29 iunie 1916
Festivitatea de absolvire a Liceului Militar din Craiova.
Suntem cea de-a 35-a promoție.
O zi minunată, cu un cer albastru nepătat de nici un nor. Curtea școlii strălucește. Corul elevilor este parcă așezat pe o planșetă. Uniformele sunt scoase ca din cutie. În față sunt părinți și profesori. Drapelul școlii flutură mândru lângă stindardul țării.
Nicolae Romanescu, primarul Craiovei, a anunțat că avem onoarea să îi salutăm pe generalii Eremia Grigorescu și Ioan Culcer. Surpriza a fost așa de mare că după un moment de tăcere am izbucnit toți în urale, încălcând protocolul evenimentului pentru care făcusem multă instrucție.
Au urmat luări de cuvânt, discursuri, urări.
M-am simțit special, norocos, favorizat de soartă. În aer plutea însă, o nesiguranță. Mocnea un rău bănuit, incert. M-a trezit din gânduri glasul lui Ștefan, colegul meu, care m-a întrebat: „Când o să fii general, o să-ți tragi și mustață?”
Cei doi generali aveau niște mustăți, pe cinste.

6 august 1916
A venit pe la mine George Florescu. Mi-a adus un pachet cu medicamente. Am intuit importanța lor. Discuții frivole, glume, râsete. Iminența războiului s-a interpus ca un leit-motiv. Cei doi ani de neutralitate erau doar un respiro. Casus belli a fost atentatul din 28 iunie 1914, de la Sarajevo în care Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar și soția sa au fost uciși de un student sârb.
George făcea o trecere în revistă a situației militare din România. Avem cel mai lung front de luptă din toate fronturile: 1200 km. Armata avea puțin peste 500 000 de oameni, insuficient pentru un război. Soldatul român avea mari calități militare: vitejie, răbdare, disciplină, dar nu stăpânea tehnica modernă a războaielor. Și eu și George speram ca regele Ferdinand și Consiliul de Coroană să aleagă ca aliați ANTANTA.

14 august 1916
Eram în curte când s-a auzit dangătul metalic sonor al clopotului Bisericii din Deal. Am crezut că e vorba de un incendiu. Imediat a început să bată și clopotul vechi al Bisericii din Vale, dureros, cu jale, sugerând trist: Război! Război!

Ne așteptam la război, dar parcă speranța ne împingea spre viață nu spre moarte. Mi-am oprit privirea pe chipul împietrit al mamei. Liniștea apăsătoare ce se lăsase peste sat a fost spartă de bocetele femeilor care aveau în suflet anul 1913.
Îmi stăruiau în minte dragostea de țară, de neam, datorie, curaj, dârzenie, iubire, eroism, victorie…, dar un fior rece mi-a paralizat tot corpul.

…Orele 20:00

Gornistul satului anunță răgușit că „Toți bărbații cu vârsta peste 18 ani, apți de luptă, să se prezinte în fața primăriei”. Un impuls de mândrie și de bucurie m-a îndemnat să iau uniforma liceului militar. Am mângâiat-o nostalgic și am pus-o înapoi, în dulap. Mi-am îndesat în raniță tot ce-mi întindea, cu grijă, sora mea: ciorapi din lână, pulover și fular din lână… și afară era o căldură mare… că doar eram în luna august. Mama îndesa într-un sac hainele tatei. Îi mai făcuse un astfel de bagaj când a plecat la război, în Bulgaria.
În liniștea și zorul pregătirilor mă bântuiau întrebări și idei chinuitoare, dar răzbătea speranța că trebuie să învingem, că victoria este a românilor, că voi fi un erou, că se va realiza Statul Național.
În drum spre primărie, mi-am amintit că sora mea avea nuntă în septembrie. Un gând dureros mi s-a așezat greu în suflet. Dacă pe alesul ei îl va căuta altă mireasă și „la nunta mea a căzut o stea”?
Prin mulțimea tăcută căutam înfrigurat doi ochi ce-mi stăruiau în vise, în suflet și în gând. Va trebui să trăiesc ca să mă bucur de verdele lor smarald.

15 august 1916
Din comuna noastră suntem mobilizați 125 de bărbați, repartizați la Regimentele Regionale din Caracal.
Tata a fost înrolat în Regimentul 59 Infanterie de rezervă și eu la Regimentul 2 Cavalerie. Ne-am îmbrățișat, ne-am zâmbit și tata mi-a mângâiat încet creștetul capului. Mie mi-a venit să plâng, dar mi-am amintit că eram doi soldați ce plecau la o luptă pe care doream din tot sufletul să o câștigăm.

Alessia MariaDrăgulescu
elevă