Al treilea copil într-o familie numeroasă cu patru fete (II)

(continuare din numărul trecut)

Nota autoarei: Evocarea aceasta este, într-un fel, și povestea surorilor mele : Marica Elena (Nana), profesor de filozofie; Polizu Ioana (Jana), inginer, și Polizu Alexandrina (Luxa), educatoare. Copilăria și adolescența mea alături de ele rămân o sursă inepuizabilă de inspirație și un izvor de inconfundabile amintiri. Înainte de a continua povestea mea vreau să-i mulțumesc Doamnei Profesoare Virginia Lăpădatu, directoarea Revistei Rădăcini, pentru inițiativa de a mă include în rândul colaboratorilor revistei. Mulțumiri sincere Domnului Marian Drăghici, poet și publicist, Președinte de Onoare al Asociației Culturale Pro Memoria. Marian, respectabilul meu coleg de liceu, te felicit pentru originalitatea proiectului tău OSICATA, capabil să stârnească multe amintiri, conducând la adevarate dezvăluiri emoționante despre OSICA și locuitorii ei. Iți multumesc pentru sinceritatea și măiestria cu care m-ai încurajat în această incursiune în timp. Talentul tău în arta scrisului m-a ajutat să mă întorc cu fața la trecut fără ezitare și să includ în istorisirile osicenilor o poveste cam tristă dar adevărată.

  1. Orașele vizitate în copilărie – o oază de răsfăț meritat

Orașul nu ne-a fost chiar foarte străin micuțe fiind. Ca și cuvânt, el era adeseori pe buzele mamei sau ale tatei care mergeau pentru diverse motive la oraș. Mama mergea cel mai adesea la Caracal pentru cumpărături, iar toamna și iarna să vândă cartofi. Odată cu plecarea Nanei la școală la Slatina, mergea destul de des, iarna rămânând acolo chiar câteva zile. De fiecare dată când mergea la oraș, Mama ne aducea ceva frumos (hăinuțe de la magazin și rechizite pentru școală) și bun (mult doritele dulciuri). Tata a lucrat întâi la Caracal, apoi în Osica, la Uzina care aparținea de Craiova. Așa că, el făcea des deplasări la Caracal și Craiova, dar și la Slatina la sora lui. Copii fiind ne luau adesea cu ei ca o răsplată pentru cumințenie și pentru că ajutam în gospodărie. În mintea mea de copil, două vizite rămân memorabile! Prima era la Slatina, pe când aveam 4-5 anișori, alături de Tata care era invitat să meargă la întâlnirea cu Doamna Învățătoare a Nanei. Trebuie să spun că din clasa a treia, Nana a început să învețe la școală la Slatina. Locuia la sora tatei și învăța la Școala Ionașcu având-o învățătoare pe Doamna Diaconescu. Clasa Nanei era la etaj așa că pentru prima oară urcam cu sfială scările ce se desfășurau de-a lungul unor ferestre mari și luminoase! Razele soarelui străbăteau ferestrele reflectându-se pe planșeu, împodobind și mai mult mozaicul scărilor, ca eu, abia urcându-le, să mă minunez! Așteptând pe culoar în timp ce tata era la întrunire cu Doamna Învățătoare, mi se părea că sunt într-o sală de bal. După întâlnire, Tata a ieșit din clasă împreună cu Nana ținând-o de umăr, vizibil mândru de rezultatele ei școlare. Nana era îmbrăcată în uniforma pepită cu șorțuleț negru, încălțată în pantofi maro din piele, iar în mână purta o geantă din piele maro. Cu mâna cealaltă mă ținea pe mine grijulie, poate conștientă că mi-era greu cu scările. Plecatul Nanei la școală la oraș a fost dorința mamei când încă NOI mai aveam posibilități materiale să suportăm asemenea cheltuieli. După ce suferise două intervenții chirurgicale de cataractă congenitală, Nana purta ochelari cu dioptrii mari. Copiii din școala de la Osica nu știau de suferința ei și se amuzau pe seama ochelarilor! Mama era atât de afectată de această situație încât în clasa întâi a rugat-o pe Nina lui Petre a lu’ Cotoacă, fata bunei ei prietene Ioana, să meargă la școală cu ea. Așa a pornit Nina la școală mai devreme cu un an, și de atunci, între Nana și Nina s-a legat o prietenie veșnică. La vârsta de 9-10 ani Nana a plecat la Slatina și revenea în familie numai în vacanțe. Și cum locuia la sora tatei, toamna, după culesul porumbului, părinții trimiteau în fiecare an bucate (grâu, porumb, cartofi și altele). Așa se face că, într-una din aceste toamne, pe la cinci-șase ani, împreună cu Jana am urcat în căruța plină cu bucate trasă din greu de boii frumoși și mari ai lu’ Nea Gheorghe a lu’ Bărbieru, vărul mamei. Și am purces spre Slatina dis-de-dimineață, după ce Nea Gheorghe ne făcuse culcuș în mijlocul stiuleților de porumb. Pe drum ne-am întâlnit cu mocani mânând căruțele cu fructe, trase de cai. Nea Gheorghe ne-a cumpărat mere și pere pe îndestulate, dând în schimb porumb. Călătoria aceea spre oraș cu mijloace de-a dreptul rustice rămâne memorabilă. Altfel, n-aș putea să mă plâng că nu eram familiarizată cu vizitele scurte la oraș căci îi însoțeam adesea pe părinți. Cu Mama mergeam cel mai adesea la Caracal sau la Craiova să ne cumpere haine noi de Paște. Cu Tata am făcut cele mai frumoase excursii cu scuterul la Slatina sau la Balș, și-apoi cu motocicleta cu ataș. Tot cu Tata am mers de câteva ori cu trenul la București unde erau rudele din partea lui Tataie și unde ne pierdeam stinghere în interiorul unei case cu adevărat boierești. Cea mai lungă călătorie cu trenul însemna plecarea mea fizică din Osica, odată cu începerea facultății la Iași. Nici astăzi nu știu să-mi răspund dacă atunci m-am rupt de sat căci, pe trepte diferite ale vieții, fiecare revenire acasă era plină de bucurie, în ciuda tuturor neajunsurilor. Am simțit o durere profundă la părăsirea satului în primul an de facultate. Primul cules de vie când nu eram acasă, primii ghiocei ce nu-i mai căutam în pădurea noastră! Îmi lipsea tot ce însemna Osica! Cu timpul începeam să iubesc orașul cu civilizația lui, fără să uit Osica! Apoi, ca inginer m-am stabilit la București unde am și format o familie. Împreună cu soțul și fetele am căutat tot timpul căldura și lumina din Osica. Cu atât mai mult cu cât fetele noastre au trăit primii ani ai copilăriei la Osica, sub grija părinților mei și a surorii mele Luxa. Plecatul în Canada rămâne o amintire zguduitoare căci am întristat-o profund pe mama din mâinile căreia am desprins-o brusc pe Cristiana, fiica noastră cea mică, ce nu se dădea plecată. Dar și atunci, plecam din România cu mintea și nu cu sufletul, iar tristețea acelei zile m-a urmărit permanent!

  1. Oamenii Luminoși din Viața Mea

Oamenii deosebiți care m-au însoțit în diverse etape ale vieții se află printre părinți, bunici, vecini, educatori și profesori, dar și în viața socială sau profesională de mai târziu. De la grădiniță și până în ultimul an de liceu am avut norocul să fiu ocrotită de părinți minunați și îndrumată de dascăli deosebiți. Rămân vii portretele unor firi luminoase ce au marcat anii copilăriei, ai tinereții și ai maturitătii. Părinții și bunicii au fost primii ce m-au primit în lumea asta și s-au remarcat prin grija și iubirea lor de-atunci și până au plecat din lumea aceasta. Chipurile lor îmi împodobesc gândul și sufletul și astăzi! Pe o anumită treaptă au apărut mereu persoane exceptionale care m-au călăuzit pe un anumit făgaș. Și astăzi cred că absența LOR din drumul meu ar fi făcut viața mea mult prea săracă. Domnișoara Educatoare Băjenescu, Domnul Învățător Ene și Profesorii Apropiați mi-au luminat și îndrumat anii de școală. Lor se alătură ființe deosebite ce mi-au dăruit ceva aparte, căci am avut șansa să le întâlnesc dincolo de școală pentru ca viața mea să fie mai bogată, mai frumoasă.
Încep evocând-o pe Domnișoara Ileana Georgescu. Dumneaei a fost prima persoană în comportamentul căreia am sesizat finețea de spirit și eleganța feminină. Bineînțeles, în măsura în care, la o vârstă foarte fragedă, eram capabilă să fac această distincție! Domnișoara Georgescu, cum era cunoscută în familia noastră, era o prietenă apropiată a părinților și bunicilor noștri. Fiică a familiei Georgescu (Domnul Ginică a lu’Boghe), venea dintr-o familie de vază din Osica, anticomuniști pedepsiți pe nedrept la fel ca și familiile Mamei și a Tatei. Atât domniei sale cât și fratelui, Domnul Nicu Georgescu, amândoi învățători de profesie, li se interzisese dreptul de a profesa pe motiv că se opuneau comunismului. Toată averea le fusese confiscată cu excepția locului de vie, a casei și a curții. În acea curte mare din Linia Mare, într-o clădire alăturată care aparținuse aceleiași familii a funcționat mult timp stația de radioficare a comunei. Prezența Domnișoarei Georgescu în casa noastră era mereu binevenită, mai ales în serile de toamnă și iarnă sau în zile de sărbătoare, când purta discuții interesante cu tata despre știrile de la Europa Liberă (EL). Cu mama avea discuții încântătoare despre școală și noi, copiii. Pedanteria și eleganța făceau parte din făptura Domnișoarei și se regăseau vizibil în tonul, gestica și faptele sale. Același rafinament caracteriza și arta ei culinară căci Domnișoara făcea cea mai bună colivă și cele mai bune și fine prăjituri pe care le-am mâncat! De la Domnișoara Ileana Georgescu am învățat să iubesc florile! Primăvara, începând cu pomenirea din Joia Mare, dumneaei mă răsfața cu buchețelele de lăcrămioare. La toarta cănii ce o primeam de împărțeală erau legate cu ață roșie florile gingașe albe culese din grădinița din fața casei. Grădina aceea discretă decorează amintirile copilariei mele ca un mic paradis: câțiva pomi fructiferi, un liliac și niște arbuști umbreau fața casei. Alături se întindeau florile de lămâiță și, mai târziu, trandafirii buchetari în culori roșii, albe și roz. La umbra pomilor creșteau florile de primăvară dintre care de o prezență vizibilă erau lăcrămioarele pe care mi le dăruia adeseori. Uneori mă invita chiar să o însoțesc în grădiniță. Lua delicat foarfeca agățată în perete, își punea mănuși și începea să desprindă floare cu floare. La fel de răsfățată eram odată cu înfloritul bujorilor și al trandafirilor care țineau, de obicei, până la sfârșitul anului școlar. Se bucura atât de mult când, întrebată fiind cum o să termin anul școlar, răspunsul meu era “premiantă “. Zâmbea încrezătoare, lăsând să plece de pe fața dumneai tristețea dascălului ce nu a mai avut dreptul să practice o profesie pe care o îndrăgea! Parcă instantaneu, fața îi era inundată de încrederea învățătorului ce știa să motiveze copilul din mine și mă invita să vin în ziua serbării să-mi culeagă ceva flori din grădinița din fața casei. În culmea fericirii, dis-de-dimineață, în ziua de serbare mergeam la Domnișoara. Intram sfioasă pe portița de lângă casă și după ce o salutam cuviincios pe dumneai și pe Doamna Mița (Mamița, cum îi spunea Domnișoara, cu o voce suavă, mamei). De fiecare dată mă impresiona această relaționare plină de respect și gingășie și de fiecare dată, copilandră fiind, îmi doream ca atunci când voi fi mare să fiu ca Domnișoara. Buchetele de flori pregătite pentru serbările de sfârșit de an școlar purtau frumusețea și delicatețea Micului Paradis din grădinița Domnișoarei Georgescu. În amintirile mele, frumusețea și mireasma lor însoțesc chipul și dăruirea dânsei. La Montreal, în grădinița de lângă casă, am reușit să fac să crească o poieniță cu lăcrămioare. Nu este la fel de fermecătoare, dar trebuie să recunosc că fiecare mărgăritar îmi amintește de Domnișoara Georgescu, un pedagog desăvârșit care nu a fost lăsată să transmită valori adevărate unor copii ce aveau nevoie de asta!
Pe lângă părinți și bunici, primii pași ai copilăriei mele s-au petrecut în preajma unei femei binecuvântate, căreia îi spuneam Muma Anica de la Greci. Nu-mi amintesc numele de familie, dar în sufletul meu, Ființa aceasta are o identitate cu totul aparte. Fusese în tinerețe persoana de ajutor a bunicii mele în casa Polizu de la Greci. Iar povestea spune că, în pofida tuturor schimbărilor, ea rămăsese foarte atașată familiei Polizu. O dată cu confiscarea averii, viața bunicilor s-a schimbat radical căci ei s-au mutat la Osica. Și, dacă din strânsura lor materială nu putuseră să recupereze mai nimic, avuseseră șansa să fie în continuare însoțiți de Muma Anica. Ea locuia în Greci căsătorită cu Tica Ilie și avea două fete, Sanda și Ghița. Mică fiind, îmi amintesc că era prezentă în casa noastră aproape zilnic, ajutând-o pe mama și bunica la treburile casei și la creșterea noastră, a fetelor. Fire blajină, Muma Anica nu a supărat niciodată pe nimeni și nimeni nu se supăra pe ea. Străbătea zilnic, pe jos, drumul de la Greci la Osica și înapoi venind la noi să lucreze. Părinții și bunicii o prețuiau în mod natural și ea cunoștea tot ce era în casa noastră. Glasul ei duios și gesturile ei blânde ne-au legănat copilăria! Ea rămâne în copilărie ființa care nu ne-a certat niciodată, nu ne-a cerut niciodată nimic, ci doar ne-a dăruit ! Primele flori de primavară ni le aducea Muma Anica căci, în scurtarea drumului zilnic, trecea prin pădure și ne anunța când s-a zvântat pământul, așa încât să putem merge la pădure. Îmi amintesc îndeosebi de entuziasmul ei pentru Primăvara Pascală, mereu prezentă în povestioarele ei ce debutau cu o săptămână înainte de Săptămâna Mare când se începea curățenia de Paște. Fiind destulă treabă de făcut, în acea perioadă rămânea peste noapte în casa noastră, iar noi, fetele, ne certam care să doarmă cu ea. În ciuda faptului că în casă totul era în dezordine, prezența ei ne aducea o liniște sufletească aparte. Cu capul în poala Muicii, ascultam povestea care începea cu pregătirea de Paște. Ne vorbea de vopsirea și încondeierea ouălelor și apoi de sărbătorirea Paștelui. În fiecare an, culmea poveștii era așa : „Luni după Paște îl iau pe Tica Ilie și ne ducem la Guica cu panerul de răchită cu ouă roșii, mâncare și sticlă de vin. Acolo o să întindem ștergarul, o să ciocnim ouă și….’’. Noi o întrerupeam și o rugam să ne povestească despre Guica, un delușor acoperit cu iarbă și viorele care ducea într-o vale frumoasă al cărei mister răsărea din vorbele ei măiestre. Insistențele noastre de a continua povestea erau stăvilite de promisiunea că la anul viitor ne va lua și pe noi la Guica. Nu s-a întâmplat niciodată! Când Muma Anica a trecut la cele veșnice, noi, copiii, împreună cu Tata am mers s-o conducem pe ultimul drum ca pe o ființă dragă, apropiată. Pleca dintre noi luând cu ea toată candoarea și bunătatea sufletească, lăsând în urma ei amintiri de neuitat ale copilăriei mele, dar și misterul dealului de la Guica! După ’90, mergând cu tata să recunoaștem pământul l-am întrebat despre Guica, iar el mi-a răspuns că așezarea locurilor nu mai este cum a fost datorită lucrărilor de amenajament. Guica dispăruse din planul topografic, dar nu și din sufletul meu! Alături de Guica este chipul blând al Mumei Anica!

Anii copilăriei mele de la grădiniță și școala primară poartă amprenta prieteniei cu Irina Mărculescu, fiica Părintelui Mărculescu Gheorghe care a slujit la Biserica din Vale. Irina era ființa cea mai alintată din casa Părintelui Mărculescu! Acolo învățam despre credință și înțelepciune, educație și respect, și, ca prin minune, atunci deveneam amândouă serioase și cuminți. Eram prea mică atunci să înțeleg înălțimea spirituală a Părintelui Mărculescu, dar astăzi realizez că cele ce-am învățat sub îndrumarea Sfinției Sale izvora din arta Părintelui de a sluji spiritul uman și de a proteja gingășia copiilor. Dacă despre Sărbătorile Pascale învățasem multe din familie, despre Înălțarea Domnului știam de la Părintele Mărculescu. În casă și în curte la Irina celebram în fiecare an Înălțarea Domnului. După școală, eram invitată în casa familiei Mărculescu. În ciuda modestiei clădirii, casa era atât de primitoare și în jurul nostru domnea atâta măreție! Tanti Liza Preoteasa, mama Irinei, ne îndestula cu multe bunătăți și ne oferea ouă frumos încondeiate. Puneam ouăle în poală și ne dădeam în leagăn. Nu-mi mai amintesc ce semnificație avea acest fapt! Într-un târziu se întorcea de la Biserică Părintele ce ne încuraja cu zâmbetul său. Ciocneam împreună ouă și dumnealui ne spunea povești cu învățătură religioasă. Prietenia mea cu Irina a continuat până la terminarea liceului, iar dacă uneori ne mai supăram, Părintele Mărculescu ne așeza împreună și reușea să ne împace. Rămâne prezent în imaginea mea de copil spiritul acela măreț, purtător de înțelepciune și blândețe, credință și bunătate! Îl rechem din când în când mai ales când se impune să înțeleg mai mult atitudinea copilărească și îndrăzneață a tinerilor. Și atunci îmi doresc să fiu ca Părintele Mărculescu!
Părintele Tîrcă Nicolae a apărut în casa noastră prin anii 67’ la ceva timp după ce ieșise din pușcărie după amnistia din ’64. A venit ca preot în satul nostru după doi sau trei ani de la amnistie. Pe părinții mei îi cunoștea demult, mai bine zis, pe mama. Părintele Tîrcă Nicolae era originar din Osica de Jos. Era mai în vârstă decât mama, dar cunoscut ei, căci în tinerețe, tânărul teolog Tîrcă ar fi vrut s-o căsătorească pe Tușica Mărioara, sora cea mare a mamei. De-o inteligență rară și înzestrat cu deosebit talent în arta sonoră, Părintele Târcă s-a născut într-o familie modestă. După terminarea școlii în comuna natală, școlarul Tîrcă Nicolae este admis cu bursă la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea unde l-a avut coleg pe viitorul profesor emerit și dirijorul Ion Dumitrescu. La finele seminariului drumurile celor doi prieteni se despart : în timp ce seminaristul Ion Dumitrescu îți continuă pregătirea la Conservatorul de Muzică din București, Tîrcă Nicolae este admis la Facultatea de Teologie din București. Pentru atitudinea lui anticomunistă tânărul preot a plătit cu șaisprezece ani de închisoare fiind închis în pușcăriile comuniste, printre care cea de la Râmnicu-Sărat. Părintele Târcă era apropiat al familiei și vizitele sale în casa noastră erau lungi și pasionante, căci povestirile sale erau adevărate lecții de istorie la care noi, copiii, aveam ce învăța. În ciuda pasiunii și a sobrietății manifestate în aceste discuții încărcate de mare suferință, în viața de zi cu zi Părintele Tîrcă era un om foarte prietenos, uneori chiar jovial, fiind apropiat de copii și foarte darnic cu ei. Păstrez amintiri de neuitat din începutul adolescenței mele în preajma Părintelui Tîrcă! În serile petrecute în casa noastră Sfinția Sa mă impresiona cu cultura, memoria fenomenală cu care ne recita sau relata ceva din trecut. De la Părintele Tîrcă am primit cadou primul dicționar de aforisme după ce îi mărturisisem că-mi plac foarte mult vorbele sale de înțelepciune, pline de citate. Atunci mi-a explicat ce înseamnă aforism și la câteva zile mi-a adus în dar acel dicționar. Cred că eram în anul întâi de liceu! Apoi, în anul doi de liceu, Părintele îi mărturisea tatei că este foarte mândru de mine și-l îndemna și pe tata să fie la fel, povestind tatei ce faptă frumoasă făcusem. Eram în curtea școlii când l-am văzut pe Nicu, fiul Părintelui (un an mai mic decât mine) înconjurat de câțiva băieți gălăgioși care glumeau pe seama lui spunându-i că tatăl său fusese la pușcărie. La cele auzite, Nicu s-a răvășit rău de tot și nu știa ce să facă. Așa m-am dus eu să-i sar în ajutor îndemându-i pe acei copii răi să-l lase în pace și luându-i partea lui Nicu. Nicu a relatat întâmplarea acasă iar Părintele venise special să-i mulțumească tatei pentru fapta mea. M-a chemat la dânsul și, îndreptându-și privirea-nlăcrimată spre ochii mei, mi-a cuprins capul în mâinile sale înclinându-l și m-a sărutat pe frunte. Era pentru mine o binecuvântare ce nu o înțelegeam pe deplin! Sau poate o simplă stare emoțională a unui tată în fața unui părinte ce-i apărase fiul! Câta durere să fi fost atunci în sufletul fraged al lui Nicu care crescuse fără să-și cunoască tatăl?! Părintele Tîrcă rămâne îndrumătorul spiritual (în afara școlii) al adolescenței mele, căruia aveam curajul să-i adresez întrebări cu privire la istorie sau religie. Răspunsul Sfinției Sale începea de fiecare dată așa : un zâmbet zgomotos, își mângâia barba și-apoi îl auzeam : „Păi măi, fata tatii, tu știi ce înseamnă asta…?!” Și explicația curgea într-o tonalitate de cântec, în timp ce el își încrunta fruntea. Când am devenit mare îmi plăcea să port discuții cu Părintele și atunci mi se adresa cu „…dumneata știi?…”. Îi mărturiseam sincer că nu-mi place când îmi zice așa și-atunci începea să râdă. Pesemene, fără să știu, preferam să rămân în fața Părintelui copilul neștiutor căutând, de fiecare dată în misterul credinței. Și astăzi când scriu, portetrul Părintelui Târcă dăinuie în timp, iar eu fac o reverență spunând : „Sărut mâna, Părinte”… Și, deodată, în șoaptă,  aud răspunsul: „Să trăiești, fata Tatei”.
Evocând câteva personaje distincte din viața mea și a familiei mele înțeleg cât de norocoasă am fost încă de la o vârstă fragedă, dar și în anii de mai târziu. Am fost binecuvântată să vin pe lume într-o familie cu profunde valori moral-creștine, cu părinți minunați, iubitori de copii și bunici veniți parcă din povești. Prin grija lor rădăcinile mele s-au înfipt profund în pământul din Osica! Dar ce s-ar fi întâmplat oare dacă, dincolo de acest început minunat n-aș fi avut parte de îndrumarea unor oameni de excepție ?! Apariția lor în drumul meu mi-a marcat viața la timpuri diferite și în locuri atât de variate! Într-un moment sau altul, acești oameni buni, luminoși și puternici m-au ajutat să deslușesc cu înțelepciune rostul vieții, dar și să-mi măsor angajamentul în fața celor ce vor să se întâmple. Dăruirea lor nu a fost hazardată, ci binecuvântată și le mulțumesc c-au poposit cu grijă în calea destinului meu!

  1. Dreptul la Istorie – 26 Aprilie 1992

Ca pentru orice om, de-a lungul vieții mele au existat și continuă să existe zile marcante legate de o împlinire profesională, formarea unei familii, nașterea copiiilor și împlinirile lor, cumpăna în viața unei persoane dragi, pierderea bunicilor și a părinților sau a surorii. Fiecare zi are o importanță specifică și prin ea, se conturează viața noastră. Din acest punct de vedere ar fi prea delicat să disting ceva anume. Printre toate zilele gravate în memoria mea, o zi cu încărcatură istorică rămâne aparte: Ziua de 26 aprilie 1992. În Sfânta Zi de Paște avea loc la București vizita Majestății Sale, Regele Mihai I al României. De fapt, eram în Săptamâna Mare când media anunța vizita Regelui Mihai în România, în particular, la Mânăstirea Putna și la Curtea de Argeș. M-am bucurat mult că din punct de vedere istoric, dar și moral se făcea dreptate : Suveranul putea să-și viziteze țara din care fusese alungat de două ori : o dată în decembrie 1947 și a doua oară în ianuarie 1990. Eram în București și voiam să fiu parte a acestui eveniment! Cu ocazia Paștelui, de obicei, mergeam împreună cu soțul meu, Viorel, și cu Sânziana la Osica, unde se afla fiica cea mică, Teodora-Cristiana. Și, deodată, în Vinerea Mare se anunță că Regele va vizita Bucureștiul în Ziua de Paște. Am realizat dintr-odată că se anunța un eveniment istoric, așa cum fusese și Piața Universității, fenomen la care am participat din plin. I-am propus soțului să rămânem în București și să amânăm mersul la Osica pentru Luni după Paște. Era greu să luăm o asemenea decizie! Deși Viorel a înclinat spre plecare la Osica, în Sâmbăta Paștelui, eu am decis să rămân în Bucuresști. Asistând la toată discuția noastră, Sânziana, pe atunci la vârsta de șapte ani și jumătate, a ales să rămână cu mine spunând : „Mami, rămân și eu cu tine, că mie îmi place dacă este istorie.” Mare lucru nu înțelegea ea, deși eu îi mai povestisem despre Regele nostru. Luasem această decizie din respect pentru istorie și din considerente profund pro-monarhiste. Toată copilaria mea am crescut în cultul și respectul pentru Rege și, ținând cont de toată istoria familei mele, nu puteam să fiu altfel! Cum aș fi putut rata un asemenea eveniment!? Cum nu aveam nimic pregătit pentru Paște, ne-am mulțumit să mergem de Înviere la biserică, iar în Ziua de Paște, dis-de-dimineață, ne-am îndreptat spre Piața Universității, un reper important în traseul vizitei Monarhului. Cu fetița de mână și împreună cu Nana, sora mea cea mare, ne făceam loc prin mulțimea ce devenea din ce în ce mai numeroasă. În fața bisericii Sf. Gheorghe unde avea să se țină slujba religioasă așteptam cu nerăbdare sosirea Majestătilor Lor, Regele Mihai I si Regina Ana, împreună cu Prințul Nicolae, pe atunci, de aceeași vârstă cu fetița mea. Câtă frenezie, cât entuziasm! Deplina libertate, fără teamă și nici ezitare! Fiecare individ făcând parte din mulțimea de un million ce se întindea pe tot traseul încerca parcă să-și recapete dreptul la istorie așa cum o făceam și noi. La sfârșitul slujbei toată mulțimea s-a îndreptat spre Hotelul Continental și aștepta discursul Monarhului. Într-un târziu au apărut Regele Mihai ținându-l de mână pe Prințul Nicolae și având-o de cealaltă parte pe Regina Ana. Regele a început să cuvânteze și o mare de oameni îl asculta într-o pace și liniște desăvârșită. Dorința manifestată a Regelui era să-și asigure poporul de iubirea și respectul pe care îl merita, să le trimită oamenilor o rază de lumină a speranței și încrederii. În plin discurs al Regelui am simțit deodată cum mă ridicam deasupra pământului deși tălpile mele erau pe asfalt. O senzație de măreție pe care nu o mai trăisem niciodată și cu care nu mă voi mai întâlni. Plângeam și mă bucuram ca un copil uitând că țineam pe umerii mei copilul de șapte ani care privea peste mulțime minunându-se. Văzându-mi lacrimile, Sânziana mi-a spus : mami nu mai plânge, trebuie să fim bucuroase! A fost cea mai frumoasă lecție pe care am învățat-o pe viu și, în același timp, am predat-o fiicei mele! A fost clipa ce încununa toate lecțiile de istorie povestite de Tataie despre Regii noștri și despre regalitate. Eram parte a acestui eveniment istoric pe care-l trăiam alături de fiica mea. Adevărul, Iubirea, Respectul, Speranța, Demnitatea, Devotamentul, Bucuria și Recunoștința s-au împletit deopotrivă în spiritul meu! Ziua aceea, cu adevărat unică în viața mea, mi-a întărit puterea libertății depline și a mândriei de OM! Și asta chiar cu doi ani mai târziu de la evenimentul ce a declanșat Piața Universității, fenomen trăit în măreție și distrus cu cruzime de cei ce n-au înțeles și nu au respectat niciodată poporul român. Din Piața Universității s-a ridicat spiritul meu liber și acum, în fața Regelui, aveam convingerea că niciodată el nu va muri. Acolo am primit cea mai frumoasă lecție de patriotism! Am mers la Osica luni după Paște și în tot timpul călătoriei rememoram cu Sânziana momente diferite. Ajunsă acasă le-am povestit părinților întrega poveste. Cu lacrimi în ochi mă ascultau și-mi adresau întrebări. Vizibil emoționați erau împăcați că am participat la un asemenea eveniment, să-l primim pe Regele nostru așa cum și ei ar fi făcut-o. Erau mândri, că, la rându-mi, îmi învățam și eu copilul, așa cum ei o făcuseră altădată. Din păcate, România a continuat să-și conducă destinul în dualitate și nesiguranță! Iar eu, doi ani mai târziu, am ales, cu inima sfâșiată, drumul pribegiei și al înstrăinării! În ciuda faptului că am emigrat și am stat ani la rând fără să revin pe pământul iubit, rămân profund atașată României. Și ca un semn parcă de protecție, Dumnezeu m-a ajutat să fiu acasă în vremea când Regele Mihai I revenea în țară pentru a fi condus pe ultimul drum. Era în decembrie 15, 2017, când, alături de soțul meu, care de data asta voia să nu mai rateze lecția de istorie, am purces la drum de la Osica la București. După o așteptare plăcută și serenă ne-am rugat la catafalcul ultimului nostru Suveran, luându-ne rămas bun. Cum aș fi putut proceda altfel?! De data aceasta, cu ochii în lacrimi și tristețea în suflet mulțimea de oameni cuvioși și frumoși nu-și mai ovaționa în urale de bucurie Regele, ci își pleca capul, pentru ultima dată, în fața catafalcului voind parcă să spună, Maiestate, rămâi mereu în sufletele noastre! Așa am trăit eu ultima întâlnire cu Regele României despre care bunicii și părinții îmi povestiseră atâtea istorii adevărate! În gândul meu se perindau imaginile zilei istorice de 26 Aprilie 1992, versurile Imnului Regal pe care mama îl intona uneori, așa cum ea îl invățase la școală. Mă întorceam acasă la Osica fără să pot povesti ceva. Măreția tristeții e greu de descris! Ș-apoi cine să mă mai asculte?! Părinții mei nu mai erau nici ei în această lume. I-am privit în fotografie și m-am dus cu gândul la toate câte s-au întâmplat, cu grijă și respect pentru viața plină de adevăr ce o trăisem datorită sacrificiului lor! Dacă îmi doresc să am o mare realizare în viață ar fi aceea de a putea să transmit copiilor mei tot ce părinții și bunicii mi-au lăsat moștenire în sens de valoare și tradiție! Astfel m-aș putea considera un om împinit! Altfel, viața m-a pus la multe încercări și cu tenacitate și credință am încercat să fac față destinului trăind momente de împlinire sufletească!

  1. Osica, mereu cu mine
    Osica mi-a deschis mereu brațele primindu-mă ca pe o fiică! Eu n-am părăsit Osica niciodată! M-am despărțit doar fizic în spațiu și timp, fără să spun ADIO, rămânând o mică parte din EA. Osica este în mine prin tot ce sunt și fac, în ciuda schimbărilor evolutive aduse în vreme de viață. În Iași fiind studentă, ingineră în București, la Montreal, singură sau cu familia, fără să vreau, mă confund cu Osica. Legăturile cu cei apropiați, cu prietenii sau colegii de școală au rămas ancorate în timp. Ele nu au dispărut nicicând și, în pofida faptului că nu au mai fost cultivate, sunt la fel de curate și puternice. Rămâne între noi, între mine și Osica, o trăinicie ce nu necesită explicații. Ea există! Pentru mine Osica, casa părintească, înseamnă acasă. Acolo este cuibul din care am învățat să zbor aproape sau departe, la gândul că aripile vor crește destul de puternice ca apoi, într-o zi, să pot reveni. Mă bucur să revăd de fiecare dată satul nostru, să revăd locurile dragi mie, să fiu aproape de vecinii care au mai rămas în viață, să reîntâlnesc colegi și prieteni din copilărie și adolescență. Și, în ciuda faptului că Oamenii Luminoși care m-au crescut, m-au educat și m-au învățat sunt pe alte tărâmuri, eu îi regăsesc la fiecare pas, prin amintirile frumoase care mă mângâie bucurându-mă sau întristându-mă! Noi suntem cu toții aici, nu am părăsit satul niciodată!

  2. Osica de astăzi

Cât despre starea comunei sunt foarte bucuroasă de cum arată Osica ultimilor ani! Și aici trebuie să-i adresez o mulțumire lui Nelu Ciocan, primarul care a avut darul, dorința și forța de a da o nouă față comunei noastre natale! Fiecare îmbunătățire sau înfrumusețare adaugă ceva nou și frumos patrimonului comunei noastre căci ele se armonizează cu ceea ce era înainte. Cred că, în continuare, dezvoltarea comunei va persista și că modificările nu vor aduce alterații și discordanțe la ceea ce s-a moștenit. Oricât de mari și vizibile ar fi noutățile aduse, ele ar trebui să ne amintească de OSICA NOASTRĂ!

  1. Acasă la Osica
    Gospodaria lui Costică și Constanța Polizu a rămas neclintită în calea timpului, amintind de toți înaintașii. Lipsesc multe de pe vremea lor, dar spiritul statorniciei a rămas acolo! Din acest spirit am crescut NOI, fetele lu’Polizu, Polizoaicele, așa cum ne știe satul! În ultimii ani, cel mai adesea îmi revine mie această servitute și o fac cu mare drag. În amintirea înaintașilor și în credința că dăruirea lor de-o viață va dăinui în timp, am făcut această trecere în timp cu bucurii și tristeți! O poveste în chip de prețuire și pentru prezent! Îndeosebi pentru sora mea Luxa, a cărei frumusețe feminină și iubire de oameni și viață rămân inconfundabile. Voința ei de a se lupta cu o boală cumplită rămâne de neegalat! Dragostea ei pentru viață mă îndeamnă la și mai mult optimism, iar forța ei de a se lupta mă obligă la temeritate! Și, mai ales, am evocat trecutul cu gândul la sora mea Jana, în semn de recunoaștere profundă pentru tot ceea ce am făcut și facem împreună! Alături de Jana am trăit copilăria și adolescența zi de zi! Multe din amintirile evocate de mine sunt și amintirile ei! Jana le-ar fi descris, poate, chiar mai emoțional decât mine! Fiind mai mult dedicată îngrijirii Luxei a lăsat la îndemâna mea acestă datorie. De altfel, după plecarea mea din România, Jana și-a dedicat mulți ani din viața ei familiei, și mai ales Luxei. Forța și dăruirea de care Jana a dat mereu dovadă în îngrijirea Luxei sunt de neegalat, atingând dimensiunea dăruirii unei mame cu forță eroică. Grație devotamentului ei, departe fiind, eu am putut să mă consacru îndeosebi creșterii fiicelor mele, fără ca Luxa să fie neglijată. În lupta noastră comună sper să fi găsit răspunsuri la greutățile vieții așa cum am învățat de la Mama și Tata în familia noastră ce dăinuie în timp.
    Fără casa părintească eu nu aș mai fi ceea ce sunt. Niciunde nu mă simt acasă ca la Osica! Departe fiind, încerc să cred că am fost în stare să sădesc în sufletul fiicelor mele o părticică din acest ACASĂ, în memoria și amintirea ALOR NOȘTRI ! Acum înțeleg mai mult decât oricând de ce mama, în ziua când plecam în Canada, vizibil răvășită și supărată din cauza deciziei noastre, m-a privit în ochi și, printre lacrimi, mi-a adresat rugămintea: „Promite-mi că nu pleci pentru totdeauna….!”  Și i-am promis! Era oare în gândul și vorba ei teama că mă voi înstrăina!? Era oare făgăduiala mea gândită sau doar o alinare către Mama!? Răspunsul meu de astăzi, pentru Mama, l-am rostit în primăvara lui 2018, fiind la Osica, în casa părintească:

Cât soarele cald ne bate-n fereastră
Și poarta-i deschisă spre casa noastră,
Cât luna, spre seară, ne mângâie blând,
Cât păsărele la streșini se strâng,
Cât florile se-nalță ușor din zăpadă…

Tu ești lângă mine, iubită Mamă!
Când vorbele tale mă dojenesc
Îndemnul de-o viață m-ajută să cresc,
Iar șoaptele tale răsărind din lumină
Mă păstrează aproape și mă alină.

Montreal, octombrie 2018

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/01/15.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2019/01/15-150x150.jpgȘtefania PolizuOSICA TA - INTERVIU-ANCHETĂAl treilea copil într-o familie numeroasă cu patru fete (II) (continuare din numărul trecut) Nota autoarei: Evocarea aceasta este, într-un fel, și povestea surorilor mele : Marica Elena (Nana), profesor de filozofie; Polizu Ioana (Jana), inginer, și Polizu Alexandrina (Luxa), educatoare. Copilăria și adolescența mea alături de ele rămân o sursă inepuizabilă...Osica de Sus