Reflexivitatea a fost întotdeauna unul din punctele mele forte. În copilărie mi-am pus deseori întrebări de tot felul, legate de viața satului nostru, despre Dumnezeu și despre moarte, despre orașul la care visam să ajung cât mai des și pentru tot restul vieții, dacă se putea. Răspunsurile nu s-au terminat niciodată și nici n-au fost clare, pentru că eram copil, iar în lipsa unui sprijin din partea familiei sau a școlii, am căutat mereu să-mi explic totul de unul singur. Am reținut însă vorbele „lumii”, am observat evenimentele care se derulau cu mare repeziciune în familie și în sat și nu m-am îndepărtat prea mult de adevăr. Am văzut de multe ori ce însemna moartea în timp ce carele cu cei care plecau treceau pe la poarta mea și îi însoțeam până la cimitir, mă fascinau nunțile și mai ales lăutarii cu modul lor de a interpreta cântece minunate la divesele nunți pe la care treceam și eu.
Școala la Osica a însemnat pentru mine o mare provocare, o cale de a scapa de vitregia vremurilor prin care treceam și de a ajunge „pe bani, la oraș”, ceea ce visa dealtfel fiecare copil. Am trecut prin ea cu o anumită frică, teama de teama „concurenței”, dar și cu satisfacții sterile, din moment ce eram departe de realizările pe care le dorea fiecare dintre noi: intrarea la liceu, apoi la facultate. Iar ceea ce avea să mi se întâmple mie la începuturile școlii mi-a întărit și mai mult convingerea că școala este grea și urâcioasă.
Am început în 1959 la școala din deal, sub stejarul lui Vladu Nica. Doamna Nițu se apropia de vârsta pensionării, iar boala și bătrânețea îi marcau activitatea. Cu două clase de condus în același timp ne-a ținut vreo trei luni, după care s-a îmbolnăvit, a plecat la spital și ne-a lăsat. Trimestrul al doilea ne-am bucurat de prezența domnului Ene, pentru ca la finalul anului să revină doamna Nițu.
În clasele a II-a și a III-a am fost preluați de domnul Raicea, iar în clasa a IV-a de doamna Raicea. Nu prea ne dorea nimeni… Cum nu exista un clopoțel, primăvara ne jucam pe lângă vechiul teren de fotbal, pe lângă ceea ce mai rămăsese din vechea scenă de lemn a regiei, și uitam să mai venim la clasă. Venea încet la noi domnul Raicea, care, cu vocea lui răvășită de tutun, reușea să ne adune la ore. Pe 15 mai luam vacanță, dar rămâneam la școală adunând frunze de dud pentru niște amărâți de viermi de mătase, adunam mușețel și spice de grâu.
În clasele V – VIII majoritatea celor din deal au format clasa a V-a B, alături de o parte a elevilor care fuseseră pregătiți de domnul Catană. Mai toți profesorii ne criticau și ne spuneau că nu suntem buni de nimic, vedetele fiind cei de la „A”, preluați de la domnul învățător Popescu. În această periodă, la profesori se manifesta un permanent „du-te vino”, cu mulți suplinitori, ceea ce nu însemna nimic bun pentru pregătirea noastră și ne afecta și din punct de vedere psihologic. Dacă toată lumea ne critica, ajunseserăm să ne considerăm și noi slabi la învățătură, proști, și acesta era deseori și adevărul.
Orice om are preferințe. La mai vechii profesori, pentru care trebuia să înveți de frică, s-au adăugat alții noi, veniți de puțin timp de pe băncile facultăților sau alții care erau la cursuri fără frecvență. Au venit cu ceva nou domnii Costea Haralambie, Raicea Puiu și o domnișoară la limba și literatura română, care a plecat după un singur an, Viorica Florea. Ea nu a ezitat să ne împărtășească propriile preferințe muzicale, ne vorbea despre Paris ca și când l-a vizitat, într-un cuvânt ne trata ca pe niște prieteni, ceea ce reprezenta altceva din punct de vedere pedagogic. Prindeam curaj.
Pe nesimțite am ajuns și la liceu, pe care l-am început în noul sediu. La admiterea de la școala din vale s-au strâns mulți candidați, dar unele locuri au rămas libere, fiind ocupate în toamnă. Că nu eram suficient de pregătiți o atestă și media maximă de la intrare (9,17), pe care a obținut-o Vica Drăgan. În zilele examenului am trecut printr-un episod mai puțin obișnuit. Arătam, probabil, destul de neînsemnat din moment ce, în timp ce băteam o minge cu alți prieteni în curtea școlii, în așteptarea rezultatelor, mama unei viitoare colege din surata mai mică a Osicii noastre m-a întrebat, pe un ton nelalocul lui, dacă vreau și eu să devin elev la liceu. Am ajuns, totuși, să port o uniformă nouă și o cravată cu elastic, dar și să lucrez la turnat smoală pe acoperiș prin lunile octombrie și noiembrie 1967.
Profesorii noi (soții Angela și Ovidiu Dina și Ion Cănăvoiu, îndeosebi) au venit cu entuziasmul lor tineresc și au reușit să ne capteze interesul pentru învățătură. Prin felul lor de a fi ei au influențat în mod pozitiv comportamentul nostru, al elevilor. În lumea în care trăiam pe atunci, asta era de fapt menirea unui dascăl.
Judecând lucrurile în retrospectivă, îmi dau seama că și pe parcursul liceului am avut multe perioade de provizorat ale dascălilor și ale conducerii acestuia, episoade care au marcat bunul mers al învățământului și care și-au pus amprenta asupra rezultatelor viitoare ale absolvenților săi. Dar așa mergeau lucrurile atunci, și nu putem acum să stabilim vinovați pentru ceea ce s-a întâmplat în acele vremuri.
Comparativ cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre, lăsând la o parte schimbările normale pe care le-a adus democrația, rămânem cu amintirea unui proces de învățământ serios, uneori prea serios, în care se cultiva respectul pentru profesori, pentru colegi, pentru oamenii mai în vârstă, de fapt pentru toată lumea.
Consecințele lipsei de democrație dintre anii 1947-1989 se manifestă și astăzi, uneori cu o nocivitate și mai intensă pentru societatea românească. Am dorit, de exemplu, să preluăm întocmai ceea ce există în Vest în materie de învățământ, dar copia noastră nu seamnă deloc cu originalul. În confuzia dintre democrație și libertatea de a face orice a intrat și învățământul românesc. Așa s-a trecut la manualele alternative, din care fiecare cadru să aleagă ceea ce consideră că este mai bun pentru elevii săi, la notarea cu calificative de la clasele I-IV, la diluarea nepermisă a verificării cunoștințelor, la admiterea pe bază de dosar în învățământul superior, la desființarea la propriu și la denigrarea școlilor profesionale.
Învățământul superior a primit lovitura de grație prin apariția „facultăților” particulare, facultăți care au umplut societatea românească de absolvenți fără calitate. Aceștia au inundat (cum or fi intrat?) organizațiile publice din România cu incompetența lor. Îi regăsim în guvern, în ministerele acestuia, în consilii județene și în prefecturi, în primării, în spitale și, ceea ce este cel mai grav, chiar în învățământul românesc, responsabili cu educația copiilor noștri. La această lovitură de grație trebuie adăugată îngerința politicului, care, cu același buget, a înființat noi universități de stat (de la 5 în 1990, la 41 astăzi), multe dintre ele falimentare.
Această analiză sumară a învățământului românesc îmi aparține. Mulți vor spune, și pe bună dreptate, că școala de astăzi este mai modenă, condițiile sunt mult mai bune, că rezultatele de la bacalaureat sunt și ele relativ bune și că nu trebuie să ne alarmăm din acest punct de vedere. Este adevărată această situație, dar dificultatea subiectelor și meditația instituționalizată îl situează departe de calitatea bacalaureatului de acum 20-30 de ani. Iar faptul că la bacalaureat se prezintă din ce în ce mai puțini elevi, iar facultățile duc lipsă de studenți, arată clar că noi nu ne putem compara cu țările occidentale, care, cu economia lor, pot să-i absoarbă în mare măsură. Iar situația actuală a învățământului românesc arată că experimentul nostru de peste 25 de ani a fost de fapt un mare eșec.

Revenind la Osica noastră, nu pot să nu remarc faptul că generațiile se schimbă. Întotdeauna m-am bucurat atunci când, mergând pe stradă, am întâlnit oameni în vâstă, statornici, și cărora nu le lipsește înțelepciunea, cu care am intrat în discuție sau care vorbeau cu alți osiceni. Unul dintre cei trecuți de 80 de ani mergea la frizerie, iar altul, mult mai tânăr, îl provoacă:
Ce mai faci, nașule?…
Iar răpunsul său a venit instantaneu:
Bine și bătrân, fine!…
Târgul nostru este locul unde poți întotdeauna să fii surprins cu replici sau situații care subliniază istețimea osicenilor. Într-o dumunică veneam de la târg, iar doi prieteni, foști fotbaliști acum cincizeci și ceva de ani, s-au întâlnit și se tachinau cu o replică hazlie:
Pe o strâmtă ulicioară
Se-ntâlni cioară cu cioară…
Am fost impresionat, de asemenea, de veteranul Ciochină, din Medinți, care spunea poezii despre Țară și rege din clasele primare, undeva din anii 1925-1930. Când am aflat că era născut în anul 1919 l-am întrebat ce știe despre un unchi al meu, fratele mamei, mort la Stalingrad în 1942. Răspunsul său? A murit, săracul, n-a avut noroc, pe el l-au trimis la Stalingrad, iar eu am plecat în Crimeea, la Sevastopol. Era foarte bun la carte, dar să știi că eu îl întreceam!

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/01/DSCN6490.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2018/01/DSCN6490-150x150.jpgMihai VărzaruPUNCTE DE VEDEREReflexivitatea a fost întotdeauna unul din punctele mele forte. În copilărie mi-am pus deseori întrebări de tot felul, legate de viața satului nostru, despre Dumnezeu și despre moarte, despre orașul la care visam să ajung cât mai des și pentru tot restul vieții, dacă se putea. Răspunsurile nu s-au...Osica de Sus