„În funcţie de situaţia întâmplătoare şi nehotărâtă a ţării
se structura stupid şi întâmplător şi soarta familiilor.” (Vasili Rozanov)

Ca să ajungă la Ţarigrad, Caterina a II-a, ţarina Rusiei, avea în plan ataşarea Moldovei şi a Ţării Româneşti. În 1812 a preluat Basarabia prin mituirea oficialilor turci. Ulterior, trei judeţe au fost retrocedate României. Această situaţie a durat 20 de ani. Rusia le-a reluat prin Tratatul de la Berlin din 1878. Basarabia a fost autonomă până în 1828, dată după care a fost reorganizată după modelul rusesc. Se urmărea rusificarea ei.
După Revoluţia din Rusia din 1917 s-a înfiinţat Partidul Democrat Moldovenesc care dorea autonomia Basarabiei. La Congresul din 6-7 aprilie s-a cerut autonomia Basarabiei cu limba română limbă oficială. Pe 29 ianuarie 1918, Sfatul ales la Congresul din 19-25 aprilie 1917 a votat ca Republica Moldovenească a Basarabiei să fie unită cu ţara mamă – România. Unirea necondiţionată a fost hotărâtă pe 27 noiembrie 1918.
Din România şi chiar din Osica au plecat spre Basarabia intelectuali, meşteşugari, funcţionari, cadre militare care au fost angajaţi conform pregătirii în localităţi din Basarabia.
În noaptea de 26 spre 27 iunie 1940, Molotov a dat un ultimatum României pentru cedarea Basarabiei Rusiei. Conjunctura istorică a fost nefavorabilă României.
Din memoriul întocmit de Gheorghe Tătărăscu, premierul României, pe marginea împrejurărilor din 26-27 iunie 1940, am selectat câteva informaţii.
În urma ofensivei Germaniei din 10 mai, Frontul Militar franco-britanic se prăbuşeşte pe malurile Meusei şi ale Senei. Ca urmare, premierul specifică: „Căzusem de acord cu Regele ca să nu facem un apel inutil la sprijinul Marii Britanii şi al Franţei. Convocaţi la Palat de Regele României, ministrul Germaniei şi al Italiei au declarat următoarele. Domnul Fabricius, ministrul Germaniei a spus că Guvernul german sfătuia Guvernul român să accepte ultimatumul şi să-l execute.”
Aliaţii din ţările balcanice nu doreau tulburări în Bazinul dunărean şi în Balcani. Doar Guvernul de la Ankara a răspuns ferm şi fără ezitare că este gata să-şi îndeplinească toate obligaţiunile izvorâte din Pactul Înţelegerii Balcanice.
Premierul specifică: „În acea perioadă, URSS avea cea mai pregătită şi dotată armată din lume. România nu se putea bate singură cu acest colos. Războiul cu URSS ar fi însemnat cotropirea României, distrugerea armatei noastre cu toate consecinţele unei invazii”.
Sub presiunea forţei, teritoriul românesc de la est de Prut a trebuit să fie evacuat în 11 ore. De mijloacele de comunicare nu dispuneau toate localităţile, şi despre acest rapt, multe aşezări habar nu au avut.
După al Doilea Război Mondial s-au format comisii pentru repatrierea refugiaţilor basarabeni şi bucovineni. Cei care n-aveau dovada că în 1940 au fost în România, erau arestaţi şi expediaţi în URSS, mulţi dintre ei cu destinaţia Siberia.
Doi salariaţi de la Comisariatul Refugiaţilor, Boţan Vsevolod şi Boţan Ana au introdus în registrele comisariatului mii de refugiaţi pe care i-au scăpat de deportare. Această „infracţiune” nobilă a fost posibilă datorită înţelegerii situaţiei de către Comisarul Refugiaţilor, care avea grad de ministru.
Cei care s-au refugiat în România au fost ajutaţi să-şi găsească loc de muncă conform pregătirii. Mulţi ţărani au fost împropietăriţi mai ales în satele din Banat, de unde plecaseră şvabii.
În Osica de Sus unii dintre refugiaţi au locuit temporar, alţii s-au stabilit în comună. Au fost profesori, învăţători, cadre medicale, preoţi, funcţionari, meşteşugari.
În şcolile din Osica au activat români veniţi fie din Bucovina, fie din Basarabia.
Domnul Caragheaur Ştefan a venit în România cu soţia şi cele două fiice :Maria (Musi) şi Victoria (Liţa) din judeţul Odessa. Au locuit iniţial în satul Făget din Banat. Doamna Caragheaur terminase liceul, iar domnul Caragheaur Școala Normală. Deși era învațător a predat la Şcoala din Vale limba rusă şi alte discipline. Fiica cea mare, Victoria, a fost medic în Craiova, iar Maria profesor. A predat în Osica de Jos şi la Liceul din Motru. Familia a locuit la Costel Oprescu pe Linia lui Mamet, la Rica lui Oane (între Raicea şi Filişanu) pe Linia Mare, la Cioflan (în casa învăţătoarei Suzana) şi la Ghiorghiţă Delcea pe Linia Curţii. Cu toate necazurile și greutațile vietii, domnul Caragheaur și-a păstrat umorul, firea glumeață, ironică și vioiciunea. Este înmormântat în Osica.
Cu familia Caragheaur a venit şi un frate al doamnei, care a locuit lângă Nicoliţa Dobre. Avea o căruţă lungă ca un furgon şi doi cai. Se întreţineau din cărăuşie. Ulterior au plecat la Iaşi, unde aveau o fiică.
Doamna Constantin Silvia a venit cu familia în 1944 din Bădiceni, judeţul Soroca. Părinţii se numeau Dorogan Maria şi Dorogan Gheorghe. Tatăl a fost profesor de limba rusă şi a ieşit la pensie de la Liceul Ioniţă Asan din Caracal. Doamna Silvia a absolvit Şcoala Pedagogică din Craiova. A fost învăţătoare la Câmpeni, Tomeni şi în Greci (informaţii de la doamna Constantin Silvia). Acum este pensionară și locuiește în Greci.
Doamna Catană Natalia a fost învăţătoare la Şcoala din Vale. Familia a locuit în Aldeşti. Ulterior şi-au făcut casa vis-à-vis de familia preotului Ochescu. Au înfiat o fată, Natalia.
Doamna Valentina Pogorevici a fost învăţătoare şi a predat limba rusă. A locuit la Fană al lui Șucă. A pleacat din Osica în Craiova. Foştii elevi, acum persoane de 80 de ani, exprimă numai aprecieri elogioase când vorbesc despre dânsa.
Familia Cotae a locuit pe uliţa lui David. Doamna a fost Doctor în ştiinţe. A predat biologie, geografie şi lucru manual la Şcoala din Vale. Era soră cu Virgil Ianovici, profesor universitar la Catedra de Mineralogie din Bucureşti, membru al Academiei de Ştiinţe şi Membru al Academiei Române.
Domnul Cotae a fost colonel. După pensionarea doamnei s-au mutat în Caracal.
Doamna Cotae şi Doamna Caragheaur rotunjeau veniturile familiei prin vânzarea unor obiecte de artizanat deosebit de frumoase: croşetate, brodate sau cusute.
La Şcoala din Greci au predat şi Doamna Popovici Raisa şi familia Jantovan, tot din Basarabia (Monografia comunei Osica de Sus).
Doamna Gafencu Valeria a fost funcţionară la Primăria din Osica de Sus. A venit cu mama sa de la Cetatea Albă. Acolo și locuiau. Tatăl fusese notar într-o localitate de lângă Cetatea Albă. A fost împuşcat împreună cu primarul şi şeful de post în faţa primăriei unde era funcţionar (informaţii de la Florina lui Sein).
Familia Domnului Grosu Vasile a locuit în incinta Regiei. Domnul Grosu a fost magazioner şi casier. Deoarece avea studii în domeniul muzical a dirijat corul Regiei, recunoscut prin prestaţiile deosebite nu doar la nivelul comunei.
Lucia, fiica dânsului, a fost învăţătoare foarte apreciată de elevi şi părinţi.

Tot la Regie au mai activat: Neaţu Dumitru, Vetezi Simion, Mazilu Ștefan, Pascar Grigore.
Domnul Neaţu Dumitru a locuit cu soţia şi fiica în curtea Regiei. A fost cadru tehnico-administrativ.
Domnul Vetezi Simion a venit în România în 1940 împreună cu patru fraţi: două fete şi doi băieţi. A fost administrator la creşa şi cantina Regiei. S-a căsătorit cu Vica Delcea şi s-a stabilit în Osica. Fiul lor Nicolae este inginer şi cercetător electronist (informaţii de la Vetezi Nicolae).
Domnul Pascar Grigore şi fratele lui, Dumitru, s-au numit Pascariuc. S-au născut la Bănila pe Siret în judeţul Storojeneţ. Au venit în România în 1945 de la Cernăuţi. Amândoi au fost tâmplari şi s-au stabilit în Osica. Pascar Grigore s-a căsătorit cu Ioana Toma şi au avut patru copii, doi băieţi şi două fete .
Pascar Dumitru a fost tâmplar şi a locuit pe Linia Mare. Fiica lui, Vica, s-a căsătorit cu Florică Lepădatu.(informații de la Pascar Mihai).
Familia Timcu Vasile a locuit în Vlăduleni la Cârnu şi la Cel Mic. A fost acar la Caracal. Soţia a lucrat la cantina Regiei. Au avut doi băieţi şi o fată. Băiatul cel mare a fost ofiţer la Marină, iar cel mic inginer (informaţii de la Cel Mic şi Romică Coţofană). Un consătean, Raicea Constantin, spunea că i-a rămas în minte imaginea lui Timcu Vasile când cobora din tren: „geanta într-o mână, căciula pe o parte şi pasul de un metru”.
Domnul Nicu Stângă (al lui Ţîrcătă) aminteşte şi de familia medicului veterinar Usturoi care a stat doar un an în comună.
La Arhivele Naţionale, Doamna Virginia Lăpădatu a găsit şi alte familii de basarabeni care au locuit în Osica.
Familia preotului Preadi Ion născut la Brezoviţa, în judeţul Hotin şi Preadi Olga născută la Găleşti în judeţul Lăpuşna a făcut cerere de repatriere în 1941.
Domnul Laşi Vasile a venit din Brezoviţa judeţul Hotin şi a făcut cerere de repatriere în 1941.
Doamna Gubendreanu Elena a fost moaşă. A venit din Ismail în 28 Iunie 1940. A primit autorizaţie permanentă.
I-am cunoscut aproape pe toţi basarabenii care au locuit în Osica de Sus. Cu copiii unora dintre ei am fost prietenă. Îmi amintesc că deşi se impunea ca mod de adresare cuvântul „tovarăş”, osicenii li se adresau cu „domnul” și „doamna”. Era un mod de a recunoaşte calităţile acelor oameni şi de a înţelege de ce şi-au părăsit casa, rudele, prietenii şi s-au aşezat într-o „relativă siguranţă” pentru acele vremuri în România.

Prof. Deaconescu
Rodica Melania

Bibliografie: Bacalbaşa N, Bacalbaşa Gh. – Doi plisnoţi care au trecut Prutul (Vol. I), Tipo Moldova, Iaşi, 2016; Dima Nicholas – Mărturisiri dedicate eroilor şi martirilor noştri, Intitutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti 2018; Țepordei Vasile – Amintiri din Gulag, Editura Abeona, Bucureşti 1992