre și am plecat fiecare pe drumul lui, păstrând în suflet tot ce era mai drag din lumea pe care acum o lăsam în urmă. Pentru mine, prima lună a fost devastatoare. Eram într-o lume străină, cu reguli noi, cu cantină cu acces în mai multe serii, cu porții neîndestulătoare și, cel mai greu lucru, un program orar, în care nu reușeam să mă încadrez.
Din tot ce fusese atât de frumos toată vara, acum nu mai rămăsese decât nostalgia copilăriei care îmi rodea sufletul asemenea unui vierme. Adaptarea la noile condiții a decurs greoi, monoton, trăiam în carapacea mea, fără raze de lumină, fără orizont. Cei din lumea din care plecasem mă considerau fericit. Eram licean și asta trebuia să-mi fie suficient. Doar sfârșitul primului an școlar a adus un ușor dezgheț, care m-a făcut să înțeleg că drumul spre trecut s-a închis și rămâne doar amintire.
După greutățile adaptării, a început să se vadă luminița de la capătul tunelului, pentru unii mai discretă, pentru alții mai palpabilă, mai apropiată. De acum nu mai eram copii, eram adolescenți, care ne căutam cu ardoare locul în societate, pretindeam să fim luați în serios de către cei din jurul nostru. Pentru cei care au optat pentru școli profesionale sau licee de profil lucrurile au fost mai simple, la terminarea școlii au avut un loc de muncă, un salariu și au putut să-și pregătească următorul pas, întemeierea unei familii. Pentru absolvenții de licee teoretice situația a fost mai complicată. Unii au fost admiși în facultăți, alții au urmat școli tehnice postliceale, iar o parte s-au angajat fără o calificare.

Eu nu m-am încadrat în niciuna din categorii și spre dezamăgirea mea am fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar, ca orice cetățean al țării. Am avut timp să-mi analizez pe îndelete greșelile trecutului și să le regret amarnic, fapt care m-a ajutat ulterior.
Nu știam atunci că Dumnezeu avea alt plan pentru mine.
Odată obținute calificările pentru care optasem fiecare, vâltoarea vieții ne-a cuprins cu toată forța ei, am întemeiat familii, au apărut copiii, profesional am parcurs spirala desăvârșirii. Social am fost în grafic, dar familial au apărut praguri de neocolit, care ne-au pus la grele încercări: dispariția părinților, căsătoria copiilor, evenimente care ne-au pus în față o nouă priveliște, panta coborâtoare a vieții noastre.
Din păcate, pentru unii a venit foarte devreme, și chiar brusc.
Pentru cei care am avut norocul să continuăm cursa, a venit și momentul mult așteptat al pensionării, marcat prin petreceri, flori și felicitări zgomotoase, toate la un loc, menite să mascheze dramatismul momentului.
Un pensionar este totuși o persoană eliminată din competiția socială! În general, constatăm acest aspect în prima lună sau cel mai târziu în primul an de la pensionare.
În data de 17 septembrie, anul acesta, în sala de Consiliu a Primăriei ne-am întâlnit promoția 1962 a Școlii Generale din comuna noastră, întâlnire visată, de mulți dintre noi de zeci de ani. Când ne-am despărțit eram copii, acum când ne întâlnim suntem „moșnegi”! Au trecut totuși … 60 de ani.
Întâlnirea a început cu un minut de reculegere în memoria celor 35 de colegi decedați timpuriu. Atmosfera în sine a fost marcată de emoție, a fost pentru prima dată când o parte reprezentativă a unui întreg, cândva extrem de interactiv, se regăsea în încercarea de a reconstitui, pentru câteva ceasuri, acel tablou al copilăriei noastre, pe care nu l-am uitat nicio clipă.
Din fosta clasă a VII-a A, alături de mine au fost Alexandru Delcea, Gheorghe Petrică (Goagă) Florina Badea, Margareta Nistor, Marcela Boștină, Măria Epure, Dorina Aldea, Ecaterina Mincă, Măriuța Murături și Viorica Mogoș. Cealaltă clasă a ținut să compenseze numărul mai mic de participanți prin alura dominantă a celor trei „titani” Mihai Pascar, Ilie Dude și Minel Voinea. În fața lor Vergi Dăscălița a încălzit atmosfera. În partea a doua a întâlnirii efectivul s-a mai mărit prin participarea unor membri de familie.
Fiecare participant a relatat conținutul celor 60 de ani, punând accentul în mod deosebit pe profesie, familie și statutul actual de pensionar și bunic. Dintre toate relatările, cea a Florinei Badea a generat foarte multă emoție, prezentând momentul traversării Dunării pe timp de noapte, prin anii 80, firește, în mod ilegal. Acțiunea a fost premeditată și pregătită de soțul ei ani de zile, în care prin prezența lui pe Dunăre, ca pescar autorizat, a adormit vigilența grănicerilor români. Suspansul povestirii a atins cota maximă când Florina a precizat că ea și cele două fetițe ale lor, foarte mici, puneau pentru prima dată piciorul într-o barcă. Ca și când nu ar fi fost de ajuns toată încărcătura emoțională a momentului trecerii frontierei, când au ajuns pe malul sârbesc, una dintre fetițe a izbucnit în plâns cerând insistent să meargă acasă.
Ulterior, discuțiile din prima parte a întâlnirii au continuat la pizzerie, pe grupuri mai mici, cu întâmplări din viața fiecăruia.
Reîntorși la vetrele noastre, constatăm cu mare bucurie că Dumnezeu a fost generos cu promoția noastră, atâta timp cât 55,7 la sută suntem încă în viață în cel de al șaptezeci și cincilea an al nostru, că avem, cu mici excepții, o stare de sănătate relativ bună și veniturile (pensii) necesare susținerii noastre pe mai departe.
Concluzia acestei întâlniri este una pozitivă dacă luăm în calcul de la ce am pornit toți și la ce am ajuns acum. Aceasta și faptul că întâlnirea la care am participat nu ne-a permis decât să ne identificăm care pe unde și cum suntem, justifică nevoia să ne revedem și anii viitori, într-un cadru mai larg și mai bine organizat.

POVESTEA VIEȚILOR NOASTRE ÎNCĂ NU S-A SPUS!

LA MULȚI ANI, PROMOȚIA 1962!

Lasă un răspuns