ÎNVĂŢĂMÂNTUL OSICEAN

Și de la ei am primit lumina învățăturii

Un învățător aproape uitat de noi toți este domnul Tîrjoianu Constantin, originar din comuna Livada, fostul raion Hațeg (Hunedoara). Proaspăt absolvent al Școlii Pedagogice a fost repartizat în comuna Osica de Sus. Aici a stat în gazdă la familia Trinacă. A profesat la școala din Vlăduleni timp de patru ani (1949 – 1953). A fost învățătorul meu. Copil fiind îi apreciam statura atletică, deși nu depășea 1,75 m și blândețea, concretizată în faptul că față de alți învățători care aplicau mijloace de educare mai dure, el n-a ridicat tonul sau palma la noi, niciodată. Ca persoană matură îl văd ca pe un om educat, cu calități pedagogice deosebite. Nu ne jignea. Ne apostrofa și ne îndemna să învățăm spunându-ne că numai așa ne vom face mari. Pe atunci expresia „Vă veți face mari” o interpretam din punct de vedere fizic și mă îngrijoram că voi rămâne pitic. Așa că mă căzneam să învăț cât mai bine. Mai târziu cuvintele domnului învățător au căpătat pentru mine adevărata semnificație. Știa în ce condiții trăiam majoritatea, cu ce lipsuri se confruntau părinții noștri în perioada de după război. Poate și de aceea se comporta atât de frumos cu noi. În clasa I am învățat cu tăbliță și condei. O față era liniată, iar cealaltă era cu pătrățele. Scriam și ștergeam. Ca să învățăm repede tabla înmulțirii folosea o metodă atractivă: ne așeza roată toată clasa, iar dumnealui stătea în mijloc. Ne punea întrebări, iar cel care întârzia de mai multe ori cu răspunsul era scos din cerc. Ne era rușine când părăseam cercul, așa că ne străduiam să rămânem acolo. Oricum printre cei care rămâneau în cerc mă număram și eu. L-am apreciat în mod deosebit și l-am iubit cu sufletul meu de copil. Mult mai târziu mi-am propus de multe ori să merg la Livada unde plecase dânsul, dar spre regretul și rușinea mea intențiile nu s-au concretizat.
Din clasa a V-a am urmat cursurile Școlii din Vale. Am făcut limba română cu domnul Păunică, matematica cu doamna Constantinescu, istoria cu domnul Lăpădatu, sportul cu domnul Mandă, limba rusă cu domnul Caragheaur și științele naturii cu doamna Cotae. M-am gândit să spun câte ceva despre fiecare pentru că și ei au așezat câte o cărămidă în edificiul culturii în Osica.
Doamna profesoară Constantinescu ne preda matematica. În taină o porecleam „Isteața”, pentru că acest cuvânt era prezent permanent în vocabularul dânsei: „Ia spune tu, isteațo (istețule)!” Era șatenă, înăltuță, împlinită la trup și avea o voce plăcută. Știa să ne antreneze în descifrarea tainelor matematicii și să ne facă să îndrăgim acest obiect.
Domnul profesor Lăpădatu Marin era originar din Osica, frate cu Petre al Soricî. Avea fire domoală, blândă. Chiar și când ne făcea observație păstra tonul jos, nu țipa la noi. Mai înainte fusese directorul școlii. A înființat o cooperativă școlară, iar din banii încasați prin vânzarea produselor s-au procurat rechizite și chiar îmbrăcăminte pentru elevii săraci. A înființat un comitet de părinți care se ocupa cu colectarea de ajutoare pentru copiii defavorizați. Tot pentru ei în școală funcționa o mini-cantină.
Cu domnul profesor Caragheaur am făcut limba rusă. Era blond spre șaten, de statură medie. Mergea ușor legănat, poate și din cauză că era durduliu. Avea o fire veselă și ironică. Când ne pedepsea ne zicea: „Vino încoa’ să-ți dau un cocoșel” și ne făcea un șurub în cap.
Ca și domnul Caragheaur, domnul Dumitru Mandă era învățător, însă în perioada când eram elev în Osica preda educația fizică. Venea la școală pe bicicletă, iar când cobora mergea agale. Își făcea meseria cu plăcere, iar noi abia așteptam ora dânsului. Nu aveam condițiile de astăzi ale elevilor. Nu aveam sală de sport, ci doar un teren de sport și groapă cu nisip în curtea școlii. Și ceea ce ne plăcea în mod deosebit erau întrecerile sportive pe care le așteptam cu nerăbdare. Era tot osicean.
Cu doamna profesoară Cotae am făcut științele naturii. Era o doamnă scundă, împlinită și cu mers greoi. O profesoară foarte bună! Din revista „Rădăcini” am aflat că era profesor doctor în Științele naturii.
Domnul profesor Păunică era un bărbat distins, înalt, brunet, elegant. Era tipul profesorului de limba română foarte exigent, foarte ordonat în expuneri, dar și foarte bun în meseria sa. Modul de abordare al elevilor era respectuos. Cât a fost profesor în Osica a stat în gazdă la Nicu Stoian. A plecat la Caracal unde și-a continuat activitatea profesională, fiindu-i apreciată calitatea de dascăl. Mult timp a fost director la Liceul „Ioniță Asan” din Caracal.
Despre toți îmi amintesc cu plăcere și deosebit respect.

Coțofană Romulus,
fost elev al dânșilor.

Lasă un răspuns