,,Asta e, fa, zăpârstea ?”

Fac parte din categoria ,,decrețeilor”. Cine nu știe ce înseamnă asta poate primi răspunsul de la orice persoană de peste 40 de ani. Când m-a născut, mama mea, Paula, avea 34 de ani, iar tatăl meu, Gheorghe, 41. Le era atât de rușine că apărusem pe lume, încât atunci când ieșeau în curte să întindă scutecele la uscat, se uitau în toate părțile să nu-i vadă cineva. Odată, maică-mea a fost zărită făcând această ,,operațiune” de către președintele CAP-ului, Cotulbea, șeful direct al tatălui meu. ,,Ce rușine am tras atunci!” îmi povestește ea, cu amuzament acum, și continuă ,,Ce proastă eram! Ce m-aș fi făcut eu fără tine?”. Se pare, însă, că, de când am fost născută, mi-a fost dat să am puțin ceva diferit față de tovarășii mei de generație pentru că am fost adusă pe lume, nu în Casa de nașteri din Osica, ci la spitalul din Balș (ținem teritorial de raionul Balș) unde domnul dr. Voicu, pentru mai multă siguranță, a trimis-o pe mama mea. Controversele medicale ridicate de existența sau nu a unei sarcini reale, în care ,,opt ginecologi, chiar și din Craiova, unde mi-au făcut inclusiv testul cu broscoiul”, după cum relatează mama mea, erau, la vremea respectivă, subiecte ridicate la rang de știre locală. Aceste controverse au încetat definitiv abia într-o zi de 20 ianuarie când am văzut lumina zilei și când Bunul Dumnezeu le-a arătat tuturor că a apărut pe lume un om absolut normal. Însă, pentru certificarea normalității era necesar ca eu, mult timp după aceea, să suport toată uimirea, adevărată sau nu, a celor care, atunci când mă întâlneau, îmi ciupeau obrajii, spunându-i mamei ,,Asta e, fa, zăpârstea ?”. Scăparea a venit, cumva, de la surorile mele, pentru că am fost lăsată imediat în grija lor, ținând cont că diferența de vârstă dintre mine și ele era (și este) de paisprezece, respectiv cincisprezece ani. Ele m-au iubit și ocrotit instantaneu. Datorită lor am simțit plăcerea, siguranța pe care o conferă atenția unui părinte tânăr copilului său. Acest aspect a estompat puternic lipsa chefului de a mai crește încă un copil a părinților mei (a nu se înțelege aici ca fiind o ruptură categorică și o delegare totală de sarcini, pentru că, numai în ceea ce privește rolul tatălui meu, ar trebui să scriu multe, multe pagini).

,,Doamne, fă-mă cuminte!˝

Când am început să vorbesc, stâlceam îngrozitor cuvintele. Numele surorilor mele au fost, practic, puse din nou pentru că atunci când le-am rostit prima dată, în loc de Aurica a ieșit Arica și în loc de Nicolița, Țuți. Gama era extrem de bogată, dar țin minte că cel mai mult mi-a dat bătăi de cap cooperativa, magazinul lui nea Gheorghe a lu’ Ruță, de lângă Grădinița din Vale, pentru că nu putea ieși decât copitariză ! Bătăile de cap nu au fost doar de ordin lingvistic, ci și financiar, pentru că niciodată n-am dispus de atâția bani încât să-mi pot potoli pofta de dulciuri (65 de bani un pachet de ,,eugenia”, de 1 leu puteai cumpăra opt biscuiți pătrați, iar de 3 lei, napolitane-spirale pe săturate). De bâzdâcuri nu putea fi vorba pentru că tatăl meu, un om extrem de serios, avusese grijă imediat ce a considerat că pot recepționa cum se cuvine vorbele lui, să-mi tot repete: ,,Gata, nu te mai prostii, acum ești mare!,,. Atunci cred că a fost momentul în care am înțeles (după puterile unui copil) că pentru a mă integra în lume era nevoie de seriozitate. Seriozitate ce sporea pe măsură ce creșteam, cu atât mai mult cu cât, vârsta surorilor mele era deja cea la care sfaturile mamei, cu privire la obligația de a fi fete cuminți, se intensificaseră atât de mult, încât se transformaseră în adevărate amenințări: ,,V-a luat dracu dacă nu sunteți fete cuminți!”. În mintea fetiței de trei, patru ani, nu putea încăpea niciun fel de alt argument cum că surorile mele ar putea, cumva, cu voia lor, să nu îndeplinească această sarcină impusă de mama, așadar nu rămânea decât explicația că doar Dumnezeu le putea ajuta, pe ele, dar și pe mine, să fim cuminți. Nu mai știu de unde o fi pornit discuția mamei cu surorile mele, pe ulicioara, pe la Vancu, în drum către Bârza, unde aveam un petic de pământ cultivat cu tutun, dar ea le zicea de zor, cu năduf: ,,Fă, vă rup păru’ din cap, dacă nu sunteți cuminți! Nu cumva să dați de gustul băieților! ˝ Țin minte că situația îmi părea destul de gravă după felul extrem de categoric al mamei, așa încât, tot drumul n-am făcut altceva decât să mă rog: ,,Doamne, fă-mă cuminte!˝

,,Doru, care este colega pe care o placi
cel mai mult?˝

Prima dată, cumințenia mi-a fost testată la grădiniță, când educatoarea, doamna Lidia, l-a întrebat pe colegul meu, adus la țară, la grădiniță, de către părinții lui, medici de profesie, cel cu care mă înțelegeam foarte bine: ,,Doru, care este colega pe care o placi cel mai mult?˝, iar el a a dat numele meu; eu, însă, întrebată fiind, la rândul meu, dacă îl plac pe el, de teamă ca nu cumva să intru și eu în gura mamei, am răspuns cu un categoric ,,Nu!˝. A fost prima luare de poziție pe care am avut-o și care era în totală contradicție cu ceea ce simțeam. N-aș fi vrut să-mi pierd prietenul de joacă, dar tocmai asta s-a întâmplat.

În primii ani de școală am avut ceea ce orice copilă își dorește: o învățătoare tânără și frumoasă (eram prima promoție). Universul meu de copil se învârtea, de-acum, doar în jurul ei; țin minte și felul în care își încălzea mâinile la sobă! Cât privește așteptările performanțelor pe care trebuia să le aibă cu noi, a fost suficientă, atât pentru mine, cât și pentru părinții mei, remarca pe care aceștia din urmă au făcut-o la aflarea veștii care era învățătorul ce urma să ne pună creionul în mână: ,,E bine că a apucat la Mița lu’ Iancu (Nicolița Stanca), o să scoată oameni din ei!’’. N-a lăsat niciodată să i se vadă vreo slăbiciune, cu excepția perioadei în care, urmare cutremurului din ’77 , când localul școlii a fost avariat, iar clasa noastră a fost mutată într-o clădire de pe strada Gării, învățătoarea a devenit puțin mai înțelegătoare cu cei care întârziau. Drumul din fundul Medinților până la gară era foarte lung!

Unicitatea nu acceptă nuanțe

Nici acum nu pot să-mi răspund la întrebarea care era tehnica folosită de părinții noștri, la cei din generația mea mă refer, pentru a ne responsabiliza. Ăsta era cuvântul al cărui sens trebuia să-l înțelegem și să-l punem în practică odată cu trecerea în clasa a V-a, cu atât mai mult cu cât aflasem vestea că diriginte urma să ne fie domnul Gheorghe Modorcea – un dascăl a cărui faimă, așa cum circula printre elevi, era aceea de ,,foarte riguros/ aspru’’. Ceea ce nu știam noi era că el, dascălul, la rândul său, era cel puțin la fel de curios să afle care era profilul psihologic al clasei pe care urma s-o ia în primire, și ne urmărea, după cum ne-a spus ulterior, de după perdea, din cancelarie. Văzându-ne speriați, strâși toți într-un colț, tăcuți, a hotărât să-și arate toată dragostea sa față de noi. Și asta s-a simțit, iar cuvintele pe care caut să le spun acum despre dumnealui, îmi par fără sens. Mă simt însă datoare să-l poziționez în rândul celor trei nume de Gheorghe, care au însemnat foarte mult în viața mea, alături de tatăl meu și preotul Gheorghe Ghiordunescu!
Însă, trăiesc sentimentul că profesorul care a contat cel mai mult în formarea mea, încă o face, pentru că încă mă raportez la el, încă mai dialogăm.
Sunt tineri care la vârsata de 16 ani trec prin drame greu de înțeles, alții poate că duc în spate familii întregi, iar unii poate că nici n-apucă această vârstă. Eu la 16 ani am fost învățată să iubesc. Am cunoscut acest sentiment ca dar divin transmis prin om cu tot ceea ce înseamnă dăruire, căldură, simplitate, curățenie, corectitudine, siguranță, profesionalism, prietenie. A uita să te raportezi permanent, existențial, ca om la toate astea, și implicit a uita omul care ți-a transmis aceste valori prin intermediul muncii pe care o depunea ca profesor-diriginte, echivalează cu o sinucidere și o crimă, totodată. Cu siguranță că pasiunea mea pentru limba română a cântărit mult la percepția dascălului ca om, dar acum, când, după cum spuneam, dialogul continuă, bazat pe cumulul de sentimente și informații primite, odată cu maturitatea mea, descopăr, în mine, amprenta omului ca dascăl. Poate că tocmai din cauza asta se spune că părinții trăiesc prin copii, dascălii prin elevi… Și unora, și altora, li se perpetuează, astfel, existența!
M-aș bucura ca dintre dascălii mei care vor citi aceste rânduri, mulți să se simtă împliniți, e meritul lor, e drept așa, însă unicitatea nu acceptă nuanțe, iar în cazul meu se numește Viorica Drăghici.

Dorul de poteca de la vie

Aici, fără putință de tăgadă, pot să afirm că dorul de drumurile din sat, îl am în ADN ! Toată viața am auzit, din gura tatălui meu, câtor oportunități le dăduse cu piciorul pentru că întodeauna îl chema dorul de poteca de la vie! Plecat la București să-și continue studiile pentru a îmbrățișa o meserie, după ce terminase cele șapte clase primare în sat, fiind calificat ca întâiul dintre cei 18 elevi – ,,eu, copil de văduvă, sărac, coleg de clasă cu băiat de popă, am terminat primul!’’ spunea deseori tatăl meu, dar niciodată cu mândrie, ci doar pentru a impulsiona, ca cert argument că se poate. N-a rămas în București pentru că a fost scos forțat, el și colegii săi, la manifestația din februarie 1945 împotriva guvernului de atunci, obligându-i să scandeze ,,Jos Rădescu! Jos Rădescu! ˝. S-a tras o rafală pe deasupra manifestanților. Din păcate un glonț ,,a ricoșat˝ ucigându-l pe loc pe un coleg cu care tatăl meu stătuse de vorbă cu câteva secunde mai devreme. Nu s-a mai întors la cămin. S-a dus direct la Gara de Nord și s-a urcat în primul tren care venea spre Piatra Olt – un marfar – și s-a întors la poteca de la vie! N-a rămas în armată, deși a avut numeroase solicitări, din același motiv. De fiecare dată când îmi povestea întâmplări de genul ăsta, nu am văzut pe chipul său vreo părere de rău cum că ar fi fost mai bine pentru el dacă ar fi dat curs vreunei oferte de a părăsi definitiv locurile natale, ci dimpotrivă. Când am crescut și am înțeles că într-adevăr cel mai frumos loc din sat este poteca de la vie, m-am ferit cât am putut să nu devin, la rândul meu, tributară, pe viață, acestei idei. Am aceptat, însă, să primesc mângâierea sentimentului de ,,acasă˝ pe care mi-l dădea întoarcerea săptămânală, de la liceu, de la gară, pe Linia Mare. Simțeam atunci siguranța, protecția. Astea au fost motivele pentru care în mai 1986, la cîteva zile după Cernobîl, după ce primisem certitudinea pericolului (se știe că în perioada respectivă era interzis ca populația să fie informată corect) de la câțiva profesori univ. care asistaseră la ora de chimie, și care, cu lacrimi în ochi, ne vorbiseră despre importanța pe care trebuia să o acordăm măsurilor de protecție împotriva radiațiilor, printre care și aceea de a nu consuma fructe și legume peste care era posibil să se fi așternut cenușă radioactivă. Mă întrebam ce rău puteau să-mi facă mie moșmoanele care abia se formaseră în pomii de pe marginea Liniei Mari, când erau la fel de irezistibile, acum, la vârsta majoratului, ca și atunci când am fost copil și tocmai pentru că mâncasem prea multe, am primit o mamă de bătaie, cu atât mai mult cu cât subconștientul meu parcă spunea: ,,Dacă sunt pe Linia Mare sunt deja acasă, iar acasă nu înseamnă altceva decât grijă, protecție”, deci n-aveau cum să-mi facă rău!

Of, copilăria mea cu miros de albăstrele…

Mulți pot spune că au avut cea mai frumoasă copilărie, dar să susții asta în condițiile în care n-ai avut niciodată o jucărie, sau ai mers la școală în toate cele patru clase primare cu un singur ghiozdan din carton ale cărui fitile, pe post de curele, frecau crunt pielea de copil, să treci o iarnă întreagă cu o singură pereche de încălțări ce nu depășea oul piciorului, sau că atunci când prindeai câte o ciocolată îi păstrai ,,șicul˝ pe care îl întindeai frumos cu unghia, îl puneai între paginile cărților și îl miroseai ori de câte ori pofteai la ciocolată, ori faptul că vara, zi de zi, pe ploaie sau arșiță, plecai cu vaca de lanț la păscut, ei bine, consider ca asta ar trebui serios argumentat.
Acum, pentru a-ți face copilul fericit, e nevoie, uneori, să mergi la psiholg pentru a-ți spune că nu de jucării are el nevoie, ci de jocuri. Oare știa ceva despre asta tatăl meu atunci când îi spunea copilei sale de trei, patru ani, care se ținea după el până la șira (nu șura) de paie din grădină de unde lua câteva târne să le pună așternut vitelor în grajd, dând cu vârful bocancului în zăpadă: ,,Uite, aici, la noapte va veni un iepure să doarmă, trebuie să-i facem și lui un culcuș!˝? Seara următoare când repetam ritualul umplerii târnelor, găseam urme prin zăpadă. ,, Ți-am spus eu că va veni un iepuraș? Uite urmele! ˝ zicea tatăl meu zâmbind. Am trăit cu imensa bucurie a unui lucru frumos, ani buni, iar când încercam să-mi împrospătez gustul sentimentelor de-atunci, evocând acel episod, tatăl meu participa și el, cum se pricepea mai bine, până când a considerat că e timpul să fiu în posesia adevărului, dar în așa fel încât să nu-mi șubrezească în vreun fel trăirile copilăriei : ,,Ei, ălea erau urme de câine…˝
Vara, în fiecare an, la serbarea finală, la grădiniță, jucam rolul de albăstrea. Mi-aduc aminte cum, seara, în ajunul zilei cu pricina, tatăl meu aducea de pe câmp un snop bun de albăstrele, care, excluzând faptul că erau proaspete, superbe, aveau un miros extraordinar, discret.
Of, copilăria mea cu miros de albăstrele…
În fine, cea care se pricepea să-mi împletească din flori coronița, era vecina din fața casei, tanti Mariana. Obiectul final căpăta o valoare inestimabilă datorită faptului că femeia asta punea în munca ei toată dragostea de care era în stare. Era toată numai zâmbet !

Poveștile erau întâmplări adevărate

După ce am crescut puțin, și-am devenit în stare să contribui la ale gospodăriei, vacanțele de vară le petreceam în natură, toată ziulica, de dimineață până seara, cu pauza de prânz, bineînțeles. Eram pe câmp, cu vaca la păscut! Acolo ne întâlneam în jur de zece, cincisprezece copii, nu conta diferența de vârstă, performanțele școlare, felul în care se îmbrăca unul sau altul; ne dădeam jocului, mai ales dacă în vreun an prindeam miriștea care se întindea de la Olteț până sub coastă la Șopârlița și nu mai eram constrânși de faptul că trebuia să avem grija vitelor să nu cumva să intre în vreo cultură de porumb, iar paznicul, nea Ilie al Ciuicî, să ne terorizeze. Era ceva curat, frumos, fără falsități, ne simțeam ca frații, niciodată nu și-au făcut loc între noi vreun fel de bârfe, cuvinte nelalocul lor sau ocheade. Numai trăind asta poți înțelege ce spune Mântuitorul prin cuvintele ,,Lăsați copiii să vină la Mine!˝
Iarna, cum se întuneca devreme, iar curent electric primeam doar pentru foarte puțin timp, stăteam la povești cu tatăl meu la lumina lumânării (lampa nu prea o foloseam pentru că nici petrol lampant nu se prea găsea). Povestitorul era el, iar poveștile erau întâmplări adevărate din tumultoasa lui viață, mai ales din perioada cât a fost plecat în armată (1949-1951) ,,doi ani de zile n-am dat pe-acasă ˝. A fost dus în munții Făgărașului pentru a înfrânge rezistența împotriva comuniștilor. Își făcea cruce mulțumind și-atunci când îmi povestea ,,că m-au văzut că-mi mergea mintea și m-au pus să calculez rațiile de mâncare la soldați, pentru că altfel aș fi fugit˝, îmi spunea el încă îngrozit de cum arătau și de ceea ce spuneau soldații după o zi de căutări prin munți. A fost dus și la canal ,,acolo aduseseră un preot de care le era frică la toți, nici măcar nu-l obligaseră să-și dea jos hainele lui și să-i pună zeghea. Odată l-am auzit pe-un gardian când îi spunea altuia, arătând spre un condamnat, un om mare, spălat, bine făcut, ce mai, se vedea că fusese cineva la viața lui, că în noaptea aia o să-i facă felul; nu le-am dat atenție, dar a doua zi a venit o femeie, frumoasă foc, să-i bei apă din gură, cu un coș plin, întreba pe toți dacă nu l-au văzut pe cutare, și-l descria, după descriere părea omul ăla de care vorbiseră gardienii, de-atunci nu l-am mai văzut˝.
Așa decurgeau serile de iarnă în compania tatălui meu, uneori citeam împreună poezii, le comentam cu el pentru că îmi făcea mare plăcere să-l văd bucuros, inclus într-o lume pe care, poate doar ipotetic, și-ar fi imaginat-o ca fiind a lui.

Elena, mama-mare, și unchiul Ginică

Două episoade, frecvent evocate de părinții mei, am să le supun atenței citiorului.
Primul este cel în care, bunica mea din partea mamei (Elena, mama-mare) după ce reușise să-și păstreze intacte cele 17 pogoane de pământ, fără a vinde o palmă din ele atâta timp cât bărbatul (bunicul meu, Ștefan) îi fusese plecat pe front (doi ani – iartă-mă, Doamne, că pun între paranteze acest fapt!) și rămăsese acasă cu cinci copii și o bătrână, soacra ei (Maria Gheorghișor, cea care e trecută pe policandrele de la biserica din Deal), a trebuit să îndure, apoi, umilința de a se întoarce de la câmp ,,cu furca la spinare ˝ pentru că nu-i mai rămânea nimic după ce dădea toate cotele. Când s-a întors de pe front, tata-mare a găsit o femeie dârză, aprigă, tăbăcită de necazurile trăite, conștientă că pe lumea asta nu trebuie să-ți fie frică decât de Dumnezeu. Fără frică i-a înfruntat pe comuniști, când, chemată fiind la Sfat (primărie) și întrebată de ce nu a crescut efectivul de oi, așa cum reieșea din înscrisurile lor, ea a răspuns firesc ,,Pentru că în anul ăla, oile n-au făcut miei˝. La stupida întrebare ,,De ce? ˝, le-a aruncat un răspuns sec: ,,Pentru că nu le-ați mârlit voi! ˝ .
Deși părea că găsise resursele fizice și sufletești pentru a depăși perioada absenței bunicului meu, dar și zbaterea, care ulterior s-a dovedit zadarnică, de a-și păstra pământul, totuși, amprentele acelor vremuri s-au făcut simțite la vârsta de 45 de ani când a paralizat. Trupul său, încă tânăr, a mai lungit agonia vieții pământești încă nouă ani.
Al doilea episod este cel în care, într-o noapte, tatăl meu, bărbat în putere la vremea aceea, chemat să facă de pază prin sat (așa era regula/obligația, ca bărbații tineri, prin rotație, să se achite de datoria obștească de a păzi satul, noapte de noapte), s-a prezentat la postul de miliție pentru a-și semnala prezența și pentru a-i fi repartizat sectorul. Nu pot să fixez în timp această întâmplare, dar cu siguranță eu nu fusesem încă născută. Tatăl meu mi-a istorisit-o ulterior de mai multe ori pentru că protagonist fusese unchiul Ginică (Georgescu, nepot de frate al Mariei Gheorghișor), tatăl domnișoarei Ileana, învățătoarea. În noaptea respectivă comuniștii îl ridicaseră și-l aduseseră la postul de miliție pe unchiul Ginică pentru că nu-și achitase cota de paie, o vină închipuită. ,,Parcă-l văd ș-acum, era un om cât ușa aia, când a intrat în post, milițienii ăia s-au făcut mici, cu uniforma lor cu tot; nu avea la el decât o bocceluță, poate ce reușiseră să-i pună acolo repede sau poate că se gândeau că pentru atâta lucru n-o să stea mult. După figură părea resemnat. Știu că din noaptea aia nu l-am mai văzut !˝

,,Roadă nouă!˝ /,,Dă-ne-o nouă!

Acum, la cei 83 de ani ai săi, o rog pe mama mea să-mi repete, mai mult pentru a-i vedea licărul de plăcere din priviri, cum se distarau ei pe vremea lor. ,,Era frumos, maică! Mergeam la horă îmbracate în cămași cusute de noi, cu modele diferite că atunci, când te apucai de cusut, nu le arătai la altele, ca nu cumva să fie două la fel. Câteodată veneau și boierii cu trăsura la horă și dacă le plăcea mult vreo cusătură mai grea, la care se muncise mult, doar arătau cu deștu’ ,,Tu…, tu…, tu…., veniți încoa’ !˝ și ne și premia, ne dădeau bani. Au venit odată și Orovenii. Nu s-au dat jos din trăsură. Au dat ocol la horă de câteva ori. Aveau boieroaicele niște pălării frumoase!…, dar nici noi nu eram urâte că ne făceam părul inele, uite, p-aici, pe frunte, și ne puneam câte-o floare mare, roșie, de mușcată, la ureche, ne făceam și buzele cu hârtie roșie, d-aia de sorcovă! Când era vremea rea, hora se ținea la Primărie, aci, lângă noi, primăvara mergeam la pădure, dar de Paști, în vale, pe măgurice; cânta nea Costică-clanaristu’(era din Fălcoiu) singur toată ziua și dădea ocol la horă de obosea săracu’. Cred că atunci când a murit s-a dus tot satu’, că prea era iubit ! Când te prindeai în horă însemna că erai bună de măritat și strigau băieții ,,Roadă nouă!˝ ca să se știe, iar alții, care puseseră ochii pe vreuna dintre fetele noi, răspundeau ,,Dă-ne-o nouă! ˝. Eu m-am prins în horă odată cu prietenele mele: Lisandra lu’Mustață, Florica lu’ Ristică, Lina lu’ Predica… După ce m-am măritat, lu’ tac-tu nu prea-i plăcea să ne distăm și noi, era așa ca tine, nici măcar la moașă, de Anu’ nou, nu ne duceam…˝

La biserică am fost dusă de mică

E clar că n-aș putea să uit vreodată pomana din curtea bisericii de luni după Paști.
Cu toate că erau multe bunătățile puse în panerul de plocon pe care mama mea îl aducea la biserică pentru a fi binecuvântate, eu îmi doream cel mai mult ,,mămăliga roșie˝ (un fel de făină fiartă în apă, amestecată cu zahăr și sfeclă roșie, pentru culoare, de consistența halvalei) cu care veneau țiganii la poartă. Uitând de valorile morale impuse de sărbătoarea pe care tocmai o trăiam, furam ouăle din paner (de fapt, eram lăsați să le furăm!) și făceam trocul la poartă, primind, în schimb, mămăligă roșie și vâve.
De bâlci, îmi amintesc cu mare plăcere de perioada când tiribomba mare era însoțită de muzicanți, de gustul înghețatei Polare, ce parcă a trecut definitiv, odată cu timpul și de mirosul țigărilor ,,Mărășești ˝ care descria cel mai bine categoria de persoane ce domina masa de oameni prezenti. Era cel mai așteptat eveniment al verii, care începea, pentru noi, copiii, cu câteva zile înaintea datei de 6 august, de Obrejenie, când dădeam ocol cu nerăbdare și ne tot întrebam de ce le trebuie atât de mult timp bâlcenilor să se instaleze. Toată ziua așteptam cu nerăbdare venirea serii, când părinții parcă intrau în transă, pe de-o parte pentru că se acumula oboseala de peste zi, iar pe de altă parte pentru că trebuiau să potolească păsările și animalele, dar și să încropească masa de seară. În acele momente uitam de oboseală, și murdari, plini de praf, dar cu ochii sclipind în cap de dorință, cum locuiam destul de aproape de bâlci, dădeam o fugă până acolo. Cu timpul au început să apară problemele de ordin estetic pentru că nu prea dispuneam de posibilitatea de a-mi etala ținutele, așa cum o făceau colegele de vârsta mea. Peste acest aspect mai treceam cum mai treceam, dar nu reușeam niciodată să pot să fiu prezentă la bâlci fără julituri pe gambe, ele fiind provocate de paiele rămase pe miriștile pe unde îmi pășteam vaca.
Excluzând perioada bâlciului, în restul anului, indiferent de anotimp, în timpul școlii sau în vacanță, era lege: ca seară de seară, câteva ore să fim la joacă, pe stradă. Atunci nu erau foarte multe mașini și toată strada era a noastră. Iar noi nu eram mulți (generația decrețeilor, despre care tatăl meu spunea mereu, încă de pe atunci, că noi, cei pe care ei ne-au vrut mulți, o masă, fără să conteze că fiecare eram un suflet, ne vom ridica împotriva lor) și încingeam, vara, diferite jocuri: ,,clasa˝ (îmi amintesc cu câtă înfrigurare căutam pietre bune ), ,,flori, fete sau băieți˝, ,,stop˝, ,,țară, țară vrem ostași˝, ,,rațele și vânătorii˝, ,,mațele încurcate ˝, iar iarna, la trăgănuși (sanie n-aveam niciunul dintre noi).
La biserică am fost dusă de mică. Țin minte bătaia zdravănă pe care am luat-o de la maică-mea pentru că nu am vrut să dechid gura pentru a lua Sf.Împărtășanie. Cred că părintele Mărculescu obosise puțin, iar copilului de-atunci i s-a părut prea poruncitor felul în care i s-a cerut să deschidă gura, s-a speriat și a protestat făcând contrariul. A insistat săracul părinte, dar pe același ton, până când i-a zis mamei ,,Ia-o p-asta de-aici, că ăsta nu e copil, e drac!”. Până acasă am primit bătaie! Nu știam eu, la vârsta aia, să-mi argumentez gestul, și oricum era inutil. Peste ani, fără niciun fel de legătură cu întâmplarea descrisă mai sus, mi-aduc aminte că mergeam la biserică împreună cu vecinele mele care erau de vârsta mea (șase, șapte ani). Părintele Diaconeasa ne spovedea în grup, și dincolo de partea amuzantă a faptului că auzeam fiecare cum spunea că își necăjea părinții, era prezent în mine, și cred că și în ceilați, un sentimet de profundă umilință  și  smerenie,  amestecate cu frică, pe care nu îl pot cuprinde într-un singur cuvânt nici acum. Cel mai inexplicabil e că, atunci, acest sentiment mă cuprindea de la intrarea în biserică și mă însoțea mult timp după plecarea de acolo. Îl caut ș-acum…

„Nu vezi că e un copil aici cu mă-sa-n brațe?

Nu mai știu care dintre cele două orașe, Piteștiul sau Craiova, a fost primul pe care l-am vizitat pentru că surorile mele plecaseră deja de-acasă, iar mama mea mă lua de mână și mergeam împreună la ele. Femeia de la țară își punea oblamnicul pe cap, bagajul peste el, își lua copilul de mână, se înarma cu mult curaj, își fixa în minte destinația și pleca. N-avea știință de carte, ce dacă trebuia să schimbe trenurile sau să folosească mijloacele de transport în comun prin orașe mari, ea știa doar că trebuie să ajungă la copilul ei pentru a-i duce de-ale gurii, dar și multe sfaturi. Oricât părea de dârză, primele plecări, până când s-a mai obișnuit, au copleșit-o. O dovadă în sensul ăsta e episodul (pe care și acum îl savurăm cu plăcere ) care s-a petrecut într-un autobuz în Pitești, în care era mare aglomerație. Ea știa că trebuie să coboare la stația Trivale, dar ca să fie mai sigură că nu ratează coborârea din cauza aglomerației, s-a postat lângă ușă cu mult timp înainte și din acest motiv eram mereu împinse. La un moment dat mama mea n-a mai rezistat și-i strigă unui domn, dorind să-l învețe ce înseamnă buna cuviință: ,,Nu mai împinge, domnule, nu vezi că e un copil aici cu mă-sa-n brațe ? ”
Oameni deosebiți? Deosebiți sunt toți cei pe care i-am cunoscut și pe care i-am amintit aici,  fară de care nu m-aș simți împlinită. În ceea ce privește reperarea vreunei zile ca fiind  cea mai importantă, nu pot s-o fac. Consider că fiecare zi are importanța ei pentru că așa a îngăduit Bunul Dumnezeu. Cum altfel ar putea să fie ziua ce a trecut alături de Cristi, soțul meu, de mama mea și de toțí cei pe care îi iubesc ?

Suntem datori să nu uităm

În fiecare an, pe 16 august,  de când a luat ființă Episcopia  Slatinei si Romanaților, după săvârșirea Sfintei Liturghii, s-a împământenit obiceiul de  a se contiuna ziua de comemorare a Sfințiilor Martiri Brâncoveni, ocrotitorii episcopiei, prin diferite acțiuni ce au loc în locații diferite de la an, la an. Cu câțiva ani în urmă, Prea Sfințitul Episcop Sebastian a fost invitat la un post de televiziune local,  în care reporterul i-a pus întrebarea: ,,Oare ce vor crede oamenii despre faptul că ați ales să mergeți la Scornicești anul acesta ? Nu exista cumva posibilitatea ca ei să creadă că acesta e un omagiu adus celor care au încercat să desființeze biserica?”.  Am urmărit atentă răspunsul din care voi reproduce esența: suntem datori să nu uităm !
Același lucru ar trebui să facem fiecare dintre noi: să nu uităm gropile de pe Linia Mare, starea în care se aflau școlile, grădinițele, bisericile, căminul cultural, lipsa apei curente, a canalizării, a serviciilor medicale de peste noapte sau de la sfârșitul de săptămână, drumul către Greci, Tomeni si Ostrov, timpul de intervenție al pompierilor și SMURD-ului, drumurile din comună, dar și cele către exploatațiile agricole, dar și viața culturală. Toate astea se datorează unui om: Ion Ciocan – primar în perioada 2004-2016, prin care Dumnezeu a lucrat pentru noi osicenii si căruia i-a trimis drept multumire, la încheiere, concertul corului Symbol al Patriarhiei Române, dirijat de părintele profesor Jean Lupu, concert intitulat ,,Restituire“. Ne-a restituit  Osica după o administrare de 12 ani, dar nu asemenea slugii netrebnice și leneșe din ,,pilda talanților“, ci a adăugat, după putință, câțiva talanți la bogăția ei.

(Din criză de spațiu, am renunțat la reproducerea întrebărilor. Din aceleași motive, am operat unele reduceri de text. Interviul va fi publicat integral în volum. Redacția)

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-3.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-3-150x150.jpgMihaela CalotăOSICA TA - INTERVIU-ANCHETĂamintiri din Osica,Mihaela Calotă,,Asta e, fa, zăpârstea ?” Fac parte din categoria ,,decrețeilor”. Cine nu știe ce înseamnă asta poate primi răspunsul de la orice persoană de peste 40 de ani. Când m-a născut, mama mea, Paula, avea 34 de ani, iar tatăl meu, Gheorghe, 41. Le era atât de rușine că apărusem...Osica de Sus