„Biblioteca este un loc unde viața ia diferite forme, unde aventura, drama, fantasticul iau naştere prin ochii fiecăruia; unde filele pătate cu cerneală se transformă în fotografii. Biblioteca este raiul visătorlior.”
Marius Sima Revista „Corala”

Un grup de elevi merituoşi* de la Liceul teoretic „I. Gh. Roşca” a fost invitat să viziteze capitala pentru a participa la prima „Noapte a Bibliotecilor”, desfăşurată în 1-2 octombrie 2011 la Bucureşti. În această noapte albă, pe lângă vizitarea sălilor de lectură ale celor mai importante biblioteci, se desfăşoară concerte, conferinţe, mese rotunde, expoziţii şi multe altele. Programul vizitei a cuprins:

Vineri: deplasare Osica de Sus-Bucureşti cu microbuz. Turul oraşului, vizitare centrul vechi.

Sâmbătă: participare la deschiderea anului universitar la Academia de Studii Economice, plimbare cu vaporaşul în Parcul Herastrău

Duminică: plimbare de rămas bun prin oraş, revenire la Osica. Elevii au avut calitatea de invitați speciali ai domnului rector al A.S.E., Ion Gh. Roşca. Impresiile acestui periplu cultural îi aparţin unui elev al clasei a IX-a A.

___________
* Raicea Ştefania, Muşat Cristina Andreea, Kinicică Patricia, Dumitrescu Simona, Truşcă Dan, Sima Marius, Saca Diana, Săftoiu Ştefania

Linişte… Freamătul nopții a adormit. Parcă şi noaptea aştepta acest moment. Misterul ei se contopea cu cel al cărților ce ne aşteptau. Emotia a şters din amintirile mele drumul către universul cărților. Văd doar uşa mare, neagră, părea adâncă, era ca o poartă spre o lume prea uşor de explorat, prea greu de înțeles. Tăcuți şi temători, am intrat. Chipurile celor prezenți ne urmăreau. Mă simțeam de parcă întrerupsesem un ritual de venerare a cărților, de parcă lăsasem magia acelor momente să evadeze şi să se împrăştie în întunericul nopții. Zâmbetele lor ne-au invitat să cunoaştem lumea. Păşeam în acea cameră albă, mângâiată de o lumină dulce, împodobită cu o bibliotecă, un altar ce purta comori prea mari, prea frumoase pentru a fi cuprinse de mintea unui simplu om. Ascultam şi parcă încă ascult vocile pline de emoție, emoția pe care o simți vorbind despre cărți, cărțile ce poartă viața, frumusețea, iubirea, reflectă universul doar pe o pagină de hârtie.

Chipurile lor se luminau, erau atât de fericiți şi ochii lor erau atât de negri căci ajunseseră în adâncurile propriei sensibilități. Simteam paradisul lor cuprinzându-mă, un mister asemeni nopții mi-a fost încredințat. Ce rost avea să priveşti? Sufletul simțea, iar trupul părea mai uşor. În acel moment cunoşteam universul, iubirea, viața. Acel loc mi-a arătat că fiecare carte înseamnă metamorfoză. Să scrii înseamnă să transformi sentimentele, gândurile, în cuvinte încifrate într-un cod pe care doar sufletul îl poartă. Cărțile aduc nemurirea, idealurile cele mai înalte se arată. Am învățat că să spui că eşti prea înţelept ca să te mai emoționeze cărțile este un păcat. Înseamnă că însuşi sufletul tău a murit, că eşti, cu adevărat, nefericit. Şi cel mai frumos, cel mai trist lucru e faptul că nu putem atinge paginile fiecărei cărţi oricât de sus ne-ar purta aceasta sete, aceasta dorință devastatoare.

Soarele irnprăştie pulbere de lumină. Adieri caide se răsfiră printre clăciiri ce îmbină trecutul cu prezentul, eleganţa şi noul se contopesc. Suntem sub umbra Bucureştiului. Timpul nu işi lasă amprenta, universut are propria mişcare. in acest loc, omuf nu a cucerit intreaga natură, ea trăieşte ‘in propria formă, se transformă. Am cunoscut aceste urme ale naturii vizitând unul din parcuri. Lacui părea rupt din cerul tăcut, un ciob căzut in mijlocui naturii Trriblănzite, insă pură, milenară, nesfârşită. Părea atât de mare, purta cu el reflexia intregului univers. Bărcile străbăteau această oglinciă, cercuri de lumina se năşteau, innobilau lacul, Ti Tmpodobeau cu fâşii din soare. Această urmă a trecutului absorbea fiecare sunet, tăcerea se scurgea printre umbrele bătrănilor pomi. Atinşi de frumuseţea naturii, ziva se sfârşea repede, dar noaptea nu cutremura agitaţia cotidiană, sirnplă, parte a acestui loc, luminile oraşului devin astre, steleie se ascund de razele selenare. Zgomotele se pierd, o faisă lirişte se naşte din puterea nopţii. Soarele renaşte incă o data in acest ioc in care ziva şi noaptea işi pierd rostul, Un drum scurt ne aduce i’n fata unui nou ţinut pentru noi. Holurile erau lungi, albe, mângâiate de lumină, un fabirint 1n care fiecare uşă ascunde noi lumi. Nu ne simţeam ca nişte intruşi, ci nişte oaspeţi, exploratori ai vbtorului. Timizi ne plerdeam prin mulţime,

Eram parcă prea neştiutori, prea mici pentru a păşi printre comorile acestui loc, spiritul se elibera, se înălţa, atingea noi idealuri cunoscănd adâncurile cunoaşterii. Parfumul cărţilor era pretutindeni, totul era o creaţie, o operă supraomenească. Soarele nu atingea acest loc, avea propria lumină, liniştea era pură, paradisiacă. Am cunoscut, noi oameni, oameni simpli ce creează extraordinarul, fiecare zâmbet era părintesc, ne-am simţit ca într-o călătorie în viitor. Poate că, într-o zi, vorn deveni şi noi copii ai acestui loc. Am învăţat ca trăind, cunoaştem.

Să părăsim această lume a fost mai greu decât să o cunoaştem. Dar ne-am întors în lumea noastră cu o viziune mai bogată asupra celei mai frumoase arte — viaţa.

Marius Sima

Articol apărut în numărul 1 al revistei – mai 2012