Câteodată îmi pun întrebarea retorică “Ce activitate s-o fi desfășurat timp de două mii de ani pe vechiul drum roman care trecea și prin comuna noastră?”
Încerc cu “ochii minții” să-mi imaginez că pe acest drum, respectiv prin Vlăduleni, au călcat personalități de cel mai înalt rang, poate chiar împărați romani și generali în fruntea unor armate disciplinate ce-și însoțeau soldații la războaie, regi barbari în fruntea unor hoarde înfricoșătoare, domnitori ai Țării Românești, sultani și alte categorii de demnitari autohtoni sau străini.
Încercat de această imaginație, am căutat să găsesc ceva menționări despre trecerea prin Osica a unor personalități din trecut. Am reușit să descopăr două personalități, un număr foarte mic față de ceea ce ar trebui să cunoaștem. Astfel, istoricul și scriitorul Alexandru Odobescu menționează în însemnările sale călătoria dinspre Slatina spre Caracal, via Vlăduleni, în secolul XVI, a Doamnei Chiajna, apriga “doamnă de fier” a Țării Românești și Moldovei.
Cine a fost această Doamnă Chiajna? A fost soția domnitorului Mircea Ciobanu și fiica domnitorului Moldovei, Petru Rareș. Era caracterizată ca o femeie energică, pricepută și cu multă îndrăzneală în atingerea scopului personal.
După moartea soțului, în 1559, ea rămase tutore fiului său minor, Petru Șchiopu, ce urmase tatălui său în scaunul domnesc din Țara Românească.
Acum, boierii persecutați de domnitorul Mircea Ciobanu, care fugiseră la turci, se întorc după moartea acestuia cu oști turcești să ocupe tronul Țării Românești. Chiajna îi întâmpină cu oaste și-i bate în lupta de la Șerpătești. Apoi vin să ocupe tronul Țării Românești și boierii fugiți în Transilvania, și-l alungă pe Petru Șchiopu din domnie.
Mama sa, Chiajna, cu sume mari de bani, mituiește femeile din haremul sultanului, iar acestea îl determină pe sultan să-l pună în domnie a doua oară pe Petru. După șapte ani este scos iar din domnie de către turci, însă Doamna Chiajna izbutește tot cu bani și uneltiri să-l pună în domnie în Țara Românească pe al doilea fiu al ei, Alexandru, iar în Moldova pe Petru Șchiopu în locul lui Ion Vodă cel Cumplit (1574). Pentru aceasta dă turcilor tribut dublu (80 000 galbeni). În anul 1577 moare domnitorul Alexandru care avea un fiu pe nume Mihnea. Chiajna reușește să-l pună în domnie și pe nepot, dând sultanului tezaurul Țării Românești în sumă de 130 000 galbeni.
Sultanul văzând gestul acesta, se milostivește de ea și-i mai lasă 10 000 galbeni din sumă. Boierii înfuriați intervin la sultan pentru scoaterea lui Mihnea din domnie, însă nu reușesc până nu a intervenit Franța, care era în foarte bune relații cu Turcia, și numai atunci este scos din domnie.
În Moldova, Petru Șchiopu este primit cu ostilitate ca domnitor în locul lui Ion Vodă cel Cumplit. Chiajna, temându-se și de o revoltă a boierilor olteni, unde clocotea o dușmănie ascunsă cu aceștia, hotărî să treacă prin orașele oltene să vadă starea de spirit și cum stau lucrurile aici.
Ea trecu Oltul pe la Slatina, și în drum spre Caracal, pe șoseaua cunoscută, a trecut și prin Vlăduleni, într-o caleașcă la care erau înhămați opt cai cu doi surugii și cu o gardă personală formată din călăreți înarmați. La trecerea peste Olteț face un scurt popas pentru dezmorțirea picioarelor, până când cei din gardă fac cercetarea vadului sau a podului. Mai departe și-a continuat drumul la Caracal, apoi spre Craiova, Târgu Jiu, Cerneți, s-a întors pe drumul subcarpatic spre Râmnicu Vâlcea și mai departe spre Moldova. Aici este întâmpinată de hatmanul (al doilea în ierarhia militară după domnitor) Dumbravă, ce rămăsese loial lui Ion Vodă cel Cumplit, cu care are o altercație verbal dură. La un moment dat, hatmanul pune mâna pe buzdugan și o ucide pe loc. Astfel, această femeie conduse din spatele fiilor și nepotului său Țara Românească timp de 24 de ani.
O altă personalitate istorică ce a călcat pământul comunei noastre a fost domnitorul Constantin Brâncoveanu. Consemnarea a fost făcută de secretarul și cronicarul său personal, Radu Greceanu.
În timpul domniei sale a venit de mai multe ori la Brâncoveni, însă ajungea aici venind de obicei dinspre Pitești, iar când pleca, se îndrepta spre mănăstirile din zona Vâlcea, apoi spre Târgoviște, trecea pe la Potlogi unde avea moșie și palat, iar de aici spre București. După consemnarea lui Radu Greceanu, prin Osica a trecut în anul 1692. În acel an fiind mișcări de trupe turcești de-a lungul Dunării prin Țara Românească, dinspre Turnu Severin în jos, venind din Banat de la război cu austriecii, sultanul a dat poruncă mai dinainte lui Constantin Brâncoveanu să repare drumurile și podurile peste Olt și Jiu și să vină să se întâlnească cu el înainte de a trece Dunărea spre Nicopole.
După despărțirea de sultan, s-a întors la Brâncoveni pe șoseaua cunoscută trecând și prin Vlăduleni.

VAMA OLTEȚ. Pe tot traseul vechiului drum roman, de la Sarmizegetusa până la Sucidava, unde era podul lui Constantin cel Mare peste Dunăre, singurul obstacol mai important era traversarea Oltețului. Pe acest drum se transportau în ambele sensuri cantități mari de mărfuri în căruțe voluminoase trase de mai multe perechi de cai sau boi. Transporturile pe distanțe mari erau organizate în convoaie în acele timpuri pentru a se într-ajutora pe drum, însoțite și de oameni de pază înarmați pentru apărare contra hoților și tâlharilor de “drumul mare”.
Oltețul era trecut fie prin vad, fie pe pod, când acesta exista. În perioadele ploioase, când se formau viituri de ape, trecerea cu căruțele era o problemă aici, pe cursul inferior al acestui râu. Patul albiei tot timpul era instabil ca și azi, fiind alcătuit din nisipuri mișcătoare, mai ales când creștea nivelul apei. De multe ori vadurile erau stricate de apă, din cauză că se surpau malurile, sau râul acumula în dreptul lor volum mare de apă ce împiedica ieșirea pe mal a căruțelor, de aceea trebuiau mutate din loc în loc, pe unde se putea face trecerea mai ușor.
Pentru a evita multe neajnsuri, stăpânirea a înființat aici un punct vamal, unde slujbașii ajutau cărăușii de mărfuri și călătorii să traverseze în siguranță râul, sau să repare podul atunci când se strica.
Uneori podul de lemn era luat cu totul la viiturile mari. De cele mai multe ori mărfurile erau transferate în căruțe mai mici pentru a fi trecute pe malul celălalt, apoi reîncărcate. Pentru toate aceste servicii stăpânirea percepea vamă (taxă) ce aducea venit țării.
Nu știm în ce timpuri s-a înființat punctul vamal, dar știm că prima mențiune despre existența acestuia la Olteț o găsim în lucrarea “De la Negru Vodă la Neagoe Basarab”, de Pavel Chihaia, Ed. Academiei, pag. 117, anul 1976.
În lucrare se arată că, în data de 18 aprilie 1622, domitorul Radu Mihnea confirmă mănăstirii Tismana “vama de la Olteț și balta Bistrețu”, menționând “că a văzut cărțile (actele) altor domnitori dinaintea lui ca: Dan I fiul lui Radu cel Mare, Mircea Ciobanu, Alexandru Voievod al-II-lea Mircea”.
Asta înseamnă că punctul vamal funcționa mai de demult și acum veniturile de aici sunt trimise mănăstirii Tismana pentru întreținere.