Universul nostru a început să se contureze în curtea casei pe Linia lui Mamet.
Noi eram ai Pinții și în jurul nostru s-a întâmplat să avem vecini cu porecle speciale formând un areal ușor rizibil, ușor fierbinte. Erau ai lui Cace, a lui Mucica, ai lui Caca. Acum concurența asta de eponime ne înseninează fața cu un zâmbet. Atunci ni se păreau firești, făceau parte din lumea noastră, din universul nostru.
În răcoarea mătăsoasă a nopților de vară ne lăsam seduse de vorbăria femeilor obosite de vreme ce se adunau la noi la poartă pentru că eram mai aproape de răscruce și câmpul vizual era altul. Se așezau pe buza șanțului, de o parte și de alta după cum le erau curțile; pe stânga sau pe dreapta drumului.
“Buza” era replica feminină a fierăriei lui Iocan. În lumina lunii păreau niște mogâldețe în care cămașile mai deschise la culoare separau fustele negre de tulpanele din care răsăreau ochii și niște guri ce se adunau în crețuri sau se revărsau ca un gard în care se propteau câteva uluci.
Când luna inunda noaptea se auzeau pe drum cântece și glasuri tinere care trezeau în sufletele lor aduceri-aminte duioase, frumoase, dureroase. Fetele treceau mai mereu trei și niciodată două, mergeau la braț, cântau și râdeau. Se detașau două voci: Ileana lui Petre al Soricî și Lilica lui Buznă.
“- Ale cui sânt bia ălelalte ?” se auzea șoptind pe buza șanțului.
“- Care o fi ăla dă trebuie să auză ? “
O întreagă “masă rotundă“ se isca pe tema asta și fiecare înscriere la cuvânt dovedea că știau cine cu cine e, care după care umblă, cine rămâne cu buza și burta umflată.
Dintre flăcăi se remarca Tudorel al lui Voinea. Fluiera și cânta pentru el, pentru cei de la porți, de pe prispă și pentru cine știa el și credea că nu ghicesc babele. Ionel al lui Goiță cânta din muzicuță să-l audă frumoasa Catița lui Dănacu. Aflam în câteva ore cine și-a bătut nevasta, de ce nu mai pune curci a lui Murători, pe cine a prins pândarul la furat în Blidării, ce a zis popa în biserică, cui îi mai face fermece Cutărița…
Cele mai interesante erau zilele de sărbătoare, când treceau în sus și în jos copii, moși, fete, bărbați, tineri…
“- Oailiu, da p’asta n-o văzu fa niminea când ieși din curte? Iși pusă brâu în loc dă fustă, de i se vede vorba ceea, puncta Anica lui Dănacu.
– Ce fă, ți-e năcaz că n-ai ce să mai arăți, o repezea Manda Pinții și printre dinții știrbi răzbăteau chicote cu subînțelesuri.
– Pă vremea mea, începea nostalgic Iogenia lui Caca, purtam sărbătoarea cămașa cusută cu care jucam în zâua de Paște. O am și acuma pă aia cu care am luat premă.
– De ce te lauzi fă, că știm toate că au plătit ai tăi ca să ieși tu, sărea oțărâtă Leana lui Mucica.”
Conflictul continua tacit în timp ce spărgeau cu câțiva colți pumnul de semințe din poală. Făceau și politică. Vorbeau despre primar. Îi ziceau Hamus, și acum nu știu dacă așa era sau așa îl porecleau.
Săptamânal trecea un biet vânzător ambulant. Îi ziceau “Crema de Ghete”. Vindea drojdie, cremă de ghete, șireturi și alte nimicuri. De fiecare dată aveam o milă deosebită față de el, nu pentru că era jerpelit, ci pentru că, spuneau ele în șoaptă, avusese o casă mare în Caracal, că a pierdut-o la cărți, că și-a jucat chiar și nevasta, așa că a rămas pe drumuri. În altă variantă îi luaseră tot, ba a mai făcut și pușcărie.
Aproape zilnic trecea și Lambe Ziaristul, care striga, spre hazul tuturor: “Cinci ziero la leu !…”
“- Oailiu, zicea Măria lui Păunică, da pă domnișoara lui Boghe ați văzut-o? Umblă și vara în bocanci.
– De, bia, a fost și ea învățătoare, cum să umble dăsculță ca noi?”
Și continuau:
“- Anul ăsta nu mai e bâlci dă Obrejenie, că n-au terminat dă treierat…
– La Regie, fomeile să scaldă într-o odaie cu niște gărnițe cu apă caldă.
Le zice dușuri”, intervenea doct câte una;
“- Mando, Nicu tău mai ascultă la galenă ce e în America?, întreba Ghița lui Bărăscu.
– Fă, dacă nu-ți ții clanța bine, te lovește peste dește!“
“- Ghițo, zicea Măria lui Păunică, mai știi când Dițu al tău beat (și izbucneau toate în râs), s-a culcat în vatră și când s-a sculat pă coș a văzut stelele și a strigat la fomeie: «Fă, vino-ncoa, c-am căzut în fântână!…»”
Îl forfecau și pe Mișu lui Dănacu pentru că bea foarte mult. Făcuse operație la stomac și când a ieșit din spital a tras drept la cârciumă. O căinau pe Leana, nevasta lui, care nu mai știa pe unde să mai muncească să le pună mâncare pe masă și haine pe ei copiilor, cu toate că Mișu era linior la C.F.R. .
Mai venea și Marița Catalinii (Marița Chioara) după ce închidea prăvălia și pe care o înțepau rapid: ”-Ai, fa, Marițo, goniși turcu și rămăsăși cu pravălia?”.
Seară de seară se strecura pe lângă gard sprijinită în băț maica Marița lui Arambie, un firicel de om care ne punea mâna pe creștet și-n mână un colț de pâine în țest, o bucată de turtă, câteva fructe…
În fiecare seară pe buza șanțului era “scanat” tot ce mișca în sat și tot ce nu se știa încă. Noi, copiii, moțăiam pe rogojina întinsă sub dudul de la poartă. Mai târziu savuram ședințele de pe buza șanțului unde țațele, din ce în ce mai bătrâne, mai puține, dar mai vehemente în susținerea adevărului lor, ne încântau și în același timp scormoneau în evoluția noastră de mai târziu.

 

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2017/07/Untitled-1-150x150.jpgRevista „Rădăcini”BUZA ŞANŢULUIUniversul nostru a început să se contureze în curtea casei pe Linia lui Mamet. Noi eram ai Pinții și în jurul nostru s-a întâmplat să avem vecini cu porecle speciale formând un areal ușor rizibil, ușor fierbinte. Erau ai lui Cace, a lui Mucica, ai lui Caca. Acum concurența asta...Osica de Sus