ÎNVĂŢĂMÂNTUL OSICEAN

Profesorii noștri (o istorie subiectivă, din frânturi și portrete)

Prof. Virginia Lăpădatu

Interviu prin telefon cu doamna învățătoare pensionară Teodor Georgeta

V.L. – Bună ziua, aș vrea să vorbesc cu doamna Teodor.
G.T. – Eu sunt.
V.L. – Bună ziua, doamnă! Vă deranjează Virgi Lăpădatu.
G.T. – Doamna Lăpădatu, nu este deranj. Îmi face o mare plăcere telefonul, mai ales de la dumneavoastră. În același timp este și o mare surpriză. În singurătatea mea, mai aud și eu o voce din vremurile bune.
V.L. – Am aflat numărul dumneavoastră de la Geta. Am ținut neapărat să vă dau telefon în primul rând ca să aflu ce mai faceți. Spre surpriza mea, la capătul firului mi-a răspuns cineva cu o voce tânără. De aceea am cerut să vorbesc cu dumneavoastră.
G.T. – Mulțumesc!… Mulțumesc!… Ce să fac? Ce face omul la 93 de ani. Stau mai mult în pat pentru că mă doare rău de tot mijlocul. Vă rog să așteptați puțin să ajung la pat (Moment de așteptare).
Mă gândesc la anii care au trecut și aștept cu nerăbdare convorbirile video pe tabletă cu Delia, nepoata mea, cu Andrei și Vlad, strănepoții mei din Olanda. Mă mai întâlnesc destul de rar cu fratele meu din București. Este și el bătrân.
V.L. – Ce fac copiii?
G.T. – Sunt bine. Sunt la școală. Învață foarte bine și spre bucuria mea vorbesc românește perfect. Vlad, cel mic, mi-a spus prin telefon că este foarte bun la matematică și că seamănă cu noi. A mai spus :„Bunica, tu ești bătrână, dar să știi că nu ești proastă. Ești o bunică foarte bună! ” Vlad este primul pe școală la toate concursurile, indiferent de obiect. Pentru mine, face fală României în acea școală din Olanda.
V.L. – Mă bucur pentru dumneavoastră și pentru ei. Doamna Teodor, vreau să vă spun ceva. La Osica scoatem o revistă intitulată „Rădăcini” în care apar articole despre Osica și oamenii ei. Oamenii ei ați fost și sunteți încă așa că m-am gândit ca în acest număr să ne spuneți ceva despre viața, munca dumneavoastră la catedră.
G.T. – Ce să spun? M-am născut în comuna Spătaru, județul Olt. Tatăl meu a fost învățător. Am fost șase frați: cinci băieți și o fată. Cel mare a fost medic, academician profesor la Universitatea din Cluj (Florin Marin), cel mic inginer, iar ceilalți, profesori. Doar eu am fost învățătoare.
Când am terminat Școala Normală am fost repartizată la Sîmburești. Acolo am stat trei ani. Tot acolo l-am cunoscut pe învățătorul Marin Teodor cu care m-am căsătorit. El era din Bucinișu. Tatăl lui fusese tot învățător. Erau oameni de omenie, de la care aveai ce învăța.
Am venit împreună la Școala din Greci. De aici am ieșit la pensie. Țin să vă spun că n-am plecat niciodată supărată la școală, c-am avut un soț cum puțini sunt. Ca director de școală era destul de sever atât cu el însuși, cât și cu cei din jur. Voia ca toți să fie corecți.
V.L. – Ce a însemnat Greciul pentru dumneavoastră ? Mai întâi ca locuitor, apoi ca învățător ?
G.T. – Aici ne-am cumpărat casa, tot aici am stat 21 de ani. Am devenit oameni ai locului. Aici ne-am crescut copilul, pe Uca, devenită profesoară de limba română la Liceul Pedagogic din Drumul Taberei.(Pauză)
A plecat pe neașteptate și prea devreme din mijlocul nostru…(Pauză)
Ne-am simțit bine alături de greceni, oameni de treabă, foarte cumsecade, cu care ne-am înțeles perfect. Mi-au plăcut oamenii care au fost corecți cu mine. Și eu am fost corectă cu ei.(Pauză) După moartea Ucăi am vândut casa și ne-am mutat în Osica, în casa ginerelui meu. Când m-a părăsit și soțul am plecat la București. Stau singură în locuința nepoatei mele Delia, stabilită în Olanda.(Pauză)
Învățământul? A fost meseria și viața mea. Am educat multe generații. Elevii mi-au animat spiritul, mi-au adus în general surâsul pe buze. Despre o parte îmi amintesc încă. În mare, au fost elevi buni. (Pauză)
Virginico, vreau să mai spun ceva. Din casă vă priveam pe toți când veneați de la Osica. Pentru mine și Marin erai un copil bun, o fată isteață, amabilă și drăguță.
V.L. – Mulțumesc, doamna Teodor ! Am să includ în interviu această apreciere venită din partea dumneavoastră, de care mă simt foarte mândră. Și eu v-am admirat ca învățători, oameni și familie. Vă mulțumesc pentru tot ce mi-ați mărturisit și promit că vă sun cât de des pot. O zi plăcută !

Notă: V.L. Virginia Lăpădatu
G.T. Georgeta Teodor
Caracal, 26 oct. 2019

 

Au trecut şase ani

Au trecut şase ani de când am întâlnit privirea aceea blândă. Tot şase ani de când am întâlnit persoana care m-a ajutat să cresc şi care m-a învăţat atâtea lucruri…
Primul contact cu domnişoara învăţătoare a fost deosebit de emoţionant pentru mine. Cu puţin timp înainte îmi treceau prin minte tot felul de gânduri. Eram atât de stresată la gândul că o voi întâlni pe „doamna”, încât n-am dormit deloc în noaptea aceea.
A doua zi lucrurile au decurs firesc. Încă din primele minute în care am cunoscut-o pe domnişoara, emoţiile din zilele precedente s-au evaporat.
Domnişoara învăţătoare s-a dovedit a fi o a doua mamă, dar şi persoana care mi-a călăuzit paşii în viaţa de şcolar. Îi mulţumesc pentru eforturile pe care le-a făcut pentru noi, pentru iubirea pe care ne-a dăruit-o în cei patru ani.
A fost cea care ne-a învăţat primul număr, cea care ne-a certat nu de puţine ori, dar şi cea care ne lua în braţe când eram supăraţi. A fost o parte importantă în dezvoltarea noastră. Oricât de multe cuvinte aş încerca să scriu pentru a-i mulţumi, nu sunt suficiente. Domnişoara Ileana Dumitrescu este şi va rămâne o persoană importantă pentru mine.
Vă mulţumesc pentru tot, domnişoară!

Cu multă dragoste, unul dintre învăţăceii dumneavoastră,
Ciotor Anelisa,
clasa a VI-a

Cu admiraţie şi respect

Acum când toamna vieţii îşi scutură frunzele ruginii pe umerii mei, în serile târzii îmi amintesc cu plăcere de anii petrecuţi pe băncile şcolii din Osica de Sus. Nu pot să uit învăţătoarea care mi-a pus stiloul în mână şi m-a învăţat să scriu caligrafic. Era o persoană care ştia să se impună fără să ne jignească sau să defavorizeze pe cineva, nimeni alta decât doamna Trecere Teodora. Dânsa mi-a îndrumat primii paşi în viaţa de elev.
Am început clasa a V-a având-o dirigintă pe doamna Niţulescu Paula, o fire veselă şi energică. A fost şi este încă o femeie foarte frumoasă şi talentată, minionă, cu părul blond. Dânsa a fost persoana care m-a făcut să descopăr frumosul prin muzică şi desen. Era o bună organizatoare mai ales în vremea când în şcoli erau frecvente serbările cu teme diferite: montaje literar-muzicale, piese de teatru, recitări, brigăzi artistice, cor, grupuri vocale…
Şi acum îmi vin în minte versuri din montajul literar-muzical organizat cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la prima atestare documentară a localităţii:
„Radu cel frumos Întâiul
Ne-a pus zapis căpătâiul,
Aşezându-ne îndrăzneţ
Peste pleoapă de Olteţ”
Versurile erau plăcute şi se refereau la „Osica, inima mea,/Pământ cald ca dragostea…”
Recitatorii fuseseră aleşi pe sprânceană de domnişoara profesoară Dăscăliţa Virginia. Erau elevi din clasele de liceu şi printre ei trei fete din clasa a VIII-a, printre care şi eu, Oftea Dorina.
Domnişoara profesoară era foarte tânără, plăcută şi frumoasă, proaspăt venită de pe băncile facultăţii. Ne ajuta să ne lărgim orizontul cultural prin literatură. Orele de limba română erau frumoase, textele literare erau atractive, iar lectura lor era totdeauna artistică. Nu ne ierta greşelile de exprimare şi scriere. Şi dacă astăzi mă exprim şi scriu corect este şi meritul dânsei.
O fire deosebită, o persoană dedicată profesiei de dascăl a fost şi profesoara de matematică, Liiceanu Cornelia, de care îmi aduc aminte cu mare plăcere. I-aş atribui trei calităţi: seriozitate, competenţă, profesionalism.
Profesorul Nicolau Ion ne vorbea foarte frumos despre patria noastră şi frumuseţile ei în cadrul orelor de geografie. Ceea ce aflam din manual devenea de multe ori realitate palpabilă în timpul excursiilor organizate de dânsul.
Am avut şi am un mare respect pentru toţi profesorii acelei vremi, oameni dedicaţi meseriei şi buni pedagogi.
Ca elevă am avut privilegiul să merg la şcoală în perioada când se purta uniformă. Mi se părea că-mi stă foarte bine şi eram foarte mândră de statutul de elevă. Nu mă simţeam încorsetată în ea nici când eram la gimnaziu, nici mai târziu, în timpul liceului. Ştiam cine sunt, mă definea ca persoană, eram eu, eleva premiantă Oftea Dorina, acum Nedeianu Dorina, asistent medical la Spitalul Orăşenesc Caracal.

Nedeianu Dorina,
asistent medica

 

A fi educatoare… gânduri printre rânduri

Fiecare om are un vis. Fiecare vis naște speranțe. Este curios cum visul este premisă și finalitate în viața omului. Lupta pentru realizarea visului devine conținutul existenței noastre.
Visul din copilăria mea a devenit realitate când am ajuns în grădiniță, plină de emoție la gândul întâlnirii cu copiii. Am știut că am misiunea de a-i ajuta să își formeze personalitatea, de a-i însufleți, de a-i motiva, de a-i face să învețe cu bucurie.
Ceea ce mă face pe mine să îmi doresc să aparțin acestui mediu este iubirea necondiționată față de copii, este plăcerea de a fi cea care le ține pumnii mici atunci când nu pot să țină un
identitatea, cea care le alină durerea și le șterge lacrimile atunci când le este greu să se despartă de părinți la sosirea în grădiniță. Alături de ei, pornesc în fiecare zi într-o nouă aventură de explorare: a mea, a lor, a realității.
Mi-am dedicat copiilor întreaga existență. Nu mi-am imaginat vreodată că aș fi putut face altceva. Încă din copilărie am avut o înclinație deosebită către profesia de dascăl. Totul a pornit din suflet. Nu există nicio rețetă specială. Când ai har și când îți place ceea ce faci, totul este posibil.
M-am implicat întotdeauna în formarea micuților și m-am bucurat când metodele mele de lucru i-au fascinat. Mi-a plăcut mereu să lucrez cu ei după metode inedite.
Dragostea pentru copii este definitorie. Dacă ești sensibil, calm, răbdător și echilibrat, atunci cu siguranță poți să trăiești pentru copii.
A fi educatoare este foarte plăcut, iar satisfacțiile sunt nenumărate. Însă ceea ce se ascunde în culisele acestei scene asemănătoare unei lumi de teatru, unde fetițele sunt prințese, iar băieții prinți, numai cel ce educă poate ști.
A fi educatoare nu înseamnă doar a educa, ci înseamnă mai presus de toate a simți – să simți iubire pentru copii, să simți că acestea înseamnă ceva pentru tine.
A fi educatoare înseamnă să prezinți copiilor o lume mai bună, să le zâmbești, chiar dacă starea ta nu e tocmai bună în ziua respectivă.
De aproape 39 de ani trăiesc prin și pentru copii. Meseria de educatoare pe care mi-am ales-o nu m-a dezamăgit nicio clipă. Am fost în permanență aproape de prichindei și mă bucur de fiecare dată când îmi întâlnesc foștii elevi, ajunși acum oameni în toată firea.
Și dacă la sfârșitul fiecărei zile te privești în oglindă și vezi portretul unui dascăl prezentat mai sus, poți spune cu mândrie : MISIUNE ÎNDEPLINITĂ. CONTINUĂ !

Ana Cîrloganu,
educatoare
14.10.2019, București

 

Prof. Dragomir Ioana

Copilăria, tărâm de poveste

„Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile
ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească
setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe, de perfecțiune”.

Francesco Orestano

Trecerea timpului ne transformă și ne face să privim cu nostalgie către vârsta magică și aproape întotdeauna ne-am dori să retrăim întâmplările inocenței.
Locurile copilăriei rămân sfinte în sufletul nostru, există în noi un colț pur, neatins de răutățile lumii. Acel spațiu interior, sufletesc se cheamă copilărie. Periodic ne întoarcem acolo să ne împrospătăm spiritual, să învățăm să trăim din nou, să fim mai veseli, să fim mai buni.
Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața noastră, este tărâmul nostru de poveste și de aceea încercăm să rememorăm adesea amintiri și ne face plăcere să le dezvăluim și altora, astfel să putem retrăi cumva acele clipe speciale. Casa părintească, sărbătorile, tradițiile, jocurile copilăriei, locurile dragi nouă sunt atât de importante pentru că, de obicei, le asociem cu oameni dragi care au făcut parte din viața noastră și cu care am împărțit momente de neuitat. În timp, toate acestea devin amintiri prețioase, devin suma a ceea ce suntem azi, devin parte din noi.
Când vorbesc de oameni dragi nu mă refer doar la părinți, rude, tovarăși de joacă, dascăli, ci la comunitate, la osicenii mei dragi, oameni înțelepți, harnici și cinstiți care au învățat de la străbunii lor că omenia, munca, respectul față de sine și față de ceilalți sunt caracteristicile unui om adevărat.
Cu asemenea modele am crescut eu, oameni de care îmi amintesc cu mare plăcere și ale căror sfaturi mi-am rămas întipărite în minte.
Îmi amintesc cu drag de iernile copilăriei cu zăpezi cât casa, de bătăile cu bulgări, de concursurile de săniuș, de uriașii oameni de zăpadă care „păzeau” curțile până la venirea primăverii, de poveștile ascultate sau citite la gura sobei, de atmosfera sărbătorilor cu tot ce presupune ea: tăierea porcului, pregătirea pentru colindat, așteptarea moșului. Pe Moș Gerilă nu l-am văzut, nu s-a „arătat” în copilăria mea, dar venea întotdeauna prin locuri doar de el știute și ne „lăsa” ceva sub pernă pentru că nu aveam pom. Primul pom a fost împodobit în casă mai târziu, când nu mai credeam în existența Moșului. De asemenea, verile aveau un farmec aparte. Jocurile se desfășurau în aer liber, mai ales în vacanțe, de dimineața până seara târziu. Îmi amintesc că intram în casă doar când ni se făcea foame și seara când o urmăream pe Mihaela, personajul nostru preferat din desenele animate „ O mie și una de seri”.
Alergam desculți prin praful fierbinte al uliței, săream coarda, jucam șotron, „Baba oarba”, „Telefonul fără fir”, „Țară, țară vrem ostași”, „Podul de piatră”, „Țăranul e pe câmp”, sau confecționam bărcuțe din hârtie pe care le „lansam” la Cheleștină, urmărindu-le ore întregi.
Copilăria va rămâne mereu proaspătă în memoria mea și va fi în permanență un reper despre ce înseamnă fericirea. Atâta timp cât voi avea în suflet o bucățică din copilăria mea fericită, cred că îmi voi putea păstra un zâmbet pe față, indiferent de încercările prin care mă va purta viața.
„Cel ce a avut o copilărie luminoasă și fericită și-a adunat comoară nesecată în care își găsește mângâiere și-n cele mai dureroase clipe ale vieții”, spunea Wilhelm Wundt .
În ceea ce mă privește, pot afirma cu tărie că sunt posesoarea unei astfel de comori, întrucât am avut o copilărie luminoasă și fericită care a rămas înscrisă în sufletul meu și pe care o consider cea mai frumoasă parte a trăirilor personale.
Copilăria este, în concluzie „un loc și un timp al fericirii, insula de nemurire luminată de soarele primei vârste. Este un spațiu al fericirii și veseliei continue, în care realitatea este înlocuită cu un spațiu imaginar și ideal. Este un timp mitic și fericit, în care visul devine realitate. Iar realitatea devine basm”.

2 noiembrie 2019

Lasă un răspuns