În vremea copilăriei mele toamna, în fiecare sâmbătă după-amiază, de la Vistirie, dinspre Greci-Tomeni, urca spre sat taraf după taraf, mânuind instrumentele cu atâta ardoare, că lumea lăsa lucrul, ieșea la poartă și mirată întreba: „Ăștia ai cui or fi? ” Era greu de răspuns, fiindcă pe atunci, în Osica se întâmpla frecvent să fie peste zece nunți în aceeași duminică. De acum și până luni seara când aceiași lăutari se retrăgeau cu instrumentele lor în bandulieră, așezarea noastră era tot un zumzet și voie bună.
De la Strajă, formațiile se despărțeau și își continuau marșul muzical până în curțile mirilor unde erau primiți cu mare bucurie și, în pofida oboselii drumului de șapte-opt kilometri, le răsfățau pe gazde cu câteva interpretări de mare virtuozitate. De cum se lăsa seara toată comuna era numai cântec. Nu era zonă fără porți deschise și alai în bătătură fiindcă pe atunci, atât socrii mari cât și cei mici își făceau fiecare nunta lor cu nuntașii și lăutarii proprii. Spectacolul era întreținut de cele peste douăzeci de formații intrate în competiție pe aceeași „scenă”. În scurt timp, alături de alergători apăreau anturajele mirilor, fete și băieți și bineînțeles noi, cârdul de copii care cu hârjoneala noastră completam decorul. Prezența lăutarilor mă atrăgea ca un magnet!
Pentru mine, sâmbătă seara era destul de greu să aleg locul distracției întrucât nu distanța geografică era criteriul hotărâtor, ci renumele lăutarilor şi uneori noutatea acestora. Aceste participări le-am început în jurul vârstei de zece ani, iar după doi ani aveam întocmit în minte clasamentul valoric al tuturor lăutarilor care cântaseră în Osica. Cunoșteam componența fiecărei formații și valoarea individuală a fiecărui instrumentist cât și calitățile vocale ale lor. Pe atunci nu apăruseră cântărețele ce aveau să ia prim-planul. Plecatul meu de acasă sâmbătă seara nu îi îngrijora pe părinți deoarece aveam frați mai mari care îmi asigurau protecția, mă puteau recupera de oriunde și la un adică tot ei îmi acordau și corecțiile necesare.
Distracția de sâmbătă seara avea loc la mireasă și consta preponderent în tot felul de jocuri cu hora de mână, nelipsitele sârbe întrerupte de Rustem și Simiancă, unde sincronizarea grupului trebuia să fie perfectă pentru reușita momentului artistic, iar într-o măsură mai mică dansuri: tangou și uneori vals. Structura acestui program nu era întocmai pe gustul meu întrucât atenția generală se comuta de la lăutari pe participanții la joc. Dar urma duminica și de la primele ore ale dimineții treceam în revistă alte formații decât cele din seara anterioară pe care le însoțeam până la casele nașilor unde aceștia prindeau la reverul mirilor floarea și nelipsita sută de lei. Continuam cu plimbatul miresei și apoi, un ceas două, lihnit de foame, stăteam nemișcat în fața lăutarilor, care de data aceasta interpretau vocal sumedenie de cântece pentru invitații care veniseră cu plocoane.
Banda de lăutari, cum era numită atunci, era formată numai din bărbaţi, inițial doar cu patru instrumente – două viori, un țambal și un contrabas, dar suficiente pentru un acompaniament curat. Interpretarea vocală asigurată de cei patru-cinci bărbați dădea greutate mesajului, avea o notă gravă care, involuntar, îți capta atenția, producea o emoție profundă. Unul dintre cele mai trăite momente era învelitul miresei, premergător cununiei religioase. De data asta mă strecuram în fața miresei, chiar dacă nu era din neamul nostru, iar lacrimile de pe obrajii ei îmi umpleau inima de tristețe. Cântecul miresei suna ca o sentință de condamnare, împotriva căreia nu se putea face apel. Acesta era momentul în care consideram că trebuie să mă retrag, să întocmesc bilanțul participării mele, să mă mândresc cu acumulările realizate.
Atât îmi era permis pentru vârsta aceea și eram mulțumit.
Drumul spre casă era la fel de greu ca cel al lui Alecsandri cu sergentul lui, dar la mine rana nu era în pulpă ci în burtă. La capătul acestui drum mă aștepta dojana părintească, masa binecuvântată, dar și povara lecțiilor neterminate sâmbătă. După ce treceam cu bine de primele două, cu un moral mai bun treceam la pregătirea lecțiilor, dar gândurile îmi fugeau din nou la lăutari. A doua zi, lunea reveneam cu picioarele pe pământ și chiar dacă întâmplător îi mai vedeam, nu mai erau aceiași. Acum obosiți și storși de vlagă își târau picioarele grele către casele lor cu instrumentele puse pe umăr sau sub braț. Se pierdeau în negura drumului care cu siguranță acum părea mai lung.
Trecerea anilor nu m-a vindecat de patima pentru cântecul popular, ci parcă mai mult, mi-a dat dependența pe care mi-o ispășeam cu supunere și mare mulțumire care, de la o nuntă la alta, mă făcea mai profund, mai selectiv și visător. După câțiva ani neîntrerupți de audiții mă consideram pregătit să trec la alt nivel, să le rețin atenția idolilor mei că de acum fac parte din lumea lor și că trebuie să mă recunoască. Dumnezeu a rânduit lucrurile după inima mea și într-o neuitată duminică, un tânăr lăutar a făcut pasul spre mine recompensându-mă cu o prietenie care dăinuie și azi. Gestul său a fost unul natural. Mi-a întins mâna și în următoarea clipă vorbeam de parcă ne cunoșteam de o viață. Cu siguranță în ultimii ani mă reperase, întrucât devenind favoritul meu eram nelipsit de la nunțile unde cânta el.
VASILE STOICA sau VASILE al lu’ Enache este numele celui care de la majoratul nostru ne-a oferit atâta desfătare, iar mie atâta prietenie încât sufletele noastre au rămas de-a pururi împreună. Îmi vine greu să găsesc în jurul meu o altă persoană atât de discretă și delicată în prezența căreia să simți nevoia să îți deschizi larg sufletul și să-l încarci de iubire. Stilul său de interpretare (la acordeon) nu era unul năvalnic, ostentativ, nu ținea cu orice preț să-și domine formația, el da coerență interpretării instrumentale, desăvârșea participarea celorlalți colegi de echipă. Muzica sa te țintuia locului, te pătrundea și te cucerea astfel încât simțurile nu te mai ajutau, părea că pluteai într-o lume de vis, vrăjit de dansul degetelor sale pe claviatura inconfundabilului Hohner.
La vremea aceea, în Tomeni mai erau cel puțin șapte-opt acordeoniști de mare valoare dintre care, din lipsă de spațiu, voi aminti doar unul – ILIE DOBRIȚOIU, al lu’ Codiță, cu un stil regal, impunător, asortat cu o mimică ce te invita parcă să-i guști muzica, iar în Osica a cântat și PAVELICĂ în prezența căruia toți acordeoniștii își închideau instrumentele, dar VASILE era unicul, îmi cucerise sufletul și acolo a rămas. Ori de câte ori am fost unul în preajma celuilalt, am făcut tot posibilul să ne vedem, să ne bucurăm împreună. Cu mulți ani în urmă, ajungând în sat, un apropiat a venit grabnic să mă anunțe că VASILE fusese chemat la ceruri. A rămas uimit când i-am spus că știam, fiindcă în ultima sa noapte printre noi l-am visat și am stat de vorbă pe îndelete, așa cum o făceam mereu. A rămas perplex !
Prin acest prieten m-am apropiat foarte mult de lăutarii noștri din Tomeni, le-am cunoscut familiile, părinții, copiii, am petrecut la ei seri de neuitat. Cântau toți lăutarii, iar cei care mai rămâneau jucau. La final, VASILE împreună cu prietenii săi lăutarii ne conduceau ca pe niște prințișori, cântându-ne până la ieșire din satul lor. Viața acestor oameni din satul de lângă Olt este strâns împletită cu a noastră, a osicenilor. În toate momentele frumoase ei ne-au fost alături, ne-au fermecat cu cântecele lor dând culoare zilelor noastre, alinând durerile și îndemnându-ne să iubim cu adevărat.
Pe firul acestei conviețuiri a apărut și prietenia mea cu VASILE dar cu siguranță nu a fost unica, de-a lungul timpului și în prezent au fost și sunt zeci și sute de astfel de prietenii doar că a mea rămâne scrisă, celelalte posibil, cu timpul să fie uitate. Liantul acestor prietenii este dat de talentul lor dar baza a constituit-o cinstea, seriozitatea și bunul simț. Ca o recunoaștere publică a acestor calități ale consătenilor noști, în MONOGRAFIA COMUNEI OSICA DE SUS editată în anul 2009, la pagina 106 stau scrise următoarele: „Despre oamenii din Tomeni se spune că sunt țigani. Dar ei nu vorbesc limba țiganilor și nici nu au obiceiurile acestora!” Ei sunt buni cetățeni, și-au câștigat pâinea cu cântecul, iar atunci când acesta nu a fost de ajuns s-au ocupat și cu munca câmpului și creșterea vitelor. Copiii multora dintre ei au învățat carte și au ocupat funcții importante în societatea românească.
Prestațiile lor artistice se pierd în negura vremurilor, izvoare scrise despre acestea posibil să fie pe undeva, dar în prezent am avut ca sursă direct, pe venerabilul ION PĂLCĂU în vârstă de 91 ani, cu o memorie de excepție, care a refăcut tabloul lăutarilor celebri din Tomeni partajându-i, de la 1900 până la al Doilea Război Mondial și după. Astfel, cei mai numeroși cântau la vioară, începând cu TUDOR POFILAN, ILIE RĂTĂCAN, ILIE IORDACHE, ILIE OLĂREANU, MALACU DUMITRU acompaniați la cobză de ION NEGRILĂ sau MARIN OSMAN, ulterior țambal, avându-I pe MARIN GHERGUȚĂ și MARIN PITICU, însoțiți la contrabas de RADU NEGRILĂ. O parte dintre ei au luptat activ în Primul Război Mondial. Atunci când povara anilor i-a reținut pe lângă case, copiii lor au preluat ocupația părinților, unii dintre ei atingând un înalt nivel de măiestrie, nedepășit nici astăzi. Este cazul lui APOSTU POFILAN care este considerat cel mai talentat violonist din Tomeni, din toate timpurile. Despre personalitatea lui APOSTU, ILIE DOBRIȚOIU are o poveste relevantă. Acesta povestește că în tinerețea sa a avut onoarea să facă parte din formația condusă de primul care de la plecarea din Tomeni, îi obliga să cânte neîntrerupt, împreună cu el până la casa mirilor, asta în condițiile în care îi așteptau două nopți aproape albe.
Dar năravul lui Apostu se menţinea și în condiţii vitrege. Astfel odată, revenind de la o nuntă din Mărgheni, acesta a luat-o pe jos peste câmp prin zăpada până la genunchi cântând din vioară şi făcând pârtie cu ceilalți după el, acompaniindu-l.
Faima lui artistică depăşise cu mult zona Olteniei. În Tomeni familiile cu ceva bani, la nunţile lor aduceau lăutari cu renume de regulă din zona Bucureştiului. La o astfel de nuntă cu o formație celebră lumea a rămas mirată că lipsea cel mai important instrument – vioara. După o scurtă demonstraţie de virtuozitate a bucureştenilor unul dintre membrii formaţiei a cerut să fie condus la locuinţa lui Apostu. Nu se cunoşteau. Era şeful tarafului, vestitul instrumentist (vioară) Marin Nămol. După îndelungi insistenţe acesta l-a convins pe Apostu să vină la nunta respectivă unde preţ de ore bune a cântat cu vioara bucureşteanului, împreună cu formaţia acestuia. Spectacolul ar fi continuat probabil până la miezul nopţii dacă cel de la ţambal ar fi rezistat. Apostu scosese sufletul din ei!
Marin Nămol şi-a împlinit astfel una din dorinţele arzătoare: l-a cunoscut pe vestitul Apostu.
Pe podium, acesta era secondat după ultimul război de GHIORGHE OSMAN și de IONIȚĂ GHIORGHE urmați de CODIȚĂ DOBRIȚOIU, ION BOLOHAN, COSTICĂ STANCU, MILITARU GHIORGHE, acompaniați la țambal și contrabas de ENACHE STOICA și RADU VASILE.
După aceștia a urmat generația mea, cu un repertoriu variat și mai complex, generat de noutățile vremurilor care au inclus și chiar au impus instrumente noi, acordeonul și saxofonul, în prezent concurate dur de orgă și clarinet. Între ei reprezentativ a fost ILIE DOBRIȚOIU ȘI VASILE STOICA urmați de SANDE BOLOHAN și ILIE STANCU la acordeon și de saxofoniștii GÂSCĂ GHIORGHE (BOBOC), FLORICĂ STÂNGĂ și ION LĂUTAR , acesta din urmă făcând parte din celebra formație a lui MĂNDESCU și PAVELICĂ. Din această generație un loc aparte l-a avut FLORICĂ al lui RĂTĂCAN plecat prea devreme dintre noi, ca și VASILE STOICA, lăsând testament lui LUCIAN și NINU să îi depășească artistic, să le ducă numele și renumele mai departe.
Părinții și bunicii ultimelor generații au fost buni patrioți !
În Războiul de Independenţă de la 1877 sergentul DOBRIȚOIU GHEORGHE din Tomeni a căzut eroic la datorie în ziua de 6 septembrie 1877 la GRIVIȚA, deschizând drumul altor doi eroi din familie cu același nume și prenume, câte unul în fiecare din cele două războaie care au urmat. Au fost cu zecile pe front, în cele două războaie mondiale!
Cu ani în urmă, la Arhivele Militare de la Pitești, cercetând dosarele regimentelor în care au luptat osicenii în Primul Război Mondial am rămas total surprins când am dat de numele soldatului TUDOR POFILAN despre care tatăl meu în repetate împrejurări, afirma că atunci când cânta POFILAN din gură se oprea pasărea din zbor să-l asculte, atât era de talentat. În acel moment, gândurile mele au zburat către LUCA IOVIȚĂ, cel mai mare taragotist pe care l-au avut românii, intrat în istorie din postura de soldat în armata Austro-Ungară, angajată în luptă la Piave, împotriva italienilor. Era 25 decembrie, ziua de CRĂCIUN, anul 1917. La îndemnul comandatului său, IOVIȚĂ a cântat cu patimă o doină bănățeană care a făcut să amuțească armele de-o parte și de alta a frontului, scoțându-i pe combatanți din tranșee. La final, italienii au aplaudat furtunos, strigând: BRAVISIMO SINIORE! În acea zi soldații din ambele tabere și-au împărțit țigări și alimente.
Muzica a impus armistițiu peste directivele razboinice ale cancelariilor europene! Revenind la soldatul TUDOR POFILAN mi-am pus întrebarea dacă el a făcut vreodată să tacă armele. Probabil că nu, dar cu siguranță, cântecele sale au mângâiat sufletele camarazilor pline de dorul și grijile pentru cei de acasă.
Cele scrise aici se constituie într-un omagiu pentru toți lăutarii din Tomeni pomeniți sau nu aici, pentru momentele de frumusețe autentică cu care ne-au încântat viețile.
Cu statornică recunoștință,
Ion Surdu

http://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/06/radacini-nr-10-41.jpghttp://asociatiaculturalapromemoria.ro/wp-content/uploads/2020/06/radacini-nr-10-41-150x150.jpgIon SurduDATINI ŞI TRADIŢIIÎn vremea copilăriei mele toamna, în fiecare sâmbătă după-amiază, de la Vistirie, dinspre Greci-Tomeni, urca spre sat taraf după taraf, mânuind instrumentele cu atâta ardoare, că lumea lăsa lucrul, ieșea la poartă și mirată întreba: „Ăștia ai cui or fi? ” Era greu de răspuns, fiindcă pe atunci, în...Osica de Sus